DOCUMENT: Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi a ucenicilor lui

Audierea de la palat (655)

Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret

1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores“ (trimişi) împreună cu zece „execubitores“ (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita“ (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul“ care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon“ – Taurleu – el se numea probabil Leon) îi spune cu multă mânie şi furie:

– Creştin eşti tu?

Iar el a zis:

– Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.

Iar acela a zis:

– Nu-i adevărat.

Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

– Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.

Atunci acela i-a zis:

– Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-668)?

Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:

– De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.

Iar acela a zis:

– Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.

El însă a spus:

– Şi care e dovada acestor lucruri?

Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis:

– Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său.

Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:

– Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el (Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită – epistola 12 şi 13 – fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru“, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici). Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege.

Acela a zis:

– Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.

Atunci robul lui Dumnezeu a zis:

– Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine?

Iar acela a zis:

– Niciodată.

Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:

– Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“ (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.

2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis:

– Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a spus: papa Teodor (642 – 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul (în 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie 645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă vreme să renunţe la erezia monotelită) să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)“ iar cele de la apus strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)“ şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit.

Atunci sakellarul a strigat:

– Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta(Constantinopol).

A zis atunci robul lui Dumnezeu:

– Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine sminteala!“ (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?“ Iar dacă ar răspunde afirmativ, mă voi supune pedepsei. Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit eu vreodată vreun vis?“ Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta, vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul în care acestea sunt contrare ei.

I-a zis atunci Troilos:

– Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli?

– Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri.

A zis atunci patriciul Epifanie:

– Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie:

– Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul?

Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui Dumnezeu a zis:

– Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte. Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului, Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul Serghie, devotatul împărăţiei.

3. Apoi au produs pe un al treilea calomniator: pe Teodor, fiul lui Ioan, fost „candidatos“, numit şi Chila, ginerele de acum al domnului Platon patriciul (fost exarh al Ravennei, între anii 645-649, consultant pentru Italia al împăratului Constans II, Platon apare şi în procesul papei Martin), care a zis:

– Având noi la Roma o discuţie despre împărat, a lungit cuvântul făcând glume şi ironii.

Robul lui Dumnezeu însă i-a zis:

– N-am discutat cu tine decât numai o singură dată, împreună cu preacuviosul prezbiter, domnul Teoharist, fratele exarhului, şi aceasta din cauza primikirului (primul notar ţi şeful cancelariei) care m-a îndemnat la aceasta printr-o scrisoare. Iar dacă voi fi găsit mincinos, îmi asum toate consecinţele.

4. După aceasta, aduc pe un al patrulea (calomniator), pe Grigorie, fiul lui Fotin, care a zis:

– M-am dus odată în chilia avvei Maxim la Roma şi, zicând eu că împăratul e şi preot, a zis avva Anastasie, ucenicul lui, că „nu merită să fie socotit preot“.

Şi îndată robul lui Dumnezeu îi zice:

– Teme-te de Dumnezeu, domnule Grigorie, căci în discuţia aceasta confratele meu Anastasie n-a spus absolut nimic despre aceste lucruri.

Şi, aruncându-se la pământ, a grăit Senatului astfel:

