DOCUMENT: Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi a ucenicilor lui

Discuţiile de la Bizya şi Rhegium

(august – septembrie 656)

Tomos conţinând dogmele discutate între cel întru sfinţi Maxim şi Teodosie episcopul Cezareei Bithyniei şi arhonţii de la palat care erau împreună cu el (La sfârşitul primului proces, Sf.  Maxim e exilat la Bizya. În faţa fermităţii Romei care a respins „synodica“ patriarhului Petru şi a ameninţării arabe, palatul şi ierarhia imperială încearcă o ultimă tentativă de compromis cu Sf. Maxim trimiţând la el un episcop însoţit de doi patricieni)

1. Am socotit necesar să vă fac cunoscute în mod limpede vouă tuturor celor ce stăruiţi în ortodoxie cele discutate despre preacurata noastră credinţă a creştinilor şi despre inovaţia introdusă în ea de cei potrivnici acesteia între avva Maxim şi Teodosie, episcopul Cezareei Bithyniei ca, putând să cunoaşteţi mai exact cele privitoare la acestea, să slăviţi mai mult pe Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru Care dă cuvânt cu înţelegere întru deschiderea gurii lor ((Ef, VI, 19) celor ce se tem de El, ca nu cumva vrăjmaşii adevărului care răspândesc cele contrare acestuia să tulbure inimile voastre.

2. Aşadar, în ziua a 24-a a lunii august, anul al 14-lea al indicţiei care a trecut (656), au venit la el în exilul în care era sub pază, adică în castrul Bizya, mai sus-menţionatul episcop Teodosie, trimis, cum spunea, în numele lui Petru, întâi-stătătorul Constantinopolului, ca şi consulii Pavel şi Teodosie, trimişi, cum spuneau, ca reprezentanţi ai împăratului. Şi intrând la numitul monah Maxim în locul unde era închis, au şezut şi i-au poruncit şi lui să şadă, împreună cu ei fiind, evident şi episcopul Bizyei.

3. Şi-i zice Teodosie episcopul:

– Cum îţi este, domnule avvă?

MAXIM: Cum a prehotărât Dumnezeu înaintea tuturor veacurilor desfăşurarea proniatoare a vieţii mele, aşa îmi este!

TEODOSIE: Ce deci? Dumnezeu a prehotărât înaintea tuturor veacurilor cele privitoare la fiecare din noi?

MAXIM: Dacă a precunoscut, negreşit a şi prehotărât (Rm, VIII, 29).

TEODOSIE: Ce înseamnă faptul că „a precunoscut“ şi „a prehotărât“?

MAXIM: Preştiinţa este a gândurilor, cuvintelor şi faptelor care atârnă de noi, iar predestinaţia este a celor ce ni se întâmplă şi nu atârnă de noi.

TEODOSIE: Care sunt cele ce atârnă de noi şi care cele ce nu atârnă de noi?

MAXIM: Pe cât se pare, stăpânul meu care cunoaşte toate acestea discută cu robul său pentru a-l pune la încercare.

TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, te-am întrebat neştiind acestea şi vrând să aflu diferenţa dintre cele ce atârnă şi cele ce nu atârnă de noi şi cum unele sunt sub preştiinţa lui Dumnezeu, iar celelalte sub predestinaţia Lui.

MAXIM: Atârnă de noi toate cele voluntare, adică virtuţile şi viciile (relele). Nu atârnă însă de noi venirile peste noi ale modurilor pedepselor care ni se întâmplă sau ale celor contrare. Fiindcă nu atârnă de noi nici boala care ne pedepseşte, nici sănătatea care ne aduce bucurie, deşi cauzele care le produc sunt în noi. De pildă: o cauză a bolii este dezordinea vieţii, după cum o cauză a sănătăţii e o viaţă bine ordonată; o cauză a Împărăţiei cerurilor e paza poruncilor, după cum una a focului veşnic e călcarea acestora. (Episcopul Teodosie nu era familiar cu atare dezvoltări asupra predestinaţiei, chestiune ce nu fusese abordată de Părinţii Răsăriteni. Trebuie văzută aici o urmă a cunoaşterii de către Sf. Maxim a operelor lui Augustin în timpul repetatelor sale şederi în Caratagina? În orice caz, el dă predestinaţiei un cu totul alt sens decât Augustin. Dacă Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile prin atotputernicia Sa, predestinaţia Sa nu priveşte decât derularea naturală a lucrurilor în succesiunea cauzelor şi efectelor, lăsând intactă libertatea ipostatică a omului în faţa lucrurilor şi suferinţelor ce i se întâmplă. Mai mult, această sinergie ipostatică sau ratarea ei are consecinţe naturale diferite şi influenţează deci asupra cursului evenimentelor. – Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur)

TEODOSIE: Ce deci? De aceea te chinuieşti atunci în exilul acesta, pentru că ai făcut oarecare lucruri vrednice de acest chin?

MAXIM: Mă rog ca Dumnezeu să mărginească prin acest chin pedepsele celor ce au păcătuit prin călcarea preadreptelor Sale porunci.

TEODOSIE: Pentru mulţi chinul nu este oare din pricina unei puneri la încercare (dokime; Rm, V, 3-4)?

MAXIM: Punerea la încercare este proprie sfinţilor pentru ca prin chinul lor în viaţa oamenilor să se arate dispoziţiile lor interioare faţă de ce este bine prin fire şi împreună cu ele să se arate şi virtuţile lor ignorate de toţi, ca la Iov şi Iosif. Fiindcă unul a fost ispitit ca să se arate bărbăţia lui ascunsă, iar celălalt a fost încercat pentru arătarea înfrânării lui sfinţitoare. Şi oricare dintre sfinţii care au fost chinuiţi fără voie în veacul acesta, a fost chinuit printr-una sau alta din „iconomiile“ de acest gen, pentru ca prin neputinţa îngăduită să vină asupra lui să calce în picioare balaurul cel trufaş şi apostat, adică pe diavolul (Lc, X, 19), căci în fiecare din sfinţi răbdarea este rodul încercării (Rm, V, 4; Iac, I, 3) (Episopul Teodosie prinde din zbor definiţia anterioară a Sf. Maxim pentru a o întoarce împotriva lui, zicând că potrivit ei, suferinţele sale actuale ar fi consecinţe ale unui păcat anterior; prin aceasta el vrea să insinueze că această greşeală trecută e chiar atitudinea lui în conflictul dintre Roma şi Constantinopol … Dar în răspunsul său, Sf. Maxim precizează că, dacă încercarea este efectiv consecinţa naturală a unei greşeli, aceasta nu este cu necesitate a sa, ci a celor ce au păcătuit. Este astfel îngăduit şi predestinat de Dumnezeu ca sfinţii să sufere consecinţele dureroase ale păcatelor altora … Prin kenoza lui, sfântul poate enipostazia în încercările pricinuite de păcătoşi puterea distrugătoare a păcatului semenilor. Prin suferinţa sa, el deschide lumii păcătoase iertarea; realizează lucrarea cea mai tainică care există: neutralizează ceea ce în mod natural ar fi trebuit să aibă consecinţe catastrofale; mai mult, face din aceasta însăşi calea mântuirii lumii. În kenoza lui, el realizează astfel o diaconie eclezială; abolind categoriile naturale care îi opun pe cei păcătoşi, el îi mântuie şi adună în catolicitatea comuniunii sfinţilor. Acesta e „capătul“ pe care nu l-a ales el, dar pe care-l asumă de bunăvoie în Providenţa divină şi prin care se împlineşte în el preamărirea lui Dumnezeu Care a murit şi este viu. – Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur).

4. TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, frumos ai vorbit şi recunosc folosul pe care l-am avut din cuvintele tale. Aş fi căutat să discut cu tine pururea despre astfel de lucruri, dar pentru că atât eu, cât şi iluştrii patricii am parcurs o distanţă atât de mare şi am venit la tine pentru un alt subiect, te invităm să primeşti cele ce-ţi vor fi propuse de noi şi să faci bucurie astfel la toată lumea.

MAXIM: Care sunt aceste propuneri, stăpâne, şi cine şi de unde sunt eu, ca pentru consimţământul meu la propunerile voastre să se facă bucurie la toată lumea?

