14 dintre cei 45 de președinți ai SUA au fost membri ai acestei societăți (în imagine, președintele Harry S. Truman).Wikimedia Commons
14 președinți SUA care au fost membrii ai celei mai misterioase și puternice societăți secrete din istorie
- Francmasoneria a atras multe speculații – și chiar câteva teorii ale conspirației – încă de la începuturile sale.
- Numeroși președinți ai Statelor Unite din toate timpurile au fost primiți în societatea secretă exclusiv masculină.
- Unii președinți, precum Harry Truman, au reușit să-și formeze abilitățile de conducere prin masonerie.
- Alții, precum Andrew Jackson, au atras critici pentru apartenența la ceea ce era văzut ca un grup ciudat și elitist.
Aproape o treime din președinții Statelor Unite au fost francmasoni.
Este o statistică care suna direct dintr-un vis fierbinte din teoria conspirației (sau ”Comoara Națională”), cel puțin.
Lojele masonice funcționează, în esență, ca și cluburi sociale combinate, societăți secrete și organizații caritabile. Organizația frățească funcționează cel puțin din anii 1700, probabil datorită organizațiilor timpurii moderne de pietrari. Masonii își trasează rădăcinile înapoi, până la construcția templului regelui Solomon.
Astăzi, există mai multe vlăstare ale francmasoneriei, dar ramura pe care majoritatea oamenilor ar recunoaște-o cere ca membrii ei să fie bărbați și să aibă credința în existența unei zeități. Discuțiile despre politică și religie sunt interzise, iar în fiecare lojă trebuie să fie afișat un text sacru.
Candidații trebuie să treacă prin trei grade ale măiestriei pentru a deveni francmasoni. În primul rând, ei sunt ”inițiați” ca ucenici, apoi ”trecuți” la nivel de colegiu și, în cele din urmă, ”crescuți” ca masoni plini (dacă oamenii din lojă îi votează).
Deoarece societatea este aparent misterioasă și se spune că participă la ritualuri vechi, percepțiile publice despre masoni tind să se întindă de la fascinație la frică. De fapt, primul dintre cele trei partide din istoria politică a SUA a candidat având pe platforma obiectivul de a da jos francmasoneria.
Așadar, ceea ce a atras un număr total de 14 președinți (15 dacă îl numărați și pe LBJ, care a fost inițiat, dar nu a crescut niciodată), devenind masoni?
Pentru a afla, să aruncăm o privire la unele din experiențele lor masonice:
George Washington
Exact. Primul președinte al Statelor Unite s-a întâmplat, de asemenea, să fie primul președinte mason al națiunii.
În ”Washington: Viața” de Ron Chernow, el observă că viitorul președinte ar fi putut fi atras de aderarea la Ordinului Masonic de idealurile Iluminismului.
Washington s-a alăturat ordinului francmasonilor la începutul vieții sale, intrând în Loja nr. 4 Fredericksburg, la vârsta de 20 de ani, potrivit site-ului oficial al Mount Vernon. Washington și-a pierdut fratele mai mare, Lawrence, de tuberculoză, cu doar câteva luni înainte, devenind efectiv capul familiei.
Washington a rămas legat de frații masoni pentru tot restul vieții.
Influențele masonice au intrat în joc la prima instalare a lui Washington. În timpul ceremoniei, a jurat pe o Biblie a Lojei masonice nr. 1, a Sfântului Ioan, din New York (cartea, așa cum relatează Mental Floss, a fost deschisă aleatoriu la Genesa 49:13: ”Zabulon va locui lângă mare, va da liman corăbiilor şi marginea hotarului lui va fi până la Sidon.”).
Legăturile masonice ale primului președinte l-au urmat întreaga viață – și dincolo. Există chiar și un Memorial Național Masonic George Washington, care i-a fost dedicat în 1932 și finalizat în cele din urmă în 1970.
James Monroe
Site-ul masonic The Masonic Trowel îl enumeră pe Monroe că făcand parte din Loja nr. 6 Williamsburg, în 1776. La acea vreme era un student de 17 ani, la Colegiul William și Mary, și a fost puternic implicat în activitățile anti-Crown din campus.
