În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rînduiala ostaş. Acela în mari păcate îşi petrecea viaţa sa. Dar fiind în Cartagina multe întîmplări de morţi, a venit în frică şi în simţire Taxiot şi s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieşind din cetate cu femeia sa, a şezut la un sat în linişte. Iar după cîtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrînare cu femeia plugarului său care era cu dînsul în sat. Şi trecînd nu multe zile după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mînăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, şi, alergînd acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului şi să-l îngroape la biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar cînd a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormînt strigare, zicînd: „Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!”
Apropiindu-se de mormînt şi glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflînd pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe acela, vrînd să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputînd să le spună de multă plîngere şi tînguire, îi ruga pe dînşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi.
Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe cînd muream, am văzut nişte arapi stînd înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşată şi, văzîndu-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers sufletul meu în mîinile lor şi, îndată zburînd de la pămînt, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc. Şi la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mîndrie; şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi, luînd din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar cînd ne-am apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrînaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate trupeştile mele lucruri cele de desfrînare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi pînă acum.
Şi mi-au zis îngerii cei ce mă duceau: „Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea”. Şi mi-au zis potrivnicii mei: „Tu, după ieşirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău”. Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela şi, lăsîndu-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucîndu-mă viclenele duhuri şi vătămîndu-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcîndu-se pămîntul, m-am pogorît, fiind purtat prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strîmte şi necurate, pînă la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sînt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică şi plîns nemîngîiat şi nespusă scrîşnire a dinţilor.
Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicînd: „Amar nouă, amar! Vai, vai!” Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sînt acolo, nici nu se pot povesti muncile şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dînşii, plîng şi nu este cine să-i mîngîie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis cu dînşii în locurile acelea întunecoase şi în strîmtoare m-au pus, plîngînd şi tînguindu-mă cu amar, fiind ţinut de la al treilea ceas pînă la al nouălea.
După aceea am văzut puţină strălucire şi doi îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis îngerii: „Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, pînă cînd va fi învierea tuturor”. Iar eu cerînd şi rugîndu-mă şi făgăduind a mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: „Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?” Şi a zis celălalt: „Mă făgăduiesc”. Şi am văzut că acela i-a dat mîna. Atunci, apucîndu-mă, m-a scos de acolo pe pămînt şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: „Intră de unde te-ai despărţit”. Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: „Nu se poate să te pocăieşti, decît numai cu trupul cu care ai greşit”. Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: „Intră, iar de nu, apoi iarăşi te vom duce acolo de unde te-am luat!”
Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: „Miluiţi-mă!” Deci i-a zis sfinţitul Tarasie: „Gustă bucate”. Şi nu voia să guste, ci, umblînd din biserică în biserică, cădea cu faţa în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: „Vai celor ce greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, pînă ce au vreme! Vai celor ce-şi spurcă trupul lor!”
Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfîrşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv şi iubitor de oameni, Care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mîntuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.
