X

Vârste de 120, 140, 180 și peste 200 de ani la românii din trecut …

maftei-pop
Foto: http://www.ziuanews.ro/revista-presei/top-story-cel-mai-longeviv-om-din-lume-a-fost-roman-mastei-din-osoi-a-trait-148-de-ani-hranindu-se-cu-aceste-bucate-138030

Maştei (148 de ani) nu cunoscuse nici banul, nici con­fortul. Fuma, dar nu mai mult de 4-5 ţigări pe zi. Si mai bea si cate un paharel de tuica. Dar avea o forta iesita din comun.

Nu se vaccinase si nu avea card national de sanatate. Adica in conformitate cu normele medicilor ce-si considera meseria strict ca pe o munca de distributie a produselor Big Pharma, varsta la care a ajuns este imposibila. De fapt, dupa ei, in astfel de conditii si 100 de ani ar fi imposibil.

Si totusi cum a ajuns atat de batran? Si nu e singurul, dupa cum veti putea citi mai jos.

Noi nu mai visam sa atingem nici suta, ca dau astia ba cu chemtrails, ba cu modificate genetic, ba cu mercur in ceea ce numesc ei a fi vaccinuri. Dar daca n-ar da, am putea spera?

Sa fie o treaba genetica? Ceva de urmasi ai dacilor? Ca nu prea multe popoare se pot mandri cu astfel de longevivi.

 

certificat-deces-maftei1

Iata ce putem citi la http://www.art-emis.ro/analize/2721-longevitatea-un-concept-experimentat-in-religie-stiinta-si-literatura-3.html:

[…]

Având un fond genetic foarte bun ardeleanul Maftei Pop a trăit până la 148 de ani. Acest om s-a născut în anul 1804 în valea Loznei, Zalha, a venit la 85 de ani în localitatea Osoiu judeţul Cluj şi a murit în anul 1952. Se pare că ar fi fugit din loc în loc toată viaţa din cauza unui omor accidental pe care la săvârşit asupra unui copil pe când era cioban. A recunoscut acest fapt după cum afirmă Maria Szabo consătean şi a regretat toată viaţa acea întâmplare tragică. Consemnările ştiinţifice asupra acestui caz au fost realizate cu puţin înainte de moartea acestuia de către savantul C.I.Parhon, Ana Aslan şi Ilia Valeriu. La data examinării acuza anumite probleme de sănătate şi anume: amorţeli la nivelul mâinilor, se apleacă cu greutate, vedere slăbită dar distinge totuşi obiecte. Postura normală nu prezenta cifoză; epiderma prezintă pliuri ca la o persoană de 70 de ani. Părul albit complet (acromotrihie). Unghii normal îngrijite, prezintă o uşoară îngoşare a articulaţiilor interfalangiene. Din punct de vedere psihic era apreciat ca „prostănac” dar se pare că acest aspect inteligenţei slabe era mai degrabă consecinţa problemelor de auz. Impresiona în mod deosebit sistemul muscular care susţine afirmaţiile sătenilor despre forţa de muncă herculeană pe care o demonstrase cu puţin timp în trecut. Pulsul 92/minut.

Astfel cu privire la hrănire în cazul lui Maftei Pop s-au putut desprinde următoarele date trofologice şi de activitate: „Alimentaţie mixtă. Predominant lapte, brânză, mămăligă. Putea însă să mănânce şi o oaie întreagă la o masă, pe care o primea în schimbul muncii lui. Nu a abuzat niciodată de alcool, nu a fumat niciodată mai mult de 4-5 ţigări pe zi; nu a dormit niciodată în casă, ci pe prispă sau sub un şopron având ca pernă o buturugă de lemn, umblând atât vara cât şi iarna îmbrăcat într-o cămaşă albă descheiată la gât”. Acest om moare în urma unei tumori abdominale confirmându-se faptul că moartea „naturală” este o excepţie chiar şi printre longevivi (Parhon,1955, p.17,18) dar zvonul public afirma că de fapt moartea i-a tras de la o sperietură pe când operatorul a vrut să-l fotografieze pentru studiul clinic. Bietul om s-ar fi temut că va fi împuşcat şi într-o săptămână a murit. În actele oficiale ale arhivelor din România sunt consemnate numeroase cazuri de longevitate. Astfel un raport al autorităţilor pe timpul guvernatorului austriac Florymund Mercy al Banatului (1716-1734) evidenţiază cazul lui Petruţ I. Ciortan din oraşul Caransebeş care avea 185 de ani. Unul din fii săi din a treia căsătorie avea 90 de ani.