El este înregistrat ca plătitor al taxei de apartenență la lojă, în perioada 1776-1780, conform unui ”Catalog cuprinzător al corespondenței și al documentelor lui James Monroe: volumul I.”
De-a lungul celor patru ani, viitorul al cincilea președinte va renunța la facultate pentru a lupta în Revoluție, aproape murind, după ce a fost împușcat în timpul bătăliei de la Trenton, ca apoi să se întoarcă la William și Mary pentru a studia dreptul.
Andrew Jackson
Statutul lui Jackson ca mason a devenit de fapt o problemă politică majoră în timpul președinției sale.
Aceasta pentru că primul din cele trei partide din politica americană s-a format ca parte a unei reacții împotriva francmasonilor.
După cum a raportat Slate, semințele pentru Partidul Anti-Masonic au fost semănate pentru prima dată în 1826, când masonii au fost implicați în răpirea (încă nerezolvată) a unui bărbat din New York, care amenința să-i dezvăluie ritualurile secrete. Partidul politic s-a opus la ceea ce a perceput ca o societate secretă sinistră, elită și antidemocratică.
Partidul anti-masonic a găsit un dușman natural în Jackson, care nu era doar un mason, ci unul de rang înalt. Jackson a servit ca mare maestru al marii loje din Tennessee, între anii 1822-1824.
James K. Polk
Conform ”Procedurilor marii loji din Kentucky”, al 11-lea președinte ”… a fost inițiat în Loja nr. 13 din Columbia, Tennessee, pe 5 iunie, a trecut pe 7 august și a fost ridicat la 4 septembrie 1820.”
Avea 25 de ani și tocmai fusese autorizat să practice dreptul.
Reclame
Despre ei ni se zice ca se stie. Dar oare doar ei au fost?
Care-i adevarul despre masonerie, ne explica Mitropolitul Serafim de Pireu:
Cititi va rugam si:
STATUIA LIBERTATII – simbol masonic
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Eram Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE când au fost fraudate alegerile americane în Florida. Eram Președinte Emerit al Adunării Parlamentare a OSCE când s-au pus la cale „revoluțiile colorate”. Eram raportor permanent al Parlamentului European pentru relația cu Rusia și vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților Europeni din PE când s-a declanșat „Pimăvara arabă”. Între aceste momente am mai fost Raportor special ONU pentru drepturile omului (în Belarus), vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și șeful Delegației PE pentru Ucraina. Printre altele. În executarea acestor misiuni am fost martor și participant, dar și, în măsura puterilor mele, opozant, la planificarea sacrificării statelor națiune pe altarul unei ordini globale pe care în mod greșit și chiar criminal unii o concepeau ca incompatibilă cu existența acestora. Nici un alt român nu a mai trăit în acest mod o asemenea experiență. De aceea pot citi și înțelege ce se întâmplă în aceste zile în România dincolo de perdeaua de fum lacrimogen al detaliilor faptice.
Unii comentatori (ex. Adrian Năstase) au observat că în mod normal nu există protest fără motiv, iar motivul este existența unei crize care poate fi socială (ex. crește șomajul, se introduc curbe de sacrificiu, adică se taie salariile și pensiile, cresc dările către stat etc.), economică (ex. crește inflația, crește deficitul bugetar, se prăbușește moneda națională, se blochează creditul) sau politică (ex. guvernul nu își mai poate promova măsurile legislative întrucât nu mai are sprijinul unei majorități parlamentare iar un alt guvern nu se poate forma întrucât o altă majoritate nu se poate constitui). Or, România nu cunoaște nici una dintre aceste crize. Atunci de ce nemulțumiri de o asemenea amploare? Răspunsul trebuie căutat în afara României, acolo unde nu prea se uită lumea. România este într-o criză…geopolitică (cu dimensiunea sa geoeconomică).
