Slujba de o oră a fost ținută la Biserica Ortodoxă Greacă din localitate, pe 14 noiembrie 2018.
“El a murit protejând pe partenerul său [ofițerul Tom Rice], făcându-și datoria”, a spus pr. Michael Varlamos, care a oficiat înmormântarea. “Este doar pentru a-l onora pe Axe”.
“Acesta este un serviciu de pomenire pentru a onora un erou căzut”, a spus primarul. “În numele orașului St. Clair Shores, vreau să îmi exprim condoleanțele cele mai profunde Departamentului de Poliție St Clair Shores, către ofițerul Tom Rice și familia sa pentru pierderea partenerului, protector și prieten, Axe.
A fost un ofițer al legii. El s-a angajat să servească comunitatea noastră și a plătit sacrificiul final”.
În timp ce unii oameni comentând despre transmiterea televiziunii live a comemorării au descris-o drept “o pierdere de timp”, alții lăudau departamentul de poliție.
“Pentru cei care spun că este doar un câine. Era mult mai mult decât atât. Mulțumesc ofițer Axe pentru serviciul tău. Rugăciuni de la toți azi “, a spus un comentator.
Un altul a adăugat: “Ce serviciu minunat pentru un minunat ofițer de poliție K9. El și-a făcut treaba și a murit pe linia de serviciu. Odihnește-te în paradis, Oficer Axe.”
Reclame
Stim ca animalul NU ARE SUFLET.
” – omul este și „suflare de viață” dar și „spirit”,
– animalele sunt doar „suflare de viață”.
Din acest punct de vedere, animalele nu au suflet.
O precizare interesată vine de la Sf. Maxim Mărturisitorul care, vorbind despre sufletul animalelor, spune așa: „Sufletul are trei puteri:
– prima este cea prin care se hrăneşte şi creşte.
– a doua, cea a imaginaţiei şi a instinctelor,
– iar a treia este cea a inteligenţei şi raţiunii.
Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri.
Animalele din primele două.
Oamenii din toate trei”.
Precizarea este foarte utilă, pentru că face distincție între
– viața biologică, aplicabilă plantelor și animalelor,
– și instincte, care țin doar de animalic.
Poate tocmai de aceea, în limbajul popular-religios, se spune despre cei ce trăiesc doar după instincte că se aseamănă „dobitoacelor” sau că se „îndobitocesc”.
Chiar psalmistul David descrie fenomenul de instinctualizare a omului ca o cădere a acestuia din cinstea cu care Dumnezeu l-a înzestrat, de a-i purta „chipul”:
„Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.”
CANONUL 88 Trulan (IN BISERICA SA NU SE ADĂPOSTEASCĂ DOBITOACE)
Nimeni să nu bage înăuntrul sfintei biserici (sfântului locaş) nici un fel de dobitoc, afară numai dacă cineva călătorind, cuprins de prea mare nevoie şi fiind lipsit de adăpost şi sălaş, va trage la vreun astfel de locaş(biserică). Căci dacă nu ar fi băgat dobitocul înăuntru, s-ar putea ca uneori acesta să se prăpădească, iar el, prin pierderea dobitocului, şi prin aceasta ajungând în neputinţa de a-şi continua călătoria, s-ar supune (expune) primejdiei de moarte.
Dar noi suntem învăţaţi (ştim) că sâmbăta pentru om s-a făcut (Mc. 2, 27), aşa că se cade a se socoti că pentru toate (aceste pricini) trebuie să fie aleasă mântuirea şi ferirea de suferinţă a omului. Iar dacă s-ar prinde cineva băgând dobitoc în biserică (în sfântul locaş) fără nevoie, precum s-a zis, de va fi cleric, să se caterisească (să fie caterisit), iar de ar fi laic, să seafurisească.
(73 ap.; 74, 76,97 Trul.)