TEODOSIE: Pe adevărul Domnului nostru Iisus Hristos, cele ce-ţi vom spune eu şi stăpânii mei, iluştrii patricii, le-am auzit din gura stăpânului nostru patriarhul şi a evlaviosului stăpân a toată lumea (împăratul).

MAXIM: Porunciţi, stăpânii mei, şi spuneţi ce voiţi şi ce aţi auzit?

TEODOSIE: Împăratul şi patriarhul vor să afle prin noi de la tine din ce cauză nu stai în comuniune cu scaunul Constantinopolului.

MAXIM: Aveţi pentru aceasta un mandat scris de la preaevlaviosul împărat sau de la patriarh?

TEODOSIE: Nu se cade, stăpâne, să nu ai încredere în noi. Fiindcă, deşi sunt umil, sunt totuşi episcop, iar stăpânii mei de aici fac parte din Senat, şi n-am venit să te ispitim, ferească Dumnezeu!

MAXIM: În orice chip veţi fi venit la robul vostru, eu vă voi spune fără nici o teamă cauza pentru care nu stau în comuniune cu scaunul Constantinopolului, chiar dacă altora le revine să mă întrebe din ce cauză, şi nu vouă, care cunoaşteţi negreşit mai bine decât mine cauza.

Cunoaşteţi inovaţiile făcute începând din anul al 6-lea al indicţiei care a trecut (din anul 647-648; aluzie la Ekthesis) şi începute la Alexandria prin cele Nouă capitole promulgate (în 633) de Cyrus, care nu ştiu cum de a ajuns întâi-stătător (patriarh) acolo, „capitole“ care au fost întărite de scaunul Constantinopolului; cunoaşteţi şi celelalte schimbări, adaosuri şi micşorări făcute în sinod de cei care au fost mai înainte întâi-stătători (patriarhi) ai Bisericii Bizanţului: Serghie (610-638), Pyrrhus (638-641 şi 654), Pavel (641-653), inovaţii pe care le cunoaşte întreaga lume. Din această cauză nu stă robul vostru în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Să fie ridicate prilejurile de poticneală aşezate de bărbaţii mai sus-numiţi, împreună cu cei ce le-au pus, cum a spus Dumnezeu: „Şi pietrele din drum aruncaţi-le“ (Ir, L. 26) şi voi merge fără nici un îndemn de la oameni pe calea dreaptă a Evangheliei, netezită şi liberă de orice spini ai răutăţii eretice. Până însă ce întâi-stătătorii Constantinopolului se fălesc cu pietrele de poticneală puse şi cu cei ce le-au pus pe ele, nu există nici un argument sau mod care să mă convingă să stau în comuniune cu ei.

TEODOSIE: Dar ce lucru rău mărturisim ca să te separi de comuniunea noastră?

MAXIM: Pentru că spunând că există o singură lucrare (energie) a divinităţii şi umanităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, confundaţi discursul despre Dumnezeu (θεολογια) cu discursul despre Întrupare (οικονομια). Căci dacă se cade să credem Sfinţilor Părinţi care spun că „cele ce au o singură energie au şi o singură fiinţă“, voi faceţi atunci din Sfânta Treime „pătrime“, dat fiind că atunci trupul Cuvântului devine conatural cu El şi iese din identitatea lui după natură cu noi şi cu cea care L-a născut. Şi iarăşi: suprimând lucrările şi decretând că există o singură voinţă a divinităţii şi umanităţii Lui, negaţi distribuirea celor bune ale Lui. Căci dacă nu ar avea nici o lucrare, potrivit celor ce au prescris şi ordonat această dogmă, este evident că nu s-ar putea milostivi de noi, chiar dacă ar voi, fiind lipsit de lucrarea celor bune, dat fiind că fără o lucrare naturală, nici o fiinţă nu poate prin fire să lucreze sau să facă ceva. (Întreagă această argumentaţie teologico-filozofică a Sf. Maxim împotriva monoenergismului va fi reluată în sec. XIV de Sf. Grigorie Palama – ⁺1359 – şi Tomosul Sinodului palamit de la Constantinopol din 1351, care vor considera dogma despre energiile necreate şi împărtăşirea lor omului drept o simplă „explicitare“ – αναπτυχις – a dogmei hristologice ortodoxe dioenergiste şi diotefite, precizate de Sf. Maxim şi oficializate de Sinodul V Ecumenic – 681 – Cf. „mărturisirea de credinţă a Sf. Grigorie Palama“ traducere şi studiu dogmatico-istoric de dr. Ioan I. Ică jr.)

De altfel, în acest chip faceţi ca trupul Lui să fie prin voinţa lui con-creator împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul al tuturor veacurilor şi al celor din ele, iar Dumnezeirea care este prin fire creatoare sau, mai adevărat spus, fără de început în ce priveşte voinţa – pentru că voinţa divină e fără de început – o faceţi să fie ceva recent prin fire, lucru care întrece nu numai toată nebunia, dar este şi o lipsă de evlavie faţă de Dumnezeu. Fiindcă nu spuneţi simplu numai „o singură voinţă“, ci mai spuneţi şi că aceasta este „divină“. Dar nimeni nu poate gândi un început sau un sfârşit al voinţei divine, pentru că acest lucru nu este propriu nici naturii divine căreia îi aparţine voinţa fiinţială.

Introducând iarăşi o altă inovaţie, suprimaţi pe de-a întregul toate proprietăţile caracteristice şi constitutive ale divinităţii şi umanităţii lui Hristos, atunci când prin legi şi edicte (νομοις και τυποις) decretaţi că nu trebuie să se mai vorbească nici de o voinţă, nici de două voinţe, nici de o lucrare, nici de două lucrări în Hristos, ceea ce este propriu doar unui lucru neexistent. Fiindcă nici o fiinţă nu este lipsită, dacă e spirituală, de putinţa de a voi şi de a lucra; dacă e sensibilă, de o lucrare sensibilă; dacă e vegetală, de lucrarea creşterii şi hrănirii; iar dacă e cu desăvârşire neînsufleţită, de lucrarea şi capacitatea zisă „habitus“; şi ele arată toate fiinţele care sunt astfel fiind în stare să fie percepute de simţurile celor sensibile, întrucât lucrarea acestora este aceea de a cădea sub simţul vederii prin apariţia lor, sub simţul auzului prin sunet, sub cel al mirosului printr-o exalaţie de vapori conaturală, sub cel al gustului, prin unele savori şi sub cel al pipăitului prin consistenţa lor. Fiindcă aşa cum spunem că faptul de a vedea este o lucrare a vederii, aşa şi faptul de a fi văzut este o lucrare a celor văzute şi aşa mai departe în acelaşi fel pentru toate celelalte. Aşadar, dacă nici o fiinţă nu este cu totul lipsită de lucrare naturală, iar Domnul şi Dumnezeul nostru – miluieşte-mă Doamne! – nu are nici o voinţă sau lucrare naturală potrivit fiecăruia celor din care, în care şi care este El, cum mai puteţi fi sau să vă numiţi cinstitori de Dumnezeu, voi cei care ziceţi că Cel închinat de voi nu este în nici un chip voitor şi lucrător? Fiindcă noi am fost limpede învăţaţi de Sfinţii Părinţi care zic: „Ceea ce n-are nici o putinţă nici nu este ceva, nici nu există vreo afirmare a lui în genere“. (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numele divine)

TEODOSIE: Nu lua ca o dogmă propriu-zisă ceea ce s-a făcut prin „iconomie“.

MAXIM: Dacă Typos-ul care prescrie să nu se vorbească de nici o voinţă sau lucrare a Domnului – a căror suprimare indică de fapt inexistenţa celui lipsit de acestea – nu este o dogmă propriu-zisă pentru cei care-l primesc, atunci din ce pricină m-aţi predat fără de cinste unor neamuri barbare şi fără Dumnezeu? Din ce cauză am fost condamnat să locuiesc în Byzia, iar tovarăşii mei unul în Perberis iar altul în Mesembria?

TEODOSIE: Pe Dumnezeu Care mă va judeca, am spus-o şi când s-a făcut şi o spun şi acum: Typos-ul s-a făcut în chip rău şi spre dauna multora. Motivul edictării lui a fost sfada şi lupta ortodocşilor între ei pe tema voinţelor şi lucrărilor şi, pentru ca toţi să trăiască în pace, unii au considerat că astfel de expresii trebuie să fie reduse la tăcere.