Un tablou păstrat în mânăstirea Kukus din Cehia are inscripţionat în limba germană: Iovas Rovin, de 172 de ani şi soţia sa Sara de 164 de ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodoc, districtul Caransebeş, cu copii adevăraţi, cel mai tânăr băiat de 116 ani şi acesta are 2 strănepoţi, unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani; zugrăvit în 25 august 1728”. În judeţul Hunedoara, satul Poiana în anul 1759 are loc o anchetă a judecătorilor pentru stabilirea notabilităţii familiei Popa contestată de un nobil maghiar Nicolaie Csiszar. Cu această ocazie au fost ascultaţi 54 de martori dintre care ultimul Toader Giurgiu din satul Voia care avea 150 de ani şi o minte limpede (Mohirta, 2014). Moş Toader relatează: „Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu însumi darea după poartă; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul său Avram l-am cunoscut foarte bine şi pe tatăl lui popa Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit în mare prietenie. Din mulţii copii ai lui popa Luca, unul Ioan s-a aşezat ca preot la Bobâlna şi fiul acestuia Atanasie ni s-a pus nouă românilor din Transilvania episcop”.(Mohirta,2014 apud. efemeride.ro)

Se constată la nivelul simţului comun că moş Toader la venerabila vârstă de 150 de ani nu prezenta semne de senilitate ci dimpotrivă demonstra o memorie de invidiat şi un tonus optimist al vieţii sale psihice.

În ţinutul Năsudului se păstrează memoria luminoasă a unui martir al neamului românesc. Tănase Todoran al lui Dănilă din satul Bicigiu care a fost tras pe roată la vârsta de 120 de ani pentru curajul sau de a vorbi îndemnând la răscoală la 10 mai 1763 în faţa trupelor de cavalerie care depuneau jurământul ostăşesc generalului Adolf von Buccow. Nu a contat vârsta venerabilă a bătrânului patriot.

Monografia judeţului Arad evidenţiază faptul că la 1839 în ziarul de limbă maghiară din Cluj se făcea cunoscut cazul unui ţăran român din comuna Pestis, Ion Groza de 120 de ani care „ar mai fi putut trăi dacă înpiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână”. Acest român lăsa în urma lui pe fiul său de 100 de ani şi un nepot de 80 de ani „care de 50 de ani este jude domnesc”.

Marele patriot Alexandru Papiu Ilarian relatează că în 1852 în munţi încă existau oameni de pe timpul lui Horea. Între aceştia se face cunoscut şi iobagul Lupu Basa din satul Cărpinet, judeţul Bihor de care aminteşte şi urbariul domeniului Beiuş, încă din anul 1600. Acest om avea vârsta certificată de acte de 225 ani şi nu poate fi o eroare deoarece are vârsta consemnată în două rânduri de acte oficiale de-a lungul vremurilor.

[…]

 

Iata si ce putem citi la http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/aldea4.htm:

În procesul cunoaşterii trecutului istoric, investigaţiile se lărgesc şi în direcţia culegerii de informaţii de la martori oculari. Multe episoade rămase necunoscute din cauză că lipsesc unele documente şi manuscrise importante, dispărute, distruse sau deteriorate, pot fi reconstituite pe baza amintirilor unor martori. Bătrânii, şi în special cei foarte bătrâni, pot să dea lămuriri preţioase cercetătorului ştiinţific.
Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de ani pe întinsul pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din aceia care au depăşit un veac, şi pe care i-am identificat cu ocazia cercetărilor documentare privitoare la istoria Transilvaniei.
Istoricul Petru Maior, în prefaţa cărţii sale Istoria bisericii românilor, tipărită la Buda, în 1813, scrie : „Din pruncie am auzit bucuros pe bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii şi ale vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După aceea înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile şi însumi le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut un preot de acest feliu, anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vârstă. Cu carele cu atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că până la capătul vieţii sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută şi toate simţurile întregi. Numai picioarele îi cam slăbise şi sprâncenele îi acopereau ochii„.
Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultă, sub jurământ, peste 20 de martori ţărani români din satele Cărpinet Leheceni, Sălişte, Cerişcior, Sohodul şi Călugărali care sunt „toţi bătrâni de 100 de ani„.
Din vremea guvernării generalului Marcy se menţionează, în Banat, un oarecare Ciortan Petruţi („Czartan Petracz„), care a murit la 1724, în oraşul Caransebeş, în vârstă de 185 de ani. în acel timp, fiul său din a treia căsătorie avea 90 de ani.
În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în ulei care reprezintă un bărbat şi o femeie, foarte bătrâni. Pictura are următoarea inscripţie în limba germană : „Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2 băieţi 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2 strănepoţi unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani ; zugrăvit în 25 august 1728„. În anul 1731, amândoi erau încă în viaţă. În mai 1912, am văzut personal, în cabinetul medicului dr. Virgil Budinţian din Caransebeş alte două tablouri, care înfăţişau pe cei doi soţi în port naţional bănăţean. Pictura aparţinea altui pictor german, care reda pe scurt în limba germană, biografia celor două personaje, dar întrucâtva deosebită de aceea existentă la Kukus. Sara a trăit mult timp după moartea soţului ei *.
În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea notabilităţii familiei Popa, din satul Poiana (judeţul Hunedoara), contestată fără temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaţi, cu această ocazie, 54 de martori, între care cel din urmă e bătrânul Giurgiu Toader, în vârstă de 150 de ani, din satul Voia, care spune :
„Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu însumi dare după poartă ; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul său, Avram, l-am cunoscut foarte bine şi pe tata lui popa Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit împreună în mare prietenie. Din mulţi copii ai lui popa Luca, unul — Ioan — s-a aşezat ca preot în Bobîlna şi fiul acestuia, Atanasie, nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înţeles că mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă de nobil pentru popa Ştefan (unchiul său) şi fiul său Avram, ca atât el, cît şi copiii săi, să fie scutiţi de orice poveri. (De fapt, diploma latină e din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu ştiu dacă unii sau alţii din aceştia aveau iobagi, dar destul că, de când îmi amintesc, ei n-au dat sau plătit la cineva ceva, nici slujbă ca iobagi n-au făcut. Începând cu popa Luca, din fiu în fiu, au fost toţi preoţi, stând pe pământul bisericesc din Poiană„.
Deci la vârsta de 150 de ani, moş Toader din Voia, iobagul nobilului Valentin Buda, da informaţii, care se pot confirma şi prin alte dovezi istorice.
Exista un ţăran din părţile Năsăudului, Tănase Todoran a lui Dănilă, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe platoul Mocirla de lângă satul Salva, în prezenţa generalului Buccow a episcopului din Blaj, Petru Pavel Aron şi a celor două batalioane de infanterie şi 8 companii de cavalerie, chemate să depună jurământul ostăşesc — are tăria şi curajul să grăiască :
„De doi ani suntem cătane, adecă grăniţeri, şi carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginea pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce ? Ca să fim robi, să nu avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, or vor învăţa ceva or ba ? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile. Jos cu armele ! Alungaţi afară păgânii din hotarele noastre ! Auziţi, creştini români — numai vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre ; până atunci nu, o dată cu capul ! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni goale de azi până mâine„.
Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Buccow şi episcopul Aron părăsesc în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigaţie, a primit cumplită pedeapsă : el a fost ucis, tras pe roată, iar alţi câţiva ţărani au fost spânzuraţi pentru că au cutezat să ceară drepturi şi libertate pentru neamul lor oropsit.
Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, că în judeţul Hunedoara „nu de mult a murit în Peştiş românul Juon Groza, de 120 de ani, care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă împiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână. Lăsa după el pe fiul său Groza Juon, de 100 de ani, şi un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani este jude domnesc şi care lucrează şi acum cu vigoarea unui bărbat de 50 de ani„.
Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea din Monografia judeţului Arad, scrie la sfârşitul cărţii sale următoarele cuvinte despre doi ţărani români :
„În 1789, în cursul unei vânătoare în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că nemţii i-au alungat pe turcii din Boroş-Ineu ; aşadar s-ar fi putut să aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.
La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigeşti, în vârstă de 107 ani, după alţii de 120 de ani. care în viaţa lui o singură dată a ieşit din satul său, când a fost în Gurahonţ, să vadă trenul, ce fusese pus în circulaţie în 1890„.
Învăţatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 :
„În munţi se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alţii spune Iancu (Avram), că se află un popă bătrân, care a fost şi căpitan sub Horea. Acest popă, precum şi alţi contemporani, multe desluşiri ar putea face asupra acestei răscoale„.
Câte ştiri preţioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala lui Horea, chiar şi la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi existat cineva care să-l întrebe şi să consemneze cele auzite !
Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depăşeşte cu mult pe toţi cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu Basa din satul Cărpinet (judeţul Bihor) pe care-l aminteşte şi urbariul domeniului Beiuş, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a se dovedi — printr-o hârtie dată, se pare, de împăratul Sigismund (1382–1438) — că preotul Pîrvu este scutit de slujba oştirii şi de plata dării după pământul bisericii, se ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care mulţi sunt trecuţi de 100 de ani. Toţi depun mărturie în favoarea preotului Pîrvu. Printre aceşti martori se aminteşte unul, Lupu Basa, de circa 225 de ani, vârstă notată de două ori în actul de judecată. Lupu vorbeşte despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cărpinet şi înţelesul avut cu popa Pîrvul cel bătrân, ca biserica să se facă pe locul popii, asigurându-l că preoţii urmaşi nu pot fi decât din neamul său, iar dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea recompensă 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieţii lui îndelungate, ajunge de se înrudeşte cu urmaşii popii cel bătrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el înşiră toată genealogia acestei familii.
Cercetările ulterioare vor putea completa aceste sumare ştiri despre longevitatea românească.
ŞTEFAN METEŞ