Alți comentatori (ex. Alina Mungiu-Pippidi) au subliniat inutilitatea aparentă a protestului. Să protestezi fără nici un program, fără nici o listă de revendicări pe care să le poți negocia, dar și fără nici un lider-negociator, cerând numai, într-un limbaj trivial, demisia guvernului – care se poate reconstitui imediat sub un alt nume în Parlament – și eventual, alegeri anticipate – care cel mai probabil ar fi câștigate de aceleași partide – este o absurditate. Prin urmare toată tevatura nu ar fi decât rezultatul lipsei de cultură politică, exploatată de pescuitorii în ape tulburi care își pot promova mai ușor interesele într-un mediu instabil politic, negociind cu un stat slab. Căci în spatele unor idealuri înalte colcăie interesele cele mai josnice. Nedumerirea este justificată dar problema nu este tactică, ci strategică. Nu căderea guvernului PSD este urmărită, și nici înlocuirea lui (pentru moment, practic, imposibilă) cu un guvern PNL/USR/MRÎ, ci distrugerea capacității de autoguvernare a României.
În sinteză, actorii crizei geopolitice – care are caracter global – preconizează rezolvarea acesteia prin destatalizarea României. Și nu numai. România este doar un caz și așa zisul „miting al diasporei” doar o haltă pe acest drum. Obiectivul este crearea unui sistem de guvernare fluid, fără legitimitate electorală și fără constrângeri legale, care să poată fi dirijat operativ de la distanță, de factori suprastatali, prin intermediul unor grupuri minoritare cu geometrie și identitate variabilă,nelegate de vreo agendă națională coerentă și neidentificate prin ea.
De aceea s-a și apelat la ficțiunea „diasporei” ca entitatechipurile de sinestătătoare, conștientă de sine și acționând pentru sine, distinctă de ceilalți români, cei de acasă, prea slabi, prea indolenți sau prea needucați pentru a „salva România” de la niște pericole nedefinite clar, dar cu siguranță teribile. S-a conturat astfel imaginea unei „Românii exterioare” (întreprinzătoare, cinstită, harnică, responsabilă, angajată, democratică) superioară celei „interioare” (asistată, coruptă, leneșă, iresponsabilă, pasivă, oligarhică). Această Românie „salvatoare” (fără organizare politică stabilă) are, în virtutea apartenenței sale la „națiunea culturală” română, ca minoritate de elită, misiunea sacră de a elibera „națiunea civică” română (adică pe românii trăitori pe teritoriul național, în legea statului care le este armură politică) de tirania liderilor naționali corupți, incapabili să înțeleagă comandamentele ordinii globale.
Descifrând „identitatea diasporei” descoperim realitatea modelului care ni se impune: o forță externă, o forță minoritară, o forță cu contur vag și structură fluidă, o forță civică (deci opusă politicului), o forță nelegitimată electoral, o forță acționând în afara legii, o forță opusă ordinii de stat. Astăzi ea se cheamă „diasporă” (ceea ce sugerează o națiune fără stat) iar nu „emigrație”. Mâine, după ce ne obișnuim cu ideea, se poate chema altfel.Emigranții români nu au nici o vină în această tenebroasă afacere; ei sunt numai folosiți.
Vineri, 10 august 2018, am avut manifestații violente. Ele nu urmăreau decât testarea capacității de reacție a statului și punerea în defensivă a forțelor de ordine, inclusiv prin gesturi defetiste precum dezertarea „comandantului suprem” de la misiunea de a le încuraja și legitima prin transferul legitimității sale morale. Sâmbătă, 11 august 2018, manifestațiile nu au mai fost violente, dar au fost le fel de ilegale. Timorate, forțele de ordine s-au bucurat că nu se mai aruncă cu pietre, și au acceptat fără rezistență blocarea traficului. Ieșirea în afara perimetrului legal devine astfel o cutumă. Pe zi ce trece, aplicarea legii devine tot mai … ilegală. Și statul tot mai … inutil.
Zilele următoare lucrurile se vor repeta. Inclusiv cu unele episoade violente, căci, puterea statului, slăbită inclusiv prin anchetele la care parchetul va supune jandarmeria, trebuie măsurată periodic și diminuată treptat. Astfel statul se stinge, încetul cu încetul.
Majoritatea, înțelegând că legea a devenit facultativă și ocrotirea guvernului aleatorie, se va refugia în forme arhaice de socializare, căutând în proximitatea sa protecția unor potentați locali. La rândul lor, aceștia vor acorda protecție numai în măsura în care primesc protecție de la o putere externă căreia, în acest scop, i se supun. Când haosul va depăși limitele de toleranță, o altă „minoritate mare” cu caracter „civic”, constituită ad hoc, va interveni pentru a aplica o terapie de șoc făcând ca inacceptabilul să devină inevitabil și astfel acțiunea brauniană a vectorilor locali să devină sinergică.