MAXIM: Şi care credincios va accepta „iconomia“ care reduce la tăcere expresiile pe care Însuşi Dumnezeul a toate a rânduit în Iconomia Lui să fie rostite de Apostoli, Proroci şi Dascălii Bisericii? Să observăm, domnule mare, la ce rău conduce acest punct pe care l-am atins. Pentru că, dacă Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând apostoli, în al doilea rând proroci, iar în al treilea rând învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11), spunând în Evanghelie Apostolilor şi prin ei şi celor de după ei: „Ceea ce vă spun, spun tuturor“ (Mc, XIII, 37), şi iarăşi: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce vă dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte“ (Mt, X, 40; Lc, X, 16), este limpede şi evident că acela care nu primeşte pe apostoli, pe proroci şi pe învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Însuşi Hristos.

Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat apostoli, proroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11-12), diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu ca să lupte şi să combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, proroci, învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii ale căror cuvinte şi gânduri sunt perverse (Fa, XX, 30). Deci, aşa cum cel care primeşte pe adevăraţii apostoli, proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa şi cel care primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei spurcaţi şi necuraţi – primiţi pe cel ce grăieşte adevărul! – acela condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu.

Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva sub pretextul „păcii“ să ne aflăm bolnavi de „apostazie“ propovăduind-o pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi înainte – mergătoare a venirii lui antihrist. (Acest pasaj, alături de alte câteva atestă că Sf. Maxim avea o lectură eshatologică a evenimentelor istorice ale epocii sale. Alungat din liniştea mănăstirii sale palestiniene de invaziile perşilor din 614 sau 626 şi aruncat pe marea dezlănţuită care era Imperiul bizantin în secolul VII, Sf. Maxim se deschide tot mai mult dimensiunii eshatologice a acestor evenimente înfricoşătoare. Ameninţarea vine, într-adevăr, de pretutindeni: fugind din Constantinopolul asediat de perşi şi avari, el va întâlni în Africa ascensiunea fulgerătoare a islamului, pe evreii care profitau de dezastrele imperiului creştin pentru a se răzbuna pentru umilinţele la care erau supuşi, intrigile prefecţilor imperiali care slăbeau administraţia şi armata şi mai cu seamă erezia prezentă peste tot în Orientul Apropiat unde biserica era deja definitiv sfâşiată în ciuda eforturilor disperate ale ierarhiei imperiale gata la toate compromisurile verbale pentru a salva mai degrabă unitatea politico-religioasă decât unitatea credinţei. Foarte repede Sf. Maxim înţelege că în acest cataclism istoric e derizorie ridicarea de baraje pentru a conjura inevitabilul; în această zguduire trebuie citită urma eshatologică a venirii lui Dumnezeu care trebuie privită în unicul mod cu putinţă de a primi pe „Cel ce vine“: prin mărturisire şi martiriu… Sf. Maxim a văzut în monotelism o fugă speculativă din faţa evenimentului tragic al invaziei – persane şi arabe – sau o formulă politico-religioasă destinată să conjure iminenţa eshatologică a sfârşitului lumii. În 646 Sf. Maxim a înţeles că prăbuşirea politică în faţa arabilor e legată de o eshatologie aparţinând unei Iconomii superioare: e judecata pe care o reprezintă pentru Biserică erezia şi că mărturisitorul trebuie să manifeste venirea Domnului înaintând până la martiriu. – GARRIGUES, Le Martyre..) Acestea vi le-am spus fără teamă şi reţinere, stăpânii mei, ca să vă feriţi atât pe voi înşivă, cât şi pe noi. Vreţi ca, având toate acestea scrise în cartea inimii, să vin să mă cuminec în Bisericile care propovăduiesc aceste lucruri şi să intru în comuniune cu cei care respingând, chipurile, pe diavolul, resping de fapt pe Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu Care pentru mine S-a făcut om afară de păcat! (Evr, IV, 15)

Şi punând metanie, a zis:

– Dacă vreţi să faceţi ceva robului vostru, faceţi, dar eu nu voi intra nicicând în comuniune cu cei ce primesc unele ca acestea.

Uimiţi de cele spuse şi plecându-şi capetele, ei au tăcut o bună bucată de vreme, după care, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra avvei Maxim, Teodosie episcopul a spus:

– Noi îţi răspundem în numele stăpânului nostru împăratul că, dacă intri în comuniune cu noi, va abroga Typos-ul.

MAXIM: Suntem încă foarte departe unii de alţii. Ce facem cu expresia ratificată sinodal de Serghie şi Pyrrhus cum că în Hristos există „o singură voinţă“ cu eliminarea oricărei lucrări? (Poziţia Ekthesis-ului din 638)

TEODOSIE: Acest document a fost dat jos şi deci abrogat şi respins.

MAXIM: A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sf. Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef, II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.

TEODOSIE: Sinodul din Roma n-a fost ratificat pentru că s-a făcut fără un ordin al împăratului.

MAXIM: Dacă ordinele împăraţilor şi nu credinţa ortodoxă confirmă sinoadele care se fac, atunci să fie primite şi sinoadele ariene făcute împotriva lui „χομοουσιοσ“ pentru că ele s-au făcut din porunca împăraţilor; mă refer la cel din Tyr (335), la cel din Antiohia (341), din Seleucia (359), din Constantinopol pe vremea lui Eudoxie Arianul (360), cel din Niceea Traciei (între 357-360), cel din Sirmium (357), iar, la mulţi ani după aceasta, la cel de-al doilea sinod („tâlhăresc“) de la Efes (449) pe care l-a prezidat despotic Dioscor; căci pe toate acestea le-a reunit ordinul unor împăraţi şi, totuşi, toate au fost condamnate pentru ateismul impioaselor dogme ratificate de ele. Dar de ce nu respingeţi atunci şi sinodul (Antiohia, 264) care l-a depus pe Pavel al Samosatei pe vremea Sfinţilor şi fericiţilor Părinţi Dionisie papa Romei (260-267), Dionisie al Alexandriei (248-264) şi Grigorie Taumaturgul care a prezidat acest sinod, pentru că nu s-a făcut din ordinul împăratului? Ce canon statuează că trebuie ratificate numai acele sinoade care s-au întrunit din ordinul împăratului sau că toate sinoadele trebuie să se întrunească numai din ordinul împăratului? Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat atare corectitudinea dogmelor. („Corectitudinea dogmelor“ asigură deci ortodoxia sinoadelor, nu convocarea sau măcar ratificarea lor de către împărat sau papă, cum susţineau adepţii ecleziologiei imperiale bizantine şi, ulterior, teoreticienii ecleziologiei papale până astăzi) Dar, aşa cum se ştie bine stăpânul meu şi cum învaţă şi pe alţii, canonul (Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic – 325; cf. can. 19 al Sinodului IV Ec.; canonul 34 şi 37 apostolic, etc.) prevede, fără să se facă nici o menţiune de vreun ordin imperial ca anual să aibă loc în fiecare eparhie două sinoade pentru asigurarea credinţei mântuitoare şi îndreptarea tuturor punctelor care nu sunt în armonie cu dumnezeiasca lege a Bisericii.

TEODOSIE: E aşa cum spui. Rectitudinea dogmelor aprobă sinoadele. Dar nu primeşti „libelul lui Mina“ (E vorba de un fals fabricat de patriarhul Serghie pentru a acredita formula monoenergistă atribuind-o patriarhului Mina – 536÷552 – şi Sinodului V Ecumenic – 553. Cu ajutorul lui însă, patriarhul Serghie l-a câştigat pentru monotelism pe episcopul Cyrus din Phasis care, ajuns în 630 patriarh al Alexandriei, va încheia pe baza formulei monoenergiste „unirea“ cu monofiziţii de la Alexandria – 633 – declanşând începutul controverselor. „Libelul lui Mina“ va fi prezentat de monoteliţi ca argument sinodal şi la Sinodul VI Ecumenic, care însă, după o anchetă în biblioteca patriarhală, l-a declarat inexistent în arhive, deci apocrif, confirmând verdictul anterior al Sfântului Maxim, extrem de atent în ce priveşte detectarea originii dubioase şi a neautenticităţii citatelor „patristice“ invocate de monoenergişti şi monoteliţi în sprijinul opiniei lor, citate falsificate sau fabricate de-a binelea) care a dogmatizat o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos?