(Material apărut în revista Magazin Istoric nr. 2/11, februarie 1968)

 

La Cel mai longeviv om din lume a fost român: MAŞTEI DIN OSOI putem citi si alte detalii despre unul din cei de mai sus:

„Doar nu vrei să trăieşti cât Maştei?”. Aşa glumesc oamenii din Osoi, cu bătrânii din sat care trec de 80 de ani. E o vorbă veche, de când lumea, de pe vremea când Maştei însuşi avea vreo sută de ani! De atunci, ar mai fi trăit, se zice, încă jumătate de veac, până în ’52. Aflat în atenţia unor somităţi ştiinţifice, precum Ana Aslan şi I. C. Parhon, cazul bătrânului Maftei Pop din Osoi a fost ignorat pe nedrept, vreme de câteva decenii. Documente găsite recent în arhive arată că românul din satul Osoi ar fi trăit nu mai puţin de 148 de ani! O poveste unică, în spatele căreia se află omenia rară a unui sat din judeţul Cluj

Iisus, cel de fiecare zi
În dimineaţa aceea de martie 1952, când Iuliana lui Beldean s-a pornit pe uliţă, din poartă în poartă, să le spună oamenilor că s-a prăpădit Maştei, satul întreg s-a înnegurat. Murise omul pe care moartea părea să-l fi uitat pentru totdeauna acolo, printre ei. Murise Maştei cel singuratic, cel mai bătrân om din Osoi şi poate din lume! Nori negri, ca baticurile văduvelor, s-au abătut dinspre Cluj, grăbiţi la priveghi de clopotele biseri­cuţei de lemn . „S-o prăpădit bietu’ ce Maştei!”. „S-o pră­pă­dit bietu’ ce Maştei…”. Îngânată de zarva co­­piilor, vestea i-a scos pe toţi oamenii din că­tun la porţile caselor. Nici n-a ajuns bine din­tr-un capăt în celălalt al satului, că s-a pus pe o ploaie grea, apăsă­toare, ca-n zilele în care, gă­sindu-l pe Maştei întins pe un pat de fân în şura lor, oamenii din sat dădeau fuga în şpaiţ, să-i adu­că ceva de mâncare. „Iar avem mu­sa­firi! Hai să punem un păhărel de ţuică şi un dărab de mân­care pentru bietul om!”.
De când era lumea lume, generaţie după ge­neraţie, oamenii din Osoi au avut grijă de Maş­tei ca de propriii lor bunici. „Omul nimărui”, veneticul ajuns în sat pe când niciunul dintre cei în viaţă nu se născuse măcar, bătrânul Maş­tei, omul de care moartea uitase, devenise unul de-ai lor. Nu era familie care să nu-l fi găzduit, o noapte măcar, pe prispa casei, nu era familie care să nu-şi fi rupt, cu toată foametea anilor de sărăcie şi de război, un dărab de mămăligă şi o ceapă, ca să le îm­partă cu Maştei. Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu, bătrânul Maş­tei fusese, mereu şi mereu, repetat ca-ntr-o mă­tanie, Iisus-ul în chip de sărac care le călca pra­gul pentru un loc unde să pună capul în nopţile ploioase, flămândul care are nevoie de o pres­cură cât de mică de mâncare, însetatul căruia creştineşte se face să-i ieşi în întâmpinare cu o ulcică de apă, beteagul pe care scrie la Scripturi să-l speli şi să-l oblojeşti.
O viaţă de pustnic
Bisericuţa de lemn din Osoi