O situaţie ce poate să pară la prima vedere destul de comică evidenţiază o sincopă gravă a laturii religioase manifestate de către unii credincioşi ce exagerează în mod conştient sau nu legătura lor cu animalele de companie îndrăgite uneori până la idolatrie. De la început trebuie subliniat faptul că Biserica nu are şi nici nu trebuie să aibă în cadrul ei slujbe speciale sau pomeniri dedicate vieţuitoarelor de companie din viaţa credincioşilor. Biserica întemeiată prin jertfa omenească a Mântuitorului de pe Golgota a fost rânduită pentru ca oamenii să se învrednicească şi să beneficieze de efectele ei, şi nu animalele. Aceasta pentru că animalele fac parte din creaţia lui Dumnezeu, creaţie ce a fost făcută pentru om. Cartea Facerii oglindeşte acest lucru în capitolul doi, unde se evidenţiază faptul că Adam dăruieşte nume vieţuitoarelor pentru ca acestea să-i slujească omului, să fie sub stăpânirea sa. Oricât de mare ar fi ataşamentul faţă de un animal de companie, Biserica nu admite pomenirea acestuia în cadrul slujbelor şi mai ales la Sfânta Liturghie. Ca argument, pe lângă faptul că slujbele au fost rânduite pentru oameni, punctul de vedere ortodox despre starea sufletelor animalelor este lămuritor: sufletele lor sunt muritoare, spre deosebire de cele ale oamenilor care le-au primit prin suflare dumnezeiască.
Aşadar, nu există nici o raţiune care să alimenteze un astfel de obicei manifestat în special de credincioşii ce îşi petrec viaţa foarte aproape de unele animale de companie, pe care le îndrăgesc habotnic. Aceasta nu însemnă că Biserica ignoră ajutorul oferit oamenilor de către unele vieţuitoare, dar de aici şi până la pomenirea acestora la sfintele slujbe este cale lungă. Omul reprezintă cheia spre care Biserica îşi centrează slujbele sale şi prin care credinciosul primeşte Harul dumnezeiesc ce se revarsă şi în locul unde el îşi petrece viaţa. Iată că o împărtăşire indirectă, firească, a Harului divin există datorită faptului că omul este legat prin natură de Creaţie cu tot ceea ce conţine ea: vegetaţie sau animale. Dar de aici şi până la sacrilegiul de a avea îndrăzneala ca animalele să fie pomenite la slujbe, credinţa autentică se pierde, dizolvându-se în nuanţe păgâne ce-l depărtează pe credincios de la credinţa în Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Spre deosebire de om, animalelor nu li s-a dat ratiune si din acest motiv ele nu pacatuiesc, deci nu au nevoie de slujbe pentru iertarea pacatelor. Se fac in schimb ierurgii pentru sfintirea lor. Eu nu as fi atat de categoric in a afirma ca animalele nu au suflet. Sunt mii de exemple in acest sens, in toata lumea care demonstreaza exact contrariul. Personal cred ca toate animalele ajung direct in Rai. Va puteti imagina Raiul lipsit de bunii nostrii prieteni necuvantatori? Eu unul nu!
Doamne ajuta,
@SAVONAROLA si tu ai dreptate si cel ce a scris comentariul din nota administratorului.
Si anume cum intelegem termenul “Suflet” .
Omul are suflare de viata dar este si facut dupa Chipul Ipostatic, asta inseamna ca este singurul cu ratiune din toata creatia. Adica “substanta”lui nemuritoare sufletul are mai multe puteri. Vorbind foarte simplist.
Pe cand animalul are doar suflare de viata , daca vrei un fel de a spume “suflet” necuvantator , intelegandu-se ca si nerational.
Suflet este oarecum improrpiu spus pentru ca sensul teologic in greaca pt suflet este feminin care da mult spre intelesul “logodnica” care poate fi atribuit doar omului.
Deci depinde ce intelege interlocutorul prin suflet.
Mantuire
“Omul are suflare de viata dar este si facut dupa Chipul Ipostatic, asta inseamna ca este singurul cu ratiune din toata creatia.” Ce vrei să zici că omul este “singurul cu rațiune din toată creația?” Îngerii nu au rațiune?….
Nici filozoful (Aristotel) nu gaseste ca animalul se aseamana in viata cu omul, avand comune doar nivelul vegetativ si cel al cunoasterii prin simturi dar lipsit fiind de nivelul cunoasterii prin idei:
…
“… In Metafizica sa, într-un pasaj aflat spre finalul acestei opere (cartea a XII-a, 1072b –1073a), prea puţin remarcat şi prea puţin comentat până acuma de către exegeţi, Aristotel ridică inclusiv problema vieţii veşnice şi a fericirii celei mai depline, de asemenea veşnice, problemă intens valorificată ulterior de către creştinism.