MAXIM: Ferească Domnul Dumnezeu! Voi nu primiţi, ci îi respingeţi pe toţi dascălii care au luptat după Sinodul de la Calcedon – 451 – împotriva nebuniei lui Sever, iar eu să primesc „libelul lui Mina“ care s-a făcut după acest Sinod şi care pledează deschis pentru Sever, Apolinarie, Macedonie, Arie şi toată erezia şi prin toate cele dogmatizate în el acuză sau mai degrabă respinge acest Sinod?

TEODOSIE: Ce deci? Nu primeşti defel „lucrarea unică“?

MAXIM: Care dintre dascălii aprobaţi ai Bisericii vorbeşte de o „lucrare unică“?

Şi Teodosie a adus citatele atribuite pseudonim de ei Sfinţilor Iulius al Romei, Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare şi le-a citit.

MAXIM: Să ne temem de Dumnezeu şi să nu voim să-L mâniem prin producerea de citate eretice! Căci nu este un secret pentru nimeni că acestea aparţin impiosului Apolinarie. Dacă ai altele, arată-le. Pentru că proferându-le vă veţi convinge şi mai mult că într-adevăr sunteţi bolnavi de opinia rea (κακοδοξια) a impiosului Apolinarie şi a celor ce cugetă asemenea cu el.

Atunci episcopul Teodosie a mai adus alte două citate sub numele lui Hrisostom pe care citindu-le avva Maxim a spus:

– Acestea sunt ale lui Nestorie care s-a îmbolnăvit de boala dogmatizării unei dualităţi personale în Hristos.

Iar episcopul fierbând de mânie, i-a spus îndată:

– Domnule monah, satana a grăit prin gura ta.

MAXIM: Să nu se supere stăpânul meu pe robul său.

Şi îndată a început să-i dovedească că acele citate sunt ale lui Nestorie şi să-i arate în ce tratate ale acestuia se află ele.

TEODOSIE: Dumnezeu ştie, frate, citatele acestea mi le-a dat patriarhul. Însă, iată, tu zici că unele sunt ale lui Apolinarie, iar altele ale lui Nestorie.

Şi producând un citat al Sfântului Chiril care spune: „arătând Hristos prin amândouă firile o lucrare unică şi comună“, i-a zis:

– Ce zici de acestea?

MAXIM: Sunt unii care arată că acest pasaj a fost adăugat împotriva adevărului în „Tâlcuirea evangheliei după Ioan“ făcută de acest Sfânt Părinte de către monofizitul Timotei Elur (+477). Dar să admitem că ele sunt aşa cum spuneţi: Să cercetăm deci înţelesul expresiilor patristice şi să cunoaştem adevărul.

TEODOSIE: Nu îngădui să se facă acest lucru, căci trebuie să primeşti doar expresiile simple, aşa cum sunt.

MAXIM: Spune-mi, rogu-te, care e diferenţa dintre expresiile simple şi cele cu multe sensuri?

TEODOSIE: E ca tu să primeşti expresia aşa cum este şi să nu mai cercetezi înţelesul ei!

MAXIM: Este limpede că şi cu privire la expresii, introduceţi legi noi şi străine Bisericii. Dacă, după voi, nu trebuie să cercetăm expresiile Scripturilor şi Părinţilor, respingem de fapt întreaga Scriptură, atât cea veche, cât şi cea nouă. Să-l ascultăm însă pe David care zice: „Fericiţi cei ce cercetează mărturiile Lui şi-L caută cu toată inima“ (Ps, CXVIII, 2) întrucât nimeni nu poate să-L caute pe Dumnezeu fără o cercetare. Şi iarăşi: „Înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea“ (Ps, CXVIII, 34), întrucât căutarea duce la cunoaşterea legii iar prin dorinţa de cunoaştere convinge pe cei vrednici să o păzească în inima lor prin împlinirea sfintelor porunci aflate în ea. Şi iarăşi: „Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu“ (Ps, CXVIII, 129). Pentru ce cuvântul Proverbelor (I, 6) vrea ca noi să cercetăm „parabolele“, „enigmele“ şi „cuvintele obscure“? Pentru ce, vorbind în parabole, Domnul vrea ca ucenicii să le înţeleagă învăţându-i înţelesul parabolelor (Mt, XIII, 18; Lc, VIII, 11)? Pentru ce porunceşte: „Cercetaţi Scripturile!“ (In, V, 39) ca unele ce dau mărturie despre El? Ce vrea să înveţe corifeul Apostolilor Petru atunci când spune: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii“ (I Ptr, I, 10)? Ce vrea să înveţe dumnezeiescul Apostol Pavel atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia noastră este acoperită, este pentru cei pierduţi, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor ca să nu-i lumineze lumina Evangheliei slavei cunoaşterii lui Hristos“ (II Cor, IV, 3-4)? Pe cât se pare, vreţi ca noi să ne asemănăm iudeilor care, aplecându-şi mintea numai asupra expresiilor simple, adică asupra literei, au căzut din adevăr, având un văl pe inimile lor, ca să nu înţeleagă pe Domnul Care e Duhul cel ascuns în litera despre care s-a scris că „ucide“, dar „Duhul face viu“ (II Cor, III, 6). Să fie încredinţat stăpânul meu că eu nu voi suferi să primesc o expresie (φονη) fără înţelesul (διανοια) care zace în ea, ca să nu devin iudeu pe faţă.

Auzind acestea Teodosie a zis:

– Trebuie să vorbim de o singură lucrare ipostatică a lui Hristos.

MAXIM: Să observăm mai îndeaproape răul născut de aici şi să fugim de această expresie străină, căci ea aparţine numai ereticilor politeişti. Căci dacă numim ipostatică o unică lucrare a lui Hristos, dar Fiul nu coincide vreodată după ipostas cu Tatăl şi cu Duhul, e evident că nu coincide nici după lucrarea ipostatică. Iar atunci vom fi constrânşi să atribuim lucrări ipostatice, ca şi Fiului, atât Tatălui, cât şi Duhului şi atunci, după voi, fericita Dumnezeire va avea patru lucrări: trei care disting Persoanele în care Ea există şi una comună indicând comunitatea de natură a celor Trei Ipostasuri. Şi dacă primim învăţătura lor, atunci potrivit Părinţilor suntem bolnavi de tetrateism; fiindcă ei susţin că orice lucrare / energie este naturală, nu ipostatică. Şi dacă acest lucru este adevărat, cum şi este, atunci ne vom înfăţişa spunând că există patru naturi, patru dumnezei diferind unii de alţii atât după ipostasă cât şi după natură. Dar cine a văzut sau contemplat o energie proprie a celor strânse sub aceeaşi specie şi orânduite prin natura lor sub definiţia comună a speciei? Căci niciodată ceea ce este comun după natură nu devine propriu doar cuiva, unuia anume. Pentru că semnele distinctive ipostatice, ca de pildă: nasul acvilin sau nasul cârn, ochii albaştri sau calviţia şi altele de acest gen sunt accidente distinctive ale indivizilor care diferă între ei prin număr. Fiindcă orice om lucrează întrucât este ceva prin natura sa şi nu întrucât este cineva prin ipostasul lui; el lucrează potrivit definiţiei (raţiunii) lui gândite şi enunţate despre el atât într-un mod foarte propriu, cât şi comun, ca de pildă: potrivit faptului că este o fiinţă vie, raţională şi muritoare, adică potrivit definiţiei noastre generale. Căci toţi participăm la aceeaşi viaţă, la aceeaşi raţionalitate, la acelaşi flux şi reflux al substanţelor vitale, la aceeaşi capacitate de a şedea şi de a sta în picioare, de a grăi şi de a tăcea, de a vedea, auzi şi pipăi; care toate ţin de definiţia noastră comună. Aşadar, nu se cuvine a inova expresii care nu au forţă nici scripturistică, nici patristică, nici naturală, ci una străină, excogitată prin distorsiuni ale oamenilor. Arată-mi însă că această expresie se află la un Părinte oarecare şi vom cerceta din nou gândul celui ce a rostit-o.

TEODOSIE: Dar ce? Nu trebuie să se vorbească deloc de „o singură lucrare în Hristos“?

MAXIM: Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, noi nu primim să se spună nimic asemănător, ci suntem obligaţi să credem şi să mărturisim că, aşa cum în Hristos există două naturi din care este El, aşa sunt şi voinţele şi lucrările naturale corespunzătoare Lui Care prin fire este deodată Acelaşi Dumnezeu şi om.