– Îngăduiţi robului vostru şi vă voi spune toate aşa cum s-au grăit şi să mă contrazică dacă voi minţi. Venind la Roma, domnul meu Grigorie a socotit că merită să vină în chilia robului vostru. Văzându-l, m-am aruncat, cum îmi este obiceiul, la pământ şi m-am închinat lui, l-am sărutat şi, după ce s-a aşezat, i-am zis: „Care e cauza afectuoasei veniri a stăpânului meu?“ Iar el a zis: „Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), preocupându-se de pacea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a făcut o poruncă către de Dumnezeu cinstitul papă, împreună cu o danie către biserica Sfântului Petru, îndemnându-l să se unească cu întâi-stătătorul bisericii Constantinopolelui, mesaj şi danie pe care bine-credincioasa sa maiestate imperială a socotit vrednic să le trimită prin intermediul smereniei mele“. Şi eu am zis: „Slavă lui Dumnezeu care te-a făcut vrednic de o asemenea slujire. Dar în ce mod a poruncit de Dumnezeu încoronata sa seninătate să se facă venirea?“ Iar tu ai zis: „Precum ştii, pe baza Typos-ului“ (Decret imperial din octombrie 647, redactat de patriarhul Pavel II al Constantinopolului şi publicat în numele împăratului Constans II, care interzicea sub pedepse grave să se mai vorbească despre numărul lucrărilor şi voinţelor în Hristos). Atunci am spus: „Este cu neputinţă, pe cât socot, să se facă acest lucru, pentru că romanii nu vor suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale Părinţilor să fie suprimate dimpreună cu rostirile necurate ale ereticilor, nici ca lumina să dispară împreună cu întunericul (aluzie la condamnarea monotelismului şi monoenergismului şi la dogmatizarea diotelismului şi dioenergismului hristologic de către Sinodul de la Lateran din octombrie 649, prezidat de papa Martin I). Pentru că obiectul închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va face vreo suprimare a cuvintelor învăţate de Dumnezeu“. Atunci ai zis: „Typos-ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere, ca să ajungem la pace prin «iconomie»“. Şi eu am spus: „Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a zis prin David: «Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. XVIII, 3). Deci, potrivit Scripturii, dacă nu se grăiesc şi nu se aud, atunci cuvintele despre Dumnezeu nici nu există în genere“. Şi atunci ai zis: „Nu mă băga în hăţişuri de pădure. Mie îmi este de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceo-constantinopolitane)“. „Şi cum poţi să te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă primeşti Typos-ul?“. „Dar ce lucru vătămător este – ai zis – în a primi Typos-ul şi a rosti şi Simbolul?“. Iar eu am zis: „Pentru că Typos-ul suprimă în chip vădit Simbolul“. Şi tu ai zis: „Pentru Dumnezeu, dar cum?“. „Rosteşte-mi Simbolul – am spus – şi vei cunoaşte cum este suprimat el de către Typos.“ Şi ai început să zici: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“. „Opreşte-te puţin – am zis – şi află cum anume este tăgăduită credinţa de la Niceea. Căci dacă e lipsit de o voire şi o lucrare naturală, în cazul în care El a făcut cerul şi pământul voind liber aceasta şi nefiind constrâns de vreo necesitate exterioară, dacă David în Duhul grăieşte adevărul atunci când spune: «Domnul în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut, în mări şi în toate adâncurile» (Ps. CXXXIV, 6), atunci Dumnezeu n-ar putea fi Făcător. Iar dacă, de dragul «iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!». Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând: «Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!» (Scrisoarea lui Arie şi Euzoios către împăratul Constantin în Istoria bisericească a lui Socrate). Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Iar acestea s-au întâmplat deoarece Marele Constantin s-a aflat sub influenţa celor ce propuneau astfel de lucruri, precum se istoriseşte de mulţi care au scris cu iubire de osteneală cele petrecute pe atunci. (Cf. Sozomen, Istoria bisericească III şi Socrate, Istoria bisericească II) Dar nici un împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea lor (Pe urmele Sfinţilor Părinţi anteriori, Sfântul Maxim se arată aici un adversar hotărât al aplicării abuzive la chestiuni de dogmă şi credinţă a principiului canonic al «iconomiei», respectiv al acomodării conjuncturale pe care voia să o impună prin Typos puterea politică în numele «simfoniei» şi «armoniei» reclamate de interesele salvării unităţii şi a înseşi existenţei Imperiului. În credinţă şi dogme nu poate exista decât «acrivie» – exactitate, rigoare – niciodată «iconomie», respectiv concesie, compromis. Typos-ul sacrifica astfel credinţa şi adevărul de dragul unităţii şi păcii Imperiului şi Bisericilor care trebuiau realizate cu orice preţ şi cu orice mijloace, inclusiv ale represiunii poliţieneşti şi compromisului cu erezia şi ereticii. Faţă de acest «ecumenism» teologic şi politic, ca şi faţă de protagoniştii lui oportunişti, Sfântul Maxim adoptă o atitudine riguros ortodoxă, intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales în cele de confuzie şi derută spirituală), ci ei s-au folosit de expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale“. Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este orice împărat creştin şi preot?“ Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând: «Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici, nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe cele ale împărăţiei: coroana şi purpura“. „Atunci cum spune Scriptura – ai zis – că Melchisedec este şi Împărat şi Preot (Fc. XIV, 18; Evr. VII, 1)?“ Iar eu am zis: „Melchisedec a fost o prefigurare unică a Unului Dumnezeu a toate Care, fiind prin fire Împărat, S-a făcut după fire Arhiereu pentru mântuirea noastră. Iar dacă spui că şi altcineva este împărat şi preot «după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CIX, 4; Evr. VII, 17; V, 10)» atunci îndrăzneşte de spune despre el şi celelalte şi zi că este «fără tată, fără mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evr. VII, 3)». Observă deci răul care ia naştere de aici, pentru că atunci unul ca acesta va fi găsit că este un alt «dumnezeu înomenit» şi lucrând după rânduiala lui Melchisedec şi nu după rânduiala lui Aaron mântuirea noastră. Dar ce să mai lungim atât vorba? La sfânta Anafora (euharistică rostită) deasupra Sfintei Mese, împăratul este pomenit după arhierei, diaconi şi tot cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă zice diaconul: «Încă şi pe laicii cei adormiţi în credinţă: Constantin, Constans şi ceilalţi» şi aşa şi pe împăraţii în viaţă îi pomeneşte după toţi cei sfinţiţi cu harul preoţiei“ (Întreagă această discuţie reprezintă o succintă şi remarcabilă punere la punct de principiu creştină a adevăratei relaţii între Biserică şi stat, între sacerdotium şi imperium în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor, funcţiile religioase şi caracterul sacerdotal al împăratului – cum o făceau membrii oportunişti ai administraţiei imperiale şi ai ierarhiei bisericeşti – Sfinţii Părinţi vor contesta profetic aceste pretenţii imperiale inacceptabile reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul crizelor ariene, monofizite, monotelite şi iconoclaste. Gestul profetic al Sfântului Maxim va fi reluat în termeni aproape identici în secolele VIII şi IX de Sfinţii Ioan Damaschin – ⁺749 – şi mai ales Teodor Studitul – ⁺826)