 Maştei nu cunoscuse nici banul, nici con­fortul. Şi nici nu punea seamă pe lucrurile as­tea. A trăit toată viaţa ca un pustnic, mulţu­min­du-se cu puţinul ce le prisosea celorlalţi, atent, mereu, să nu fie corvoadă pentru nimeni. A refuzat tot timpul să doarmă în vreo cămeruţă, într-un pat, „ca oamenii”. Vara se culca pe unde apuca, sub cerul liber, când bătea o ploicică, se ascundea pe sub un pom, într-un pridvor sau într-o şură, iar iernile îşi găsea loc în vreun fânaţ mai ferit sau în poieţi, lângă animalele ţăranilor din sat. „Se învelea cu o bundă, de era frig, iar ca să-şi pună sub cap nu cerea altceva decât o bucată de lemn!”, şi-l aminteşte badea Simion Găvruş, privind spre poiata din curtea sa, în care bătrânul a dormit de atâtea ori… Oţelit de traiul greu, Maştei avea o forţă ieşită din comun. „Era un om zdravăn, cum n-ai mai pomenit. Aşa, cât io cu Delu, încă mai bine, apoi înalt şi gros”, îmi explică badea Găvruş, arătând spre Ale­xandru Duma, un vecin bine legat, în puterea vârstei. Bătrânii de azi şi-l amintesc şi acum pe Maştei cărând, la peste 100 de ani, corni grei de lemn dintr-o pădure aflată peste câteva dealuri de sat, la peste 4 kilometri distanţă!
Îi plăcea mult să meargă la pădure lui Maştei! Acolo era „în legea lui”, hălăduind ziua întreagă printre arbori şi tufe, apoi pe pajişti şi prin livezi, prin poieniţe, singur cu gândurile sale, scrutând orizontul cu ochii aceia întunecaţi, al căror mister nimeni nu a reuşit să-l desluşească… Când se apropia toamna, Maştei nu se dădea pe-o lume! Se afunda din nou în pădure, în cău­tarea lemnelor de foc. Făcea grămezi mari, „ca bodiul de fân”, pe care le lua la spinare şi le aducea, cu pasul său mare, repezit, familiilor din sat. Stătea numai cât să-şi tragă sufletul şi să-şi ia

Lelea Maria şi lelea Ana erau fete de şcoală când Maştei încă mai trăia. Alexandru Duma le ascultă poveştile fermecat „premânda”, mâncarea cu care îl aşteptau sătenii, apoi o lua din nou din loc, sin­gur, doar el cu gândurile sale. Până în ultimii ani ai vie­ţii, când vârsta i-a mai înmuiat puterea, muncise pentru fiecare îmbucătură de pâine pe care i-au dat-o oamenii şi pentru fiecare petec de fân pe care s-a întins prin bătă­turile Osoiului. Indiferent la ce muncă se înhăma, răsplata pe care o cerea era aceeaşi: un dărab de mă­mă­ligă şi ce-o mai fi pe lângă ea.
Era un om liber. Un singuratic care îşi luase lumea în cap la 40 şi ceva de ani, când a plecat din Valea Loz­nei. Din sat în sat, a ajuns până în Osoi. Un colţ de rai as­cuns între dealuri pline de livezi, despărţite de firi­cele de apă, în care oile se bălăcesc cât e ziua de lun­gă. Aici, la Osoi, a dat peste oameni primitori, care nu l-au luat în râs pentru că nu era însurat şi nici nu l-au bat­jocorit că nu-şi ridicase barem o căsuţă până la vâr­sta sa. Nimeni nu l-a judecat şi nimeni nu a stat să-l des­coasă ce anume l-a mânat să se ascundă de lume, într-un capăt de ţară precum Osoiul. „Cine ştie ce-o fi pătimit bietu’ de Maştei şi ce păcate grele duce în su­flet?”. Lumea a înţeles că Maştei ducea cu el vreun mare blestem sau vreun necaz greu şi l-a lăsat cu ale lui. Aşa a trăit omul, în bună pace, în Osoi, peste 100 de ani…