TEODOSIE: Într-adevăr, stăpâne, şi noi mărturisim atât naturile, cât şi lucrările diferite, adică cea divină şi cea umană şi că Divinitatea Lui este înzestrată cu voinţă, cum şi umanitatea Lui este înzestrată cu voinţă; pentru că sufletul Lui nu era fără voinţă. Dar nu spunem că sunt două, ca să nu introducem prin aceasta ideea că El S-ar lupta cu Sine Însuşi.

MAXIM: Ce deci? Când spuneţi două naturi, le introduceţi luptându-se între ele din cauza numărului?

TEODOSIE: Nu.

MAXIM: Ce, dar? Când numărul este atribuit naturilor nu le divizează, dar când este rostit despre voinţe şi lucrări are semnificaţia unei diviziuni?

TEODOSIE: Negreşit pentru acestea numărul are semnificaţia unei diviziuni şi Părinţii nu l-au atribuit voinţelor şi lucrărilor vrând să evite diviziunea, ci au vorbit despre „una“ şi „alta“, „divină“ şi „umană“, „dublă“ şi „duală“. Şi eu grăiesc aşa cum au grăit ei şi spun ce au spus ei.

MAXIM: Pentru Dumnezeu! Dacă cineva îţi spune „una şi alta“, câte le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune „divină şi umană“, câte le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune că este „dublă sau duală“, câte ai înţeles că sunt?

TEODOSIE: Ştiu cum înţeleg, dar nu spun două.

Atunci întorcându-se spre arhonţi, avva Maxim a spus:

– Pentru Dumnezeu! Dacă aţi auzi spunându-se „una şi una“ sau „una şi alta“ sau „doi ori doi“ sau „doi ori cinci“ ce aţi răspunde că înţelegeţi celor ce vă spun acestea?

– Pentru că ne-ai făcut să jurăm, am răspunde: când auzim „una şi una“, înţelegem două, tot aşa când auzim „una şi alta“, iar când auzim „doi ori doi“ înţelegem patru iar „doi ori cinci“ înţelegem zece.

Şi, ruşinat de răspunsul acelora, Teodosie a spus:

– Eu nu voi spune ceea ce n-a fost spus de Părinţi.

Şi îndată avva Maxim, luând cartea ce conţinea actele Sfântului Sinod apostolic de la Roma (din Lateran, 649), le-a arătat că Sfinţii Părinţi vorbesc explicit de două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos; carte pe care luând-o de la el şi consulul Teodosie a citit şi el toate citatele Părinţilor.

Atunci răspunzând Teodosie episcopul a spus:

– Dumnezeu ştie, dacă acest sinod n-ar fi aruncat anateme şi asupra unor persoane, l-aş fi primit mai mult decât orice om. (Aluzie la canonul 18 al Sinodului Lateran care anatemiza împreună cu Teodor al Faranului şi Cyrus al Alexandriei – 631÷643 – şi pe patriarhii Constantinopolului Serghie – 610÷638 – Pyrrhus – 638÷641 – şi Pavel – 641÷653) Dar ca să nu pierdem timpul aici, dacă Părinţii au spus aşa ceva, atunci spun şi eu şi o fac şi în scris, că există două naturi, două voinţe şi două lucrări. Ci intră în comuniune cu noi şi să se facă unire.

MAXIM: Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc de la voi un consimţământ scris despre aşa ceva, fiind un simplu monah. Dar dacă Dumnezeu v-a împuns la inimă să primiţi expresiile Sfinţilor Părinţi, trimiteţi voi, adică: împăratul, patriarhul şi sinodul lui, cum cere canonul, înscrisul privitor la acestea la Roma. (Aceeaşi atitudine a avut-o Sfântul Maxim în iulie 645 şi faţă de ex-patriarhul monotelit Pyrrhus pe care l-a învins în dispută publică la Cartagina: condiţiile reconcilierii lui cu Biserica Ortodoxă sunt un pelerinaj la mormintele Apostolilor la Roma şi o mărturisire de credinţă – libellus – ortodoxă dată episcopului Romei) Fiindcă eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate, deoarece mă tem de osânda anatemei.

TEODOSIE: Dumnezeu ştie, nici eu nici altcineva nu-ţi reproşează această teamă. Dar, pentru numele Domnului, dă-ne un sfat, dacă e cu putinţă să se facă acest lucru.

MAXIM: Ce sfat aş putea să vă dau despre aceasta? Duceţi-vă, cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, adică să fi fost absolvit cineva după moarte de o acuzaţie privitoare la credinţă sau de o osândă pronunţată împotriva lui. Şi împăratul şi patriarhul să accepte să imite pogorârea condescendentă a lui Dumnezeu şi să facă primul o ordonanţă sub formă de rugăminte, iar celălalt o suplică sinodală către papa Romei, şi negreşit se va găsi o modalitate bisericească care permite aceasta, se va împăca cu voi pe această temă din pricina dreptei mărturisiri a credinţei.

TEODOSIE: Aceasta se va face negreşit. Dar dă-mi cuvântul că, dacă mă vor trimite, vei veni cu mine!

MAXIM: Stăpâne, îţi este mai de folos să iei cu tine pe tovarăşul meu de robie din Mesembria (Anastasie Apocrisiarul) decât pe mine, căci acela cunoaşte şi limba latină şi ei îl cinstesc după vrednicie ca pe unul ce a fost pedepsit atâţia ani pentru Dumnezeu şi a ţinut cu tărie dreapta credinţă care domneşte în scaunul lor.

TEODOSIE: Am avut diferite ciocniri între noi şi nu-mi este plăcut să mă duc cu el.

MAXIM: Stăpâne, atunci când se va hotărî să se facă acest lucru, se va găsi o ieşire potrivită pentru cei ce vor lua această hotărâre; şi dacă porunciţi, vă voi însoţi.

Atunci s-au sculat toţi cu bucurie şi cu lacrimi, s-au pus în genunchi şi au făcut o rugăciune şi fiecare din ei a sărutat Sfintele Evanghelii, cinstita Cruce şi icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Doamnei noastre care L-a născut, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strângându-şi mâinile spre întărirea celor spuse.

5. După care, discutând între ei despre vieţuirea potrivit lui Dumnezeu şi paza dumnezeieştilor porunci, întorcându-se spre avva Maxim, Teodosie episcopul a spus:

– Iată că s-au soluţionat toate scandalurile şi s-a făcut şi se va face, prin Dumnezeu, pace. Dar, pentru numele Domnului, să nu-mi ascunzi: nu vorbeşti şi tu într-un fel oarecare şi spui că există o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos?

MAXIM: Nu se poate ca eu să fi spus cândva aceasta. Şi vă spun şi de ce: pentru că această expresie care spune că există o singură voinţă şi o singură lucrare a celor două naturi e străină Sfinţilor Părinţi. Apoi pentru că acela care zice în orice fel aceasta se găseşte întâlnind de-a dreptul absurditatea. Fiindcă dacă spun că această voinţă şi lucrare unică e „naturală“, atunci mă tem de contopire, iar dacă spun că e „ipostatică“, separ pe Fiul de Tatăl şi de Duhul şi mă arăt introducând în Treime trei voinţe şi trei ipostase care nu sunt în acord între ele. Iar dacă spun că voinţa şi lucrarea unică e „a unuia singur“, atunci sunt silit să spun, chiar dacă nu vreau, că există o voinţă ca a Unui singur Tată şi una ca a Unui singur Duh, iar cuvântul se va găsi atunci căzând în politeism. Iar dacă spun că e „relaţională“, atunci introduc diviziunea personală a lui Nestorie. Şi dacă spun că e pe lângă natură, atunci corup existenţa celui ce voieşte, căci faptul de a fi pe lângă natură este o corupţie pentru natură, precum spuneau Părinţii.

TEODOSIE: Trebuie să spunem că există numai o singură voinţă din cauza unirii Mântuitorului, precum au scris, înţelegând bine lucrurile, pe cât socot, Serghie şi Pyrrhus.