5. Zicând el acestea, Mina (monah şi cleric, Mina intervine în procesul politic al Sfântului Maxim în calitate de consilier teologic al Senatului) a strigat:

– Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.

Atunci el i-a spus:

– Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică? (mai bine schismă – ruperea comuniunii – pentru dogme, pentru Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi Biserică, decât «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, în care există doar congregaţii religioase ca asociaţii umane)

Întorcându-se, sakellarul a spus cu strigăt oamenilor exarhului:

– Spuneţi exarhului: mai trebuie oare să laşi în viaţă un astfel de om acolo unde stăpâneşti?

Şi scoţându-l afară, îl introduc pe (Anastasie) ucenicul lui şi-i cer să vorbească împotriva povăţuitorului său cum că i-ar fi făcut necazuri lui Pyrrhus. Iar el le-a răspuns cu voce stinsă adevărul, cum că nimeni nu l-a cinstit pe Pyrrhus aşa cum l-a cinstit el. I s-a poruncit atunci să strige (cu voce tare). Şi întrucât n-a primit să se înstrăineze de vocea cucernică ce se cuvine monahilor, a poruncit să fie bătut de cei de faţă. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat pe jumătate mort.

Şi pe când erau duşi ei în temniţă, îl ia în primire acum pe bătrânul (Maxim) Mina, zicându-i în prezenţa arhonţilor:

– Dumnezeu te-a azvârlit şi adus aici ca să primeşti şi tu câte ai făcut altora ducându-i în rătăcire (amăgindu-i) pe toţi spre dogmele lui Origen.

Iar robul lui Dumnezeu i-a spus în prezenţa tuturor:

– Anatema asupra lui Origen şi a dogmelor lui şi a oricui gândeşte ca el!

Atunci patriciul Epifanie a zis:

– S-a desfăcut şi destrămat, domnule avvă Mina, reproşul adus de tine împotriva lui, căci chiar dacă era origenist, după ce l-a anatemizat, s-a eliberat pe sine de un asemenea reproş. Eu, cel puţin, nu mai accept să se spună aşa ceva despre el.

Şi fiecare dintre ei a fost dus în locul unde era ţinut sub pază.