De-un leat cu brazii
De la o vreme, imediat după Al Doilea Război Mon­dial, se dusese vestea că Maştei ar fi cel mai bătrân om din ţară sau chiar din lume. Dar ţăranii din Osoi nu puseseră prea mult seamă pe asta, aveau ei alte griji. Pen­tru ei, Maştei avea, cum avusese şi pentru părinţii lor, „ca la 100 de ani”. Nimeni nu-l cunoscuse altfel decât bătrân! Odată, însă, într-un an, îşi amintesc cei mai în vârstă dintre locuitori, s-a făcut un fel de festi­vitate în curtea şcolii din comună, la Ciu­băncuţa, iar învăţătorul şi alţi oameni de vază din sat l-au adus pe Maştei în faţa copiilor şi le-au zis că om mai bătrân ca el nu s-o mai po­menit cât îi lumea de largă. Atunci, co­piii i-au cântat bătrânului Maştei „Mulţi ani trăias­că!”, i-au cântat cu glas tare, cum îi rugase învăţă­torul cu o zi înainte de serbare. Arăta bătrân de tot Maştei din Osoi, cu riduri arse de soare şi înăsprite de vânt, dar părul tot nu-i era cu totul alb, iar de mişcat, se mişca precum un holtei. Nu mai auzea aproape deloc, dar avea o privire de foc, atentă după orice mişcare, îndără­tul ochi­lor aceia negri şi misterioşi, mi-l descrie badea Simion. N-a mai trecut mult, iar doctori mari de la oraş au început să vină să-l cerceteze pe bătrân. Asta le-a dat de bănuit ţăranilor că, într-adevăr, era ceva ieşit din comun cu Maştei al lor. Nu mai departe de 3 zile înainte să moară, domnii de la oraş veniseră din nou. Au zis că vor să-l tragă în chip, iar femeile din sat l-au spălat şi l-au aranjat, i-au pus cămaşă nealcoşă, de costum popular, să nu se facă Osoiul de mân­dra minune, când or veni să-l pozeze pe Maştei. Au ales şi un loc frumos pentru poză, în spatele unei case din josul comunei, între nişte brazi falnici, de-un leat cu moşul. „Maştei era bine, că doar mama l-o dus la pozat. Nu avea niciun bai, se miraseră şi domnii ceia cum se poate ca un om de etatea sa să arate aşa bine… Şi, numa’ bine, după 3 zile, Maştei nu mai era!”, îşi aminteşte Maria Szabo. Moartea îl uitase printre coclaurile înverzite ale Osoiului, în cel mai îndepărtat cotlon din Raionul Dej de odini­oară, dar, de cum a devenit „cineva” bietu’ Maş­tei, de cum a fost căutat de domnii cei mari de la Bucureşti, uite că şi-a amintit şi moartea de el… La asta se gândeau bătrânii satului, în di­mineaţa ploioasă de 16 martie 1952. Între timp, câţiva ţărani mai vrednici se apucaseră deja să pună mână de la mână ca să-i facă lui Maştei o îngropăciune creştinească şi o slujbă de pomenire, aşa cum se cădea pentru unul de-ai lor.