MAXIM: Dacă porunceşti, stăpâne, primeşte două vorbe ale mele pe această temă. Dacă din cauza unirii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru s-a făcut, precum au scris Serghie, Pyrrhus şi Pavel, o singură voinţă, atunci, după ei, Fiul va avea o voinţă diferită de cea a Tatălui, Care are o singură voinţă cu Fiul din cauza naturii şi nu a unei uniri, dacă unire şi fire nu înseamnă acelaşi lucru. Dacă însă, după ei, din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului nostru, aceasta va avea negreşit drept cauză unirea şi nici una din naturile din care este El; iar voinţa va aparţine, după ei, relaţiei şi nu naturii, întrucât cuvântul adevărului ştie că unirea e o relaţie şi nu o natură. Iar dacă din cauza unirii s-a făcut, precum spuneam, o singură voinţă a Mântuitorului, atunci prin care voinţă zic ei că s-a făcut această unire? Căci, dacă se îngrijesc de adevăr şi fug de absurditate, n-ar putea spune că s-a făcut prin ea însăşi. Dacă însă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului, atunci este evident că înainte de unire Acesta fie avea mai multe voinţe, fie n-avea absolut nici una. Iar dacă avea mai multe voinţe, asta înseamnă că a suferit o diminuare a multor voinţe care au fost restrânse una singură şi atunci este limpede că a suferit o schimbare: cea a reducerii voinţelor celor multe care preexistau în El în chip natural. Dacă însă mai înainte era cu totul lipsit de voinţă, asta înseamnă că El a arătat că unirea e superioară naturii, pentru că din aceasta I s-a furnizat o voinţă de care natura era lipsită; şi iarăşi Hristos se arată suferind schimbare, ca Unul Ce a câştigat prin relaţie ceea ce nu-I era inerent prin sine natură. Dacă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă în Mântuitorul nostru după fiecare din cele din care este El, atunci prin voinţă Dumnezeu a ajuns să fie ceva recent, rămânând însă Acelaşi din cauza unirii veşnic prin fire şi a ajuns prin voinţă om fără de început, rămânând însă recent prin fire, lucru cu neputinţă, ca să nu spun lipsit de evlavie. Iar dacă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a naturilor, atunci de ce nu s-a făcut din aceeaşi cauză şi o natură unică a naturilor?

6. Retezând în acest punct mişcarea argumentării, Teodosie episcopul a spus:

– Atunci ce s-a făcut prin unire, dacă prin ea nu s-a făcut nimic din acestea?

MAXIM: Ea a arătat pe Însuşi Dumnezeu Cel netrupesc prin natură întrupat în chip nemincinos şi a înfăţişat pe Ziditorul a toate devenit prin natură în chip limpede om nu printr-o schimbare de natură sau printr-o micşorare a uneia din naturi, ci printr-o asumare adevărată a unui trup înzestrat cu suflet raţional, adică a unei umanităţi integre şi fără lipsuri şi curată prin natură de orice vină a păcatului strămoşesc. Şi, în virtutea schimbului, fapt cu adevărat şi uimitor şi uluitor pentru toţi şi toate, rămânând în întregime Acelaşi Dumnezeu întreg în cele omeneşti şi întreg în interiorul celor proprii Lui şi în întregime om întreg în cele dumnezeieşti, fără a cădea din nimic din cele proprii umanităţii; căci potrivit învăţăturii de Dumnezeu grăitorilor noştri Părinţi, prin unire a avut loc o întrepătrundere reciprocă (perichoresis) a naturilor şi proprietăţilor lor naturale inerente şi nu o strămutare (metachoresis) sau cădere, fapt care este propriu celor ce fac în mod pervers din unire o contopire şi care pentru aceasta o amestecă cu tot felul de inovaţii şi, din lipsa unei solidităţi a învăţăturii lor, îi persecută pe cei bine-credincioşi.

7. Auzind acestea, Teodosie episcopul împreună cu restul celor veniţi cu el au părut că primesc cele spuse. Şi acelaşi episcop i-a spus iarăşi avvei Maxim:

– Fă iubire. Ce este ceea ce ne-ai spus, cum că nimeni nu lucrează întrucât e cineva, adică potrivit ipostasei, ci întrucât e ceva, potrivit naturii? Fiindcă acest lucru îmi vine în minte, dacă mă gândesc bine, din cele ce ai spus.

MAXIM: Nimeni nu lucrează întrucât este cineva, ca ipostasă, ci întrucât este ceva, ca natură; de exemplu: şi Petru şi Pavel lucrează, dar nu întrucât sunt Petru şi Pavel, ci pentru că sunt oameni, căci amândoi sunt oameni prin natura lor, în virtutea raţiunii comune şi definitorii a naturii lor, iar nu prin ipostasă, sau prin calitatea proprie fiecăruia în parte. Tot astfel şi Mihail şi Gavriil lucrează, dar nu întrucât sunt Mihail şi Gavriil, ci întrucât sunt îngeri, căci amândoi sunt îngeri. Şi tot aşa, în orice natură ce este enunţată despre mai mulţi indivizi care diferă după număr vedem că lucrarea lor este comună şi nu individuală. Aşadar, cine spune că lucrarea e ipostatică acela introduce şi ideea că însuşi natura, care e unică, devine infinită prin lucrări şi diferită în sine însăşi după mulţimea indivizilor pe care-i conţine sub ea, fapt pe care dacă-l luăm de bun corupem împreună cu natura şi însăşi raţiunea modului ei de a fi.

8. Şi după ce au fost zise şi acestea, când s-au îmbrăţişat pentru a se despărţi, Teodosie consulul a zis:

– Iată că toate s-au făcut bine. Va accepta însă împăratul să facă o ordonanţă sub formă de rugăminte (paraklitikin keleusin)?

MAXIM: O va face negreşit dacă va voi să imite pe Dumnezeu şi să se smerească împreună cu El pentru mântuirea noastră comună, a tuturor, socotind întru sine că dacă Dumnezeu Cel Ce mântuieşte prin fire n-a făcut mântuirea până nu a voit să Se smerească, cum atunci omul care este prin fire mântuit se va mântui sau va mântui dacă nu se smereşte?

Şi Teodosie consulul i-a spus:

– Nădăjduiesc, dacă Dumnezeu îmi va ţine memoria, să-i ţin şi lui acest cuvânt şi se va convinge.

Şi îmbrăţişându-se unii pe alţii au plecat cu pace, episcopul dându-i avvei Maxim o mică sumă de bani trimisă lui, o tunică şi o cămaşă. Dar tunica i-a luat-o pe loc episcopul Bizyei, iar la Rhegium i s-a luat nu numai mica sumă de bani ci şi tot ceea ce mai avea primite ca binefacere împreună cu restul lucrurilor şi hainelor lui vrednice de milă.

9. După plecarea bărbaţilor menţionaţi, în ziua de 8 septembrie în anul al 15-lea al indicţiei de faţă (656), Pavel consulul a ieşit iarăşi în Bizya la avva Maxim purtând cu el un ordin cu următorul cuprins: „Îţi poruncim excelenţei tale să te duci la Bizya şi să-l aduci pe Maxim monahul cu multă cinste şi consideraţie pentru bătrâneţea şi neputinţele lui pentru că a fost cunoscut şi scump bunicilor noştri şi să-l aşezi în sfânta mănăstire a Sfântului Teodor ce se află aproape de Rhegium. Să vii apoi să ne informezi şi noi vom trimite în numele nostru doi patricii care ne iubesc din suflet şi care sunt iubiţi de noi şi care sunt însărcinaţi să discute cu el cele hotărâte de noi. Să mergi şi să ne vesteşti apoi venirea lui.“ Şi acesta (Pavel consulul), aducându-l şi aşezându-l în sus numita mănăstire, s-a dus să-l vestească pe împărat.

10. Iar în ziua următoare au venit la el patricii Epifanie şi Troilos cu mult fast şi pompă împreună cu Teodosie episcopul şi au intrat la el în partea bisericii mănăstirii rezervată catehumenilor. Şi după obişnuita salutare s-au aşezat silindu-l şi pe el să şadă. Şi începând primul cuvântul, Troilos i-a spus:

– Stăpânul nostru ne-a poruncit să venim la tine şi să-ţi spunem ce a hotărât de Dumnezeu întărita sa maiestate imperială. Dar mai întâi spune-ne: vei executa ordinul împăratului sau nu?

Maxim a spus:

– Stăpâne, să ascult mai întâi ce porunceşte evlavioasa sa maiestate şi apoi voi răspunde cum se cuvine. Căci ce răspuns pot să dau la ceea ce nu cunosc?