6. În aceeaşi zi, pe la aprinsul sfeşnicelor, Troilos patriciul şi Serghie Eukratas, cel peste masa împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu bătrânul Maxim şi şezând i-au poruncit şi lui să şadă şi i-au zis:

– Spune-ne, domnule avvă, discuţia care a avut loc în Africa şi la Roma între tine şi Pyrrhus cu privire la dogme şi cum l-ai convins să anatemizeze dogma lui şi să fie de acord cu a ta?

Şi el le-a relatat în ordine toate câte le păstra memoria lui. Şi a mai zis aceasta:

– Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale. Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.

Iar după relatare i-au spus:

– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?

– Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.

– Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.

Iar el a răspuns:

– Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie (μυσταγογιαν) vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia? (Absenţa dreptei-credinţe atrage după ea şi pierderea harului şi deci nevalabilitatea Euharistiei şi a Tainelor săvârşite de heterodocşi sau eretici. Această atitudine rigoristă a Sfântului Maxim face plauzibil evenimentul descris în „Viaţa“ siriacă care ne relatează faptul că, la instigarea Sfântului Maxim, călugăriţele unei mănăstiri din Constantinopol, unde fusese deţinut sfântul – se pare că înaintea acestui proces – au călcat în picioare „euharistia“ săvârşită de preotul lor în comuniune cu patriarhul eretic al Constantinopolului, drept pentru care au fost arse pe rug)

Atunci i-au spus:

– Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?

Iar el le-a zis:

– Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui! Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa. (Mai bine martiriul decât erezia, mai bine moartea în singurătate, dar în adevăr şi ortodoxie, decât viaţa în pseudo-comuniunea heterodoxiei, fie ea şi „ecumenică“)

7. Atunci i-au spus:

– Şi ce vei face dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarii (emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi va fi evident pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe romani; căci negreşit când ai fost luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit cu cei de aici. (Aluzie la emisarii Bisericii Romei veniţi să negocieze – după condamnarea definitivă în martie 654 a sfântului papă martir Martin I la exil în Crimeea, condamnare acceptată însă mult prea uşor – sfinţirea noului papă ales, Eugeniu I, om conciliant, a cărui alegere fusese organizată de exarhul imperial. „Faptul că Sfântul Martin I e încă în viaţă şi protestează în scrisori contra acestei proceduri le ridică acestora, cum remarcă mai încolo Sfântul Maxim, orice drept de a angaja scaunul Romei în materie dogmatică. Comuniunea lor cu patriarhul monotelit Petru – 654÷668 – nu-i angajează decât pe ei înşişi. Totodată, se vede că la Constantinopol era binecunoscut rolul hotărâtor al Sfântului Maxim la Sinodul Lateran care condamnase în 649 oficial atât monotelismul, cât şi Typos-ul.“ – GARRIGUES, Le Martyre – „Roma acceptă o apropiere care seamănă cu un compromis în chiar momentul în care episcopul ei legitim e deportat, iar teologul ei cel mai ferm era în proces. Nu se va pierde ocazia de i se arăta grotescul situaţiei şi de ai se reproşa faptul de a fi, în sensul strict al cuvântului, mai papist decât papa“ – GARRIGUES, Maxim le Confesseur, la Charite, avenir divin de l’homme)

El însă le-a zis:

– Chiar dacă cei care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un prejudiciu scaunului Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru patriarh; şi nu sunt deloc convins că romanii se vor uni cu cei de aici dacă ei nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru vrea şi lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile din care, în care şi care este El.

Şi ei i-au spus:

– Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?

Şi el le-a zis:

– Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit (Ga I, 18) (Referinţa la Ga I, 18 îl arată pe Sfântul Maxim departe de recunoaşterea harismei unei pretinse infailibilităţi scaunului Romei ca atare)

Şi ei au spus:

– Este aşa de necesar să se vorbească de „voinţe“ şi „lucrări“ în Hristos?