[…]

Oricum, însemnările sa­vantului I. C. Parhon vin să întărească povestea extraordinară a „nemuri­to­rului” din Osoi. În ca­pitolul IV al cărţii sale „Bio­logia vârstelor. Cer­cetări clinice şi experi­men­tale”, Parhon se arată im­presionat de observa­ţiile făcute de specialişti pe vre­mea când trăia Maf­tei Pop. „Ca putere era tânăr şi era privit ca un fe­nomen. Avea o forţă mus­culară puţin obiş­nui­tă. A lucrat la maşina de treierat, maşină primi­tivă, pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puşi la jug. Ducea din pădure trei grinzi, în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani. La 120 de ani, încă putea purta câte un lemn de 10-12 metri, de la 2-3 kilometri. Im­pre­sionează relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, drepţii abdominali, cu fibrele apa­rente. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroşată, ten­siunea arte­rială 160 cu 80”, scrie, uimit, I. C. Parhon.
Secretele longevităţii: ţuica şi mălaiul
„Adevărul e că pe vremuri, aici, la noi, în Osoi, s-a trăit sănătos. Numai câtă pădure şi câtă livadă avem noi aici, că vara, nici nu se mai văd casele de pruni!”, povesteşte entuziasmat Alexandru Duma, un tânăr fer­mier îndrăgostit de satul copilăriei sale. „Bunicul îmi povestea că dimineaţa, când dormea la noi în şură, îi ducea lui Maştei de mâncare o bucată de mălai, că aşa era pe atunci, şi un pahar de ţuică, să-l ţină până găta buna prânzul. În rest, oamenii mâncau pe atunci foarte simplu: un silvoiz făcut din prune fără zahăr şi poame uscate, grăunţe fierte şi lapte. Maştei avea o ulcică de lut, cam la un litru şi jumătate, umbla cu ea legată la brâu. Cum trecea prin sat, oamenii îl opreau şi îi mai turnau nişte lapte acru. Mâncarea simplă şi sănătoasă l-a ţinut atâta vreme în viaţă pe moş Maş­tei”, crede Alexandru Duma. „Şi păhărelul acela de ţuică bună, de la bunicul, Dumnezo să-l ierte”.
Suntem pe un deluşor, în grădina cu pruni „a lui Onuţ”. Aici l-au îngropat oamenii pe Maştei, lângă mormântul căuaciului din sat. „Aşa era obiceiul pe vremuri, să îngropi morţii în curtea casei, şi atunci, una dintre familiile la care Maştei a stat mai mult în ultimii ani de viaţă şi cu care s-a avut mai bine, a ţinut să îl îngroape în grădina casei, ca pe unul de-ai lor”, îmi povesteşte Ducu Duma. Maştei a murit chiar în curtea casei în care trăia Maria Szabo. Lelea Maria era o copiliţă de şcoală pe atunci, dar îşi amin­teşte la per­fecţie pregătelile fami­liei. „Tot satul a venit la în­mor­mântare, cu mic, cu mare, unul nu a lipsit”, spune le­lea Maria, în vreme ce îmi arată mo­viliţa de pământ sub care l-au îngropat pe Maştei. I-au pus o cruce de lemn, cum se punea pe vremea aceea, pe care au înlocuit-o cu una de fier, mai puter­nică decât timpul. „Să ştiţi că oamenii nu l-au uitat nici acum pe Maştei. Plă­tesc an de an pentru ca el să fie pomenit duminica în biserică, atunci când se po­menesc cei plecaţi la Domnul. Cum îi şi viaţa asta! Cine s-o gândit că a mai veni careva, vreodată, să întrebe de bietu’ ce Maştei? Să-l hodinească Dumnezo, că a dus o viaţă grea, ba pe la noi, ba pe la alţii, în chin şi în sărăcie”, se închină le­lea Maria, în faţa mormântului lui Maş­tei, pe care primăvara îl împodo­beşte cu iarbă verde şi crudă.

Categorii
Neamul românesc
cuvinte cheie

Articole asemănătoare

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO necesită mult timp, foarte multă muncă, dar și resurse financiare. Veniturile obținute din publicitate sunt însa cu mult sub așteptările noastre inițiale. Chiar dacă portalul are mulți cititori, totuși, sunt foarte puțini care găsesc în produsele promovate prin reclame ceva să-i intereseze… și să dea click pe ele. Pe de altă parte, jurnalismul nu poate fi independent dacă este finanțat de vreun mogul sau organizație.

Pentru a fi independent, acesta trebuie să se bazeze strict pe cititorii săi mulți, care să sprijine fiecare cât poate această lucrare. Ca atare, de bază rămân tot clasicele conturi bancare sau varianta PayPal. Fără sprijinul vostru acest portal nu-și va mai putea continua activitatea.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!