În perioada 8-13 martie are loc în Arusha, Tanzania, o conferinţă privind misiunea și evanghelismul mondial, în organizarea Consiliului Mondial al Bisericilor. Biserica Ortodoxă Română este reprezentată de o delegaţie la evenimentul desfăşurat în estul Africii.
Este prima conferinţă de acest fel desfăşurată pe continent african din ultimii 60 ani, ultima având loc în Achimota, Ghana – 1958.
În deschiderea lucrurilor a luat cuvântul Rev. Dr. Olav Fykse Tveit, Secretarul General al CMB (CMB).
Cu acest prilej, Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a transmis un mesaj video:
Mesajul Papei Franisc a fost comunicat de Rev. Brian Farrell, secretarul Consiliul Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor.
Conferinţa va reflecta asupra diferitelor aspecte ale practicii misionare și va căuta noi modalități de a fi credincioși misiunii lui Dumnezeu în lume.
http://epr.ro/comunicat-de-presa-al-consistoriului-monahal
Iata o predica , rostită în Catedrala Ortodoxă din Sibiu, la 11 iulie 1983, de catre IPS Antonie Plamadeala[ op. cit., p. 200] intitulata Cei care „au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere” ,in care erezia ecumenista este propovaduita cu capul descoperit ,intr-o vreme in care nimeni nu lua atitudine,ajungandu-se la inceputul mileniului trei,in situatia in care aceasta maladie mortala s-a extins si s-a inradacinat la nivelul cel mai inalt.
„După cum ştim toţi, lumea de astăzi e bântuită de probleme, e împărţită, şi nu mai contenesc conflictele şi neînţelegerile, înmulţindu-se de la o zi la alta. Se fac eforturi mari pentru a se ajunge la unitatea lumii, la înţelegere, la pace. În aceeaşi direcţie fac eforturi mari şi Bisericile creştine, pentru că nici ele nu au rămas toate credincioase mandatului pe care l-au avut de la Mântuitorul Iisus Hristos şi anume, acela de a fi una, de a fi toţi o Biserică, o credinţă, un Botez, de a avea toţi aceeaşi credinţă în Dumnezeu, de a fi toţi fraţi între noi, de a lucra şi a ne ruga împreună, de a căuta împreună fericirea pe pământ şi mântuirea în cer. După cum spune Sf. Pavel în Epistolele sale, unii, din iubire de dispută – şi de slavă deşartă, din încredere prea mare în capacitatea lor de a tâlcui Scripturile, au rătăcit de la adevăr şi aşa, în decursul istoriei, Biserica cea una dintru început, întemeiată de Mântuitorul Hristos şi propovăduită de Apostoli, s-a împărţit în mai multe fracţiuni.
Primelor încercări de împărţire, Biserica le-a rezistat cu succes, în primul mileniu, organizând cele şapte sinoade ecumenice care au stabilit adevărurile de credinţă odată pentru totdeauna. Totuşi, după aceea, la începutul mileniului al doilea, de la Biserica cea una s-a rupt o bună parte şi anume partea apuseană, alcătuind Biserica Romano-Catolică, cu centrul la Roma. Mai târziu, la începutul sec. al XVI-lea, din Biserica Romano-Catolică s-a rupt altă fracţiune, ceea ce numim marile Biserici Protestante, în special cea Luterană – zisă şi Evanghelică, – cea Calvină – zisă şi Reformată, – şi apoi şi altele care continuă fracţionarea şi sfâşierea trupului lui Hristos până în zilele noastre. In acelaşi timp, însă, în veacul nostru, în acest veac în care diviziunile din lume îşi caută soluţia de regrupare într-o unitate de gândire socială şi politică, gândire care să fie în stare să desfiinţeze barierele, discriminările, decalajele de tot felul care produc săraci şi bogaţi, liberi şi sclavi spre a se ajunge la idealurile pe care le-a visat omenirea dintotdeauna, la libertate, egalitate şi fraternitate, pentru oameni şi popoare, – în acest veac, Bisericile s-au gândit şi ele să dea un bun exemplu, încercând să-şi refacă şi ele unitatea cea dintâi. Aşa se