Iar el a răspuns:

– Este absolut necesar dacă vrem să fim drept-cinstitori ai lui Dumnezeu potrivit adevărului. Fiindcă nimic din cele ce sunt nu subzistă fără o lucrare (energie) naturală. Căci Sfinţii Părinţi spun limpede că nici o fire (natură) nici nu există, nici nu este cunoscută fără energia care o caracterizează în mod fiinţial. Iar dacă o fire nici nu este, nici nu e cunoscută fără energia care o caracterizează în mod fiinţial, cum este cu putinţă ca Hristos să existe şi să fie cunoscut ca Dumnezeu şi om adevărat prin fire fără energia Lui divină şi cea umană? Fiindcă, după Sfinţii Părinţi, leul care şi-a pierdut nu mai e leu şi câinele care şi-a pierdut lătratul nu mai e câine (SF. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numele divine). Şi orice alt lucru care şi-a pierdut ceva constitutiv lui în mod natural nu mai este ceea ce era.

Atunci ei au spus:

– Ştim într-adevăr că aşa stau lucrurile. Dar să nu-l întristezi pe împăratul care a făcut Typos-ul numai pentru pace, iar nu pentru suprimarea a ceva din cele înţelese în Hristos şi care pentru pace a poruncit „iconomia“ tăcerii asupra expresiilor care creează diviziune.

Atunci aruncându-se la pământ, robul lui Dumnezeu a zis cu lacrimi:

– Bunul şi evlaviosul stăpân (împărat) nu se cade să se supere pe smerenia mea. Fiindcă nu pot să întristez pe Dumnezeu tăcând asupra celor ce El Însuşi a poruncit să fie grăite şi mărturisite. Dacă potrivit dumnezeiescului Apostol El Însuşi este Cel Ce „a aşezat în Biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând, dascăli“ (Ef IV, 11), atunci este evident că El este Cel Ce a greşit prin aceştia. Dar întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Sfinţii Dascăli şi Sfintele Sinoade ne învaţă că Dumnezeul întrupat vrea şi lucrează după divinitatea şi umanitatea Sa. Pentru că nu este lipsit de nimic din cele prin care este cunoscut ca Dumnezeu şi din cele prin care este recunoscut ca om, afară de păcat (Evr IV, 15). Iar dacă e desăvârşit după fiecare din acestea, ca Unul Ce nu este lipsit de nimic în fiecare din ele, atunci este limpede că acela care nu mărturiseşte că este Ceea Ce este împreună cu toate însuşirile naturale inerente Lui, după fiecare din cele în care şi care El este, falsifică cu totul taina Lui.

8. După o scurtă tăcere, plecându-se unii spre alţii, au zis:

– De unde poţi arăta că întâi-stătătorii scaunului Constantinopolului resping Sinoadele Ecumenice?

Iar el le-a zis:

– Faptul a fost arătat deja în parte din cele grăite de mine la Roma cu domnul Grigorie, secretarul; acum, dacă stăpânul doreşte să-i fie arătate mai pe larg, să poruncească să i se dea permisiune nevrednicului vostru rob şi atunci voi indica nişte cărţi, pentru că ale mele mi-au fost ridicate, şi voi face limpede acest lucru pentru toţi fără nici un fel de argumente sucite.

După care, grăind multe altele, au întors discuţia spre exerciţii şi teorii scripturistice, naturale şi tehnice, în care delectându-se au devenit mai veseli în dispoziţie şi au început a spune:

– Ştie Domnul că ne-am folosit şi de acum nu vă vom mai supăra.

9. Domnul Serghie însă i-a spus:

– De multe ori am venit în chilia ta de la Sfântul Sava (din Roma) şi am ascultat învăţătura ta; şi Hristos îţi va ajuta şi nu vei mai fi supărat. Într-un singur lucru însă îi întristezi pe toţi, pentru că pe mulţi îi faci să se separe de comuniunea cu Biserica de aici (din Constantinopol).

– Există cineva, a spus robul lui Dumnezeu, care spune că eu am zis: „Să nu stai în comuniune cu Biserica bizantinilor“?

Domnul Serghie a răspuns:

– Însuşi faptul că tu nu eşti în comuniune este pentru toţi ca un glas mare să nu stea nici ei în comuniune. („Indiciu al imensului credit spiritual de care se bucura Sfântul Maxim la Constantinopol şi în Imperiu, fapt care explică şi încrâncenarea pe care au depus-o autorităţile politice şi religioase mai întâi încercând să-l înduplece, apoi să-l reducă la tăcere şi să-