Troilos a insistat zicând:

– Nu putem să spunem ceva dacă nu ne spui înainte dacă vei executa sau nu ordinul împăratului.

Şi cum i-a văzut insistenţi şi privind cu ochi răi ezitarea lui şi că răspundeau repezit împreună cu toţi cei aflaţi împreună cu ei, oameni înalţi în demnităţi lumeşti, răspunzând avva Maxim a zis:

– Pentru că nu suferiţi să spuneţi robului vostru cele hotărâte de stăpânul şi împăratul nostru, iată răspund, în auzul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Îngeri şi al vostru al tuturor, că orice mi se va porunci despre orice fel de lucru ce se distruge şi piere o dată cu veacul acesta, voi executa cu toată râvna.

Şi îndată ridicându-se Troilos a zis:

– Rugaţi-mă şi eu tot plec; căci acesta nu va face nimic.

Şi făcându-se mult tumult şi multă tulburare şi confuzie, le-a spus lor Teodosie episcopul:

– Spuneţi-i răspunsul şi luaţi bine aminte ce spune: pentru că nu este rezonabil să plecăm astfel, fără să spunem nimic şi fără să auzim nimic.

Atunci Epifanie patriciul a spus:

– Iată ce-ţi face cunoscut prin noi împăratul: „Pentru că întreg apusul şi toţi cei deturnaţi din răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta nevrând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de Bronz (Chalke) şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică (a Sfintei Sofii) şi vom sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (faimosul „Omphalos“ situat în mijlocul bazilicii Sfintei Sofii, loc sacru rezervat împăratului când asista la ceremoniile liturgice, se poate vedea marcat pe pavajul ei până astăzi) şi vom face îndată Synaxa euharistică şi ne vom cumineca cu Sfintele şi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, după care te vom proclama părinte al nostru. Şi se va face bucurie nu numai iubitorului de Hristos Oraş imperial al nostru, ci şi întregii lumi. Căci ştim sigur că dacă tu intri în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi“.

11. Întorcându-se spre episcop, avva Maxim i-a spus cu lacrimi:

– Mărite domn, cu toţii aşteptăm ziua judecăţii. Ştii cele hotărâte şi stabilite de noi pe Sfintele Evanghelii, pe Crucea cea făcătoare de viaţă şi pe Icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi Preasfintei Maicii Sale Pururea Fecioare din care S-a născut.

Şi pogorându-şi faţa în jos Teodosie episcopul i-a spus cu voce blândă:

– Şi ce pot face eu, dacă prea evlaviosului împărat i s-a înfăţişat altceva?

Şi avva Maxim i-a zis:

– Atunci de ce tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, dacă soluţionarea celor grăite nu stătea în puterea voastră? Cu adevărat nici toată puterea cerurilor nu m-ar putea convinge să fac aceasta. Căci ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele, pentru faptul de a fi trădat printr-un jurământ pentru slava oamenilor, care prin raţiunea ei de a fi n-are de fapt nici o existenţă, credinţa care-i mântuie pe cei ce o iubesc?

12. La aceste cuvinte, sculându-se în picioare şi furia stăpânindu-i pe toţi, l-au copleşit şi imobilizat smulgându-i barba şi părul, împingându-l şi lovindu-l cu pumnii şi palmele şi acoperindu-l din creştet şi până în vârful unghiilor cu scuipări, a căror ploaie n-a încetat până ce n-au fost umplute de ele toate hainele cu care era înveşmântat.

Şi sculându-se Teodosie episcopul a zis:

– Nu trebuia să se procedeze astfel; trebuia doar să ascultăm răspunsul lui şi să mergem să raportăm bunului nostru stăpân. Căci chestiunile canonice se administrează într-un alt mod.

Şi de-abia i-a convins episcopul să se liniştească, s-au aşezat iarăşi bătându-şi în continuare joc de el prin mii de ocări şi blesteme necugetate.

Iar Epifanie a grăit cu mânie şi asprime:

– Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai spus aceste cuvinte socotindu-ne pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În realitate suntem mult mai creştini şi ortodocşi decât tine. Noi mărturisim că Domnul şi Dumnezeul nostru are şi voinţă divină şi voinţă umană şi suflet raţional; şi că orice natură raţională are negreşit prin natură putinţa de a voi şi de a lucra, pentru că mişcarea este proprie vieţii, iar voinţa e proprie minţii. Iar pe El Îl cunoaştem a fi înzestrat cu voinţă nu numai în Divinitatea, ci şi în umanitatea Lui. Nu negăm nici chiar cele două voinţe şi lucrări ale Lui.

Răspunzând, avva Maxim a spus:

– Dacă aceasta e credinţa voastră şi credeţi aşa, precum cred firile îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui singur scop e suprimarea acestor lucruri?

EPIFANIE: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie“, ca poporul să nu se vatăme cu astfel de expresii foarte subtile.

Răspunzând, avva Maxim a spus:

– Dimpotrivă, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei, nu însă prin suprimarea ei pe care-o conţine Typos-ul.

TROILOS: Şi la palat ţi-am spus că el nu suprimă nimic, ci porunceşte să se treacă sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii pace.

MAXIM: Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt prin Prorocul: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte al căror glas să nu se audă“ (Ps, XVIII, 3). Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu mai există.

TROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri“ (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Rm, X, 10). Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc ca taina cea mare, înfricoşătoare şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se micşoreze mântuirea celor ce tac. (Nu există compromis şi „iconomie“ în chestiunile de credinţă de care depinde mântuirea veşnică a sufletelor oamenilor. Credinţa trebuie mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu heterodoxia sau erezia. Soluţia diplomatică a autorităţilor imperiale şi ecleziastice bizantine, care urmăreau prin formule miracol de compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu preţul ereziei. Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi martiriului)

Răspunzând cu glas foarte aspru, Epifanie i-a zis:

– Ai semnat „libelul“? (E vorba de libelul sau petiţia monahilor greci din Roma către Sinodul Lateran (octombrie 649) prin care aceştia cereau condamnarea Typos-ului. Avem aici confirmarea faptului că semnătura „Maximus monachus“ care apare alături de cea a lui „Anastasius monachus“ sub libelul prezent în Actele Sinodului Lateran – Mansi, X, 910 – sunt chiar cele ale Sfântului Maxim şi ucenicului său credincios. R. Riediger a demonstrat încă din 1980 faptul că Sfântul Maxim a avut o contribuţie hotărâtoare şi atotprezentă în redactarea Actelor şi Canoanelor Sinodului Lateran care trebuie enumerate printre operele lui şi considerate drept opera sa teologică)

Şi avva Maxim a spus:

– Da, l-am semnat.

– Şi cum ai îndrăznit – a zis Epifanie – să semnezi şi să anatemizezi pe cei ce mărturisesc şi cred ca şi firile îngereşti şi Biserica universală? Cu adevărat, după judecata mea, ar trebui să te aducem în oraş şi să te expunem legat în for, să aducem mimi şi comediante şi desfrânatele din piaţă şi tot poporul, ca fiecare să te pălmuiască şi să te scuipe în faţă.

Răspunzând la acestea, avva Maxim a spus:

– Să se facă aşa cum aţi spus dacă i-am anatemizat pe cei ce mărturisesc că există două naturi în Hristos şi cele două voinţe şi lucrări naturale corespunzătoare Celui Care este cu adevărat şi prin natură Dumnezeu şi om. Citeşte, stăpâne, „actele“ şi „libelul“ şi, dacă găsiţi cum aţi spus, faceţi ce vreţi. Căci eu şi tovarăşii mei de robie câţi am semnat i-am anatemizat pe cei ce zic o singură voinţă şi lucrare, ca şi Arie şi Apolinarie şi nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru este inteligent prin natură după fiecare din cele din care, în care şi care este El, drept pentru care El vrea şi lucrează mântuirea noastră prin fiecare din acestea.

Iar ei i-au zis:

– Dacă ne mai lăsăm duşi de acesta, nu mai mâncăm şi nu mai bem. Să ne sculăm, să prânzim şi să mergem. Să spunem ce-am auzit. Căci acesta s-a dat pe sine însuşi lui satan.