Acest pasaj este de fapt o încoronare a gândirii metafizice a lui Aristotel.
Recapitulând ideile aristotelice disipate în tot întinsul scrierilor sale, putem arăta sintetic că
viaţa omului comportă trei nivele etajate:
(a) la baza piramidei se află nivelul vegetativ, pe care noi îl avem în comun cu plantele şi animalele, şi care constă în hrănire (trophein), în schimb de materii cu natura înconjurătoare;
(b) nivelul cunoaşterii prin simţuri (aisthesis), pe care îl avem în comun cu animalele, şi care constă în schimb de impresii senzoriale cu mediul înconjurător;
şi (c) nivelul cunoaşterii prin idei (epistemé), care este numit de către Aristotel şi „viaţă contemplativă”9, specifică doar oamenilor şi lui Dumnezeu şi care, pentru oameni, constă în schimb de idei cu divinitatea.
Dumnezeu este înţeles aici, aristotelic, ca „Principiu” (Arché), ca „Prim mişcător” (Proton kineoun), cauză absolută a mişcării, „Mişcătorul nemişcat” care mişcă lucrurile spre mai bine.
Aristotel scrie textual: „Viaţa contemplativă a lui Dumnezeu este cea mai minunată ce se poate închipui, dar nouă oamenilor ne sunt hărăzite doar puţine clipe de acest fel”10.
Dumnezeu este „gândirea în sine care are ca obiect cel mai mare Bine”, El este „gândirea care se gândeşte pe sine, prin participare la inteligibil”.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu trăieşte neîntrerupt şi veşnic în viaţă contemplativă, respectiv prin contemplare de sine, dar noi oamenii, numai „în puţine clipe”, putem trăi în viaţă contemplativă, în puţine clipe de graţie, inspiraţie sau iluminare. In aceste momente, noi oamenii ca fenomene „participăm”, platonic vorbind, la Ideea însăşi, la Dumnezeu. In sens aristotelic, „actul contemplării este cea mai mare şi mai pură fericire. Divinitatea are parte de această fericire veşnică, iar noi oamenii din când în când”. Dumnezeu este viu, „viaţa îi revine divinităţii, pentru că actul cunoaşterii este viaţă, iar divinitatea se confundă cu acest act.
Acest act al cunoaşterii, dăinuind în sine, constituie viaţa desăvârşită şi veşnică”11.
In acest punct se impune, credem noi, o analogie pe planul gândirii între Aristotel şi Ioan din Patmos, mai binecunoscut ca Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan.
In Evanghelia după Ioan există un pasaj cu următorul conţinut:
„1. Pe acestea le-a grăit Iisus; şi, ridicându-şi ochii la cer a zis: Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine. 2. Aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I-ai dat. 3. Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis” (In, XVII, 1-3).
Adică Dumnezeu –Fiul, Iisus Hristos a avut, între altele, misiunea terestră ca să dea viaţă veşnică (zoe aionios) 12 celor care Il cunosc pe El şi care, prin aceasta, prin cunoaşterea Lui, participă la divinitatea Sa.
Iar viaţa veşnică (zoe aionios) este definită în gândirea lui Ioan din Patmos cum nu se poate mai simplu, ca fiind cunoaşterea lui Dumnezeu, literal în text: „cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat” (ginoscosin se tou monon alethinon Theon –Ioan, XVII, 3) şi a trimisului său Iisus Hristos.
Nu este locul aici şi nici nu este scopul nostru să ne lansăm în speculaţii cu privire la această coincidenţă, la conexiuni, posibile influenţe sau protocronismul paternităţii ideii.
Este posibil ca definiţia enunţată de către Aristotel, cu privire la viaţa veşnică şi fericirea pe care o poate procura aceasta, să fi cunoscut o oarecare circulaţie, poate chiar restrânsă şi iniţiatică, în mediul de cultură elenistică în care apostolul Ioan, de altfel un mare teolog şi un gânditor cultivat, şi-a elaborat Evanghelia sa.
Important este că echipolenţa evidentă a celor două mici pasaje, din Metafizica lui Aristotel şi din Evanghelia după Ioan, a fost semnalată aici în premieră şi că ambele fragmente dau seamă despre un anumit mod în care oamenii înţeleg şi caută fericirea.”
http://www.upm.ro/cci3/CCI-03/Com/Com%2003%2052.pdf