face că acum, mai mult decât altădată, când direcţia era spre împărţiri cât mai multe, spre alcătuiri de grupuri şi dizidenţe tot mai numeroase, în veacul nostru a început o mişcare inversă, o mişcare de refacerea unităţii creştinilor de pretutindeni, din toată lumea. In acest scop s-a creat Consiliul ecumenic sau Consiliul mondial al Bisericilor, care adună astăzi peste 3oo de Biserici creştine, visând şi lucrând pentru refacerea unităţii celei dintâi. In acelaşi scop s-au iniţiat convorbiri, dialoguri bilaterale şi multilaterale, simpozioane, conferinţe. Noi, Biserica Ortodoxă Română, am început încă din 1935 un dialog cu Biserica Anglicană, încercând să netezim diferenţele dintre noi. Dialogul mai continuă şi azi. După al doilea război mondial, asemenea dialoguri au început cu Bisericile Vechi Catolice din Occident, cu Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale şi anume cu Biserica Coptă din Egipt, cu Biserica din Etiopia, cu Biserica din Asia Mică şi din India. S-a iniţiat în acelaşi timp dialogul cu Bisericile Protestante. Acum, mai în urmă, s-a început şi dialogul dintre Ortodoxie şi cea mai importantă dintre marile Biserici creştine, ruptă din trupul mare al Bisericii primului mileniu la anul 1o54, şi anume cu Biserica RomanoCatolică. Un lucru este important şi pozitiv: că hotărârea spre unitate e mai prezentă în lumea creştină de astăzi, decât a fost oricând înainte, când, precum spuneam, tendinţele erau de împărţire. Şi noi, ortodocşii români, trăim laolaltă cu celelalte culte creştine, experienţa căutării, şi încercăm şi pe plan local, să ajungem la unitate. Ne bucurăm ori de câte ori găsim puncte de convergenţă cu ceilalţi fraţi creştini, tot aşa cum ne întristăm ori de câte ori anumite grupuri creştine, din cele mai mărunte, în loc să urmărească unitatea, urmăresc dimpotrivă, în continuare, dezmembrarea. Caută pe toate căile să-i atragă pe creştinii noştri ortodocşi de la dreapta noastră credinţă spre alte credinţe, socotindu-se aceşti creştini rătăciţi, acum, după aproape două mii de ani, mai buni interpreţi ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii Mântuitorului, decât au fost Sfinţii Părinţi şi decât a fost Biserica întreagă de-a lungul a două mii de ani, de la Hristos până azi! In Epistola care s-a citit astăzi, Sf. Pavel spune că există credincioşi care „au râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere” (Romani 10, 2) şi îi avertizează pe unii ca aceştia să-şi canalizeze cu pricepere râvna lor către Dumnezeu pentru că, tot Sf. Pavel spusese corintenilor, că nu se încununează cel ce aleargă la întâmplare (I Cor. 9, 26).
……
Credinţa noastră este luminată……Credinţa vine de la Dumnezeu. Dar ea, precum spuneam, trebuie să fie luminată, trebuie să fie o „credinţă cu pricepere”. Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă luminată. De ce? Pentru că ea ne ajută să ne înţelegem destinul pământesc şi ceresc, nu ne opreşte să trăim în societate, ba, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne integrăm în societate împreună cu toţi fraţii noştri, să contribuim împreună la o viaţă mai bună, mai fericită aici pe pământ, pentru ca să ne-o pregătim şi pe cealaltă din ceruri. Credinţa nu ne îndeamnă la izolarea de societate şi de toţi fraţii noştri, oameni de pretutindeni, ci dimpotrivă, ne îndeamnă la muncă, să ne preocupăm de ştiinţă, de cultură, şi de civilizaţie, de artă, de tot ceea ce poate face bucuria şi fericirea oamenilor, de tot ceea ce poate promova dezvoltarea spiritului omenesc de ceea ce poate antrena mintea omenească spre creaţiile cele mai înalte, impunând doar o singură restricţie: tot ce crează să fie în folosul oamenilor şi nu împotriva lor.