Şi sculându-se, au prânzit şi au intrat cu mânie în privegherea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (13-14 septembrie 656). (Notaţia nu este numai cronologică, ci şi liturgică. Umilirea şi batjocura, preludiu al martiriului pe care Sfântul Maxim îl va suferi în ziua următoare, vor avea loc în ziua în care Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci. Simbolic, ea se situează deci în orizontul liturghiei eshatologice a Crucii)

13. Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Teodosie consulul a revenit la avva Maxim şi i-a ridicat toate lucrurile pe care le mai avea zicându-i în numele împăratului: „Pentru că n-ai voit cinste, ea se va depărta de la tine (Ps, CVIII, 17). Du-te acolo unde te-ai socotit că eşti vrednic şi ia osânda ucenicilor tăi, a celui din Mesembria şi a celui din Perberis, care a fost notar al răposatei noastre bunici“.

Erau acolo şi Troilos şi Epifanie care i-au spus:

– Negreşit îi vom aduce şi pe cei doi ucenici ai tăi, pe cel din Mesembria şi pe cel din Perberis, şi-i vom ancheta şi pe ei şi vom vedea care va fi rezultatul în ce-i priveşte. Dar să ştii bine, domnule avvă, că dacă vom avea un mic răgaz de la tulburarea actuală pe care o avem cu neamurile barbare, – pe Sfânta Treime! – nu ne vom mai armoniza cu voi, ci vom pune mâna şi pe papa (Eugeniu I, 654-657) care se umflă acum în pene şi pe toţi cei care vorbesc acolo şi pe restul ucenicilor tăi şi vă vom topi pe toţi ca într-un cuptor, fiecare în locul potrivit lui, cum a fost topit Martin. (Tentativele de reconciliere eşuând, emisarii revin la ameninţări şi dezvăluie motivul ascuns al vizitei lor: refuzul papei Eugeniu I de a primi „synodica“ monotelită a patriarhului Petru. Numai dificultăţile militare ale imperiului cu arabii au făcut ca Eugeniu I să nu aibă parte de acelaşi tratament violent ca şi Sfântul Martin I, arestat în iunie 653, judecat şi maltratat în decembrie 654 la Constantinopol şi mort la 16 septembrie 654 în exil în Chersonesul Crimeei)

Şi luându-l numitul consul Teodosie l-a predat soldaţilor şi l-au dus până la Salembria. (Actualul oraş Silivri, Turcia, pe ţărmul Mării Marmara)

14. Acolo au rămas două zile până ce unul din soldaţi a plecat în tabără şi a spus întregii trupe: „Monahul care blasfemiază pe Născătoarea de Dumnezeu a venit aici“, ca să instige armata împotriva avvei Maxim ca unul ce ar blasfemia pe Născătoarea de Dumnezeu. Şi după două zile întorcându-se soldatul, l-a luat în tabără şi, împuns de Dumnezeu, generalul, sau mai exact locţiitorul generalului, a trimis la el pe şefii companiilor, preoţi şi diaconi şi pe evlavioşii păzitori ai stindardelor. Văzându-i venind, avva Maxim s-a sculat şi a făcut metanie. Aceştia i-au răspuns la salut şi s-au aşezat poruncindu-i şi lui să şadă. Şi un bătrân foarte cinstit i-a spus cu mult respect: „Părinte, pentru că unii dintre noi s-au scandalizat de sfinţia ta cum că nu numeşti Născătoarea de Dumnezeu pe Doamna noastră, Preasfânta Pururea Fecioară, te jur în numele Sfintei, Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei Treimi, să ne spui adevărul şi să depărtezi sminteala de la inimile noastre, ca să nu ne vătămăm pe noi înşine, scandalizându-ne pe nedrept.“

Şi punând metanie, avva Maxim s-a sculat şi, întinzându-şi mâinile spre cer, a zis cu lacrimi: „Cine nu spune despre Doamna noastră, preasfântă, preacurată şi cinstită de toată firea îngerească, că a fost cu adevărat şi Mamă naturală a lui Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea, să fie anatema şi katathema de la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi adorată, de la corul Puterilor cereşti, al apostolilor şi prorocilor şi de la nesfârşitul popor al mucenicilor şi de la tot duhul cel săvârşit întru dreptate, acum şi pururea şi în vecilor. Amin.“

Şi plângând s-au rugat pentru el zicând: „Dumnezeu să-ţi dea putere, părinte, şi să te învredniceşti să sfârşeşti fără poticneală alergarea aceasta! (II Tim, IV, 7)“

Iar pe când s-au spus aceste cuvinte, mulţi soldaţi s-au strâns ascultând multele cuvinte frumoase ce s-au discutat acolo. Şi văzând unul din domesticii generalului că se adunase armată multă şi că se zideau şi blamau cele ce se făceau cu el, bănuind Dumnezeu ştie ce, a poruncit să-l ia cu forţa de acolo şi l-a azvârlit la două mile de tabără, până ce se va face adunarea şi vor veni cei ce trebuiau să-l ducă la Perberis. Clericii însă, învinşi de dragostea dumnezeiască, au făcut cele două mile pe jos şi venind l-au îmbrăţişat şi s-au rugat pentru el. Şi ridicându-l cu mâinile lor l-au pus pe un dobitoc şi s-au întors cu pace la locurile lor. Iar el a fost dus în Perberis în arestul în care este deţinut acum.

15. Să se ştie şi aceasta, că la Rhegium, explicându-se faţă de avva Maxim, Troilos a spus că într-adevăr consilierul Ioan i-a scris despre acordul care le-a fost propus şi că „până să se facă aceasta, neorânduiala ucenicilor lui a împiedicat totul.“ Cred însă că numitul consilier Ioan nu i-a scris lui Troilos, ci lui Mina monahul şi acesta a spus celor de la palat.

Fragment privitor la cel de-al doilea proces al Sfântului Maxim
şi al tovarăşilor săi în faţa unui sinod ţinut la Constantinopol
în mai-iunie 662

16. Iar după acestea i-au adus la Constantinopol şi au făcut un proces împotriva lor. Şi după ce i-au anatemizat şi afurisit pe cel întru Sfinţi Maxim, pe fericitul Anastasie, ucenicul său, pe preasfântul papă Martin, pe Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi pe toţi ortodocşii care cugetă la fel cu aceştia, l-au adus şi pe celălalt fericit Anastasie şi, lovindu-l cu aceleaşi anateme şi ocări, l-au predat arhonţilor din Senat grăind aşa:

„Şi tu, Anastasie, care ai îmbrăcat haina întunecată a blestemului public al anatemelor, ai fost scos de sub ascultarea canonică, ca unul ce ai fost deferit stării gheenei pe care ai ales-o. Ilustrul şi cinstitul sacru Senat, instanţa juridică prezentă împreună cu noi, aplicându-ţi, după cum vor hotărî, pedepsele prevăzute de legile politice de stat pentru blasfemiile şi comportamentele tale tiranice atât de mari.“

17. A treia sentinţă împotriva lor

„Prezentul sinod, cu împreună-lucrarea preaputernicului Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a hotărât canonic măsurile ce trebuie luate împotriva voastră, Maxime, Anastasie şi Anastasie; pentru că s-a hotărât ca cele făptuite şi grăite de voi fără evlavie să fie supuse asprelor pedepse ale legilor, măcar că nu există pedeapsă vrednică pentru ofensele şi blasfemiile voastre. Lăsându-vă pentru o mai mare pedeapsă dreptului Judecător şi golind de valabilitate pentru viaţa voastră prezentă rigoarea legilor, drept pentru care v-aţi câştigat dreptul de a rămâne în viaţă, hotărâm pentru voi ca preaslăvitul eparh, aici de faţă, să vă ia îndată la el în pretoriul său de guvernator peste mulţi, să vă bată peste spate cu vine de bou, pe voi, pe Maxim, Anastasie şi Anastasie, după care va tăia din rădăcină organul neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului vostru blasfemiator. După aceasta, plimbându-vă, lipsiţi de aceste spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, prin toate cele douăsprezece districte ale acestei doamne a oraşelor (Constantinopol), vă vor preda exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care vă va mai fi rămas ca să vă plângeţi rătăcirile blasfemiatorii ale blestemului pe care l-aţi iscodit împotriva noastră şi care s-a întors acum asupra capului vostru.“

Luându-i deci eparhul şi aplicându-le pedeapsa le-a tăiat mădularele şi plimbându-i în jurul întregului oraş i-a exilat surghiunindu-i în Lazica.