Acest mecanism a fost folosit cu succes în Italia pentru schimbarea premierului Berlusconi. El este acum în plină desfășurare în Marea Britanie pentru a întoarce din drum Brexitul. Cu mult mai mare violență se manifestă în SUA pentru a anula efectele votului favorabil Președintelui Donald Trump și a legitima managementul politic al unor forțe nealese. Aceste forțe susțin înlocuirea democrației reprezentative, bazate pe alegeri libere și pe monopolulviolenței legitime de către stat, cu o democrație zisă „participativă”, ai cărei exponenți nu pot fi sancționați politic, întrucât nu sunt aleși, și nu pot fi sancționați legal, întrucât guvernează prin șoc iar nu prin lege. Minorități nevalidate prin mecanisme democratice și constituționale impun astfel puterii constituționale o politică neconstituțională. Ele se validează și legitimează insurecțional; pe o asemenea bază „guvernează” de manieră nonidentitară și nonstatală.
Asemenea procese și-au arătat deja efectele în Ucraina și Moldova. Ele au fost încercate masiv în Ungaria, Polonia și Turcia. În aceste din urmă țări rezistența fermă astatului națiune a reușit deocamdată amânarea deznodământului. Căderea României este esențială pentru că ea va antrena și căderea lor. Poate că Victor Orban va înțelege în sfârșit ceea ce i-am spus în 1997, și anume că niciodată în toată istoria lor Ungaria și România nu au mai fost atât de legate prin interesele lor strategice comune ca în epoca prezentă.
Din acest moment criza politică cerută de președintele Iohannis s-a declanșat. Obiectivul nu este reînnoirea mandatului său (tot mai improbabilă pe căi democratice firești), ci oficializarea unei uzanțe politice care să rupă legătura dintre legitimitate și autoritate, și astfel dintre voința populară și actul de guvernare. Cu toate păcatele sale enorme, PSD este ultima structură politică națională care se opune acestui demers. În următoareale săptămâni se va finaliza construcția resursei insurecționale capabilă să îl anihileze. Formula „reacția disproporționată a forțelor de ordine” îmi este foarte cunoscută. A fost folosită pentru a justifica intervenția externă împotriva guvernelor legitime care au încercat să apere ordinea de drept în Ucraina, Egipt, Georgia, Azerbaidjan etc. sau pentru a paraliza acțiunea accestora.
Destatalizarea României este un proces în desfășurare. Elnu favorizează un anumit partid sau om politic. Urmărind să permită tocmai schimbarea permanentă de identități, valori și paradigme, în funcție de evoluția jocului de interese al puterilor parastatale care îl promovează, se va putea îndrepta, după nevoi, chiar împotriva cozilor de topor care l-au susținut și pe care inițial părea a le susține. El neagă orice formă de liant stabil apt a transforma o colectivitate într-o comunitate, o populație într-un popor, o structură politică într-o națiune.
Conflictul care se desfășoară sub ochii noștri nu este între „diasporă” și Guvern sau între PSD și PNL/USR/MRÎ. Nu este nici între ordinea de drept internă și grupări anarhiste. El este unul între identitatea națională românească exprimată în și apărată prin instituțiile publice, și nonidentitatea globală; între stat și antistat; între democrația națională și plutocrația globalizată. Nu despre combaterea corupției locale este vorba, ci despre capturarea resurselor naționale.
Cine nu înțelege acest conflict nu poate găsi o soluție împotriva procesului de destrămare statală la care este supusă România. Fără să știe, jandarmeria nu a apărat în aceste zile ordinea publică, ci siguranța națională. Ceea ce nu se poate realiza cu mijloacele și tactile forțelor de ordine, ci numai cu cele afectate apărării naționale.
Din nefericire primul care nu înțelege cum stau lucrurile este chiar Guvernul României.
http://adrianseverin.com/protestul-diasporei-o-halta-pe-drumul-destatalizarii-romaniei/