Şi ce înseamnă oare a avea râvnă pentru Dumnezeu dar cu nepricepere?
Toate tendinţele centrifuge de rupere de la Biserica cea una sunt nepricepere, nepriceperea celor care nu mai înţeleg rostul Bisericii şi o înlocuiesc prin cel puţin o mie de altfel de Biserici, fiecare pretinzându-se unica adevărată. Nu mai înţeleg rostul preoţiei cea întemeiată de Iisus Hristos prin Apostoli şi au ajuns să-l înlocuiască prin altfel de preoţi, autoinvestiţi, de cel puţin o mie de feluri, fiecare pretinzându-se a fi cel adevărat, în cel mai autentic spirit antibiblic, pentru că în Biblie se blamează toţi cei care se vor ai lui Apollo, ai lui Chefa etc. adică ai altor învăţători decât Hristos, rupându-se din unitatea Bisericii lui Hristos, cea una (v. I. Cor. 3, 5 – 23).
….. Cei care nu mai vor să le priceapă, care nu mai vor să creadă în ele, crezând că au descoperit o altă modalitate de înţelegere a Scripturii, acum, după două mii de ani, în ciuda faptului că de două mii de ani, Biserica a crezut într-un anumit fel şi ne-a transmis aşa cum trebuie învăţătura Mântuitorului, toţi aceştia au râvnă către Dumnezeu, dar cu nepricepere, şi nu se vor bucura de primirea în curţile Domnului. Ei pretind că au credinţă, şi poate au, dar au credinţă fără minte, fără rânduială, fără pricepere, de aceea lor li se aplică adesea cuvântul acela cu nume de ocară: obscurantism! Fiindcă mulţi dintre ei învaţă că trebuie să ne retragem din lume, că „lumea” e numai păcat; că tot ce e „lumesc” e diavolesc, ca şi cum ei n-ar fi în lume şi ar putea trăi în afara ei. Unii ne îndeamnă să nu mai muncim, să nu mai luăm parte la nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ca şi cum nu am avea familie, ca şi cum nu am trăi în nişte condiţii materiale date, în mijlocul cărora Dumnezeu nea dat poruncă să trăim. Nu noi am creat lumea aceasta şi nici diavolul, ca să fie rea, Dumnezeu a creat-o şi ne-a aşezat în ea aşa cum a creat-o El şi ,,a văzut că e bună”, cu rânduielile ei de tot felul (Geneză 1, 31). Dumnezeu a făcut ca să trăim în oraşe, în sate, cu străzi, cu fabrici, cu brutării. Oare de ce unii ca aceştia care ne îndeamnă să nu ne implicăm în viaţa lumii, nu refuză nici pâinea coaptă de alţii, nici lumina fabricată de alţii, nici hainele fabricate de alţii! Vor doar să ia, dar să nu dea nimic. E un fel de a justifica religios lenea şi boala sufletului şi a minţii lor! Dumnezeu a creat lumea cu toate bunurile ei ca să ne bucurăm de ele, să muncim, să le desăvârşim şi să le înmulţim, să contribuim astfel la o viaţă comună cât mai fericită, mai completă, desăvârşită. Dumnezeu ne-a dat toate aceste bunuri, ca şi viaţa. De aceea, trebuie să primim tot ce ne-a dat El. Ni le-a dat ca să le desăvârşim şi să ne desăvârşim: „Fiţi desăvârşiţi!” (Matei 5,48). Talantul trebuie înmulţit (Matei 25, 24 – 30). Cei care nu fac aşa, aceştia sunt cei care au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere. Tot fără pricepere e şi goana lor după pradă: să rupă din turma creştină cea adevărată cât mai mulţi, să-i scoată din unitate, să-i dezbine.
În timp ce Bisericile mari şi-au dat seama de greşelile lor din trecut şi caută acum unitatea, aceştia umblă mereu să împartă şi să înmulţească „bisericuţele”, grupuleţele lui cutare şi ale lui cutare! Să nu fim dintre aceştia. ”
…… ………..
66 Extrasă din vol. „Tâlcuri noi la texte vechi”, ed. II-a…, p. 200 – 207.
http://ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/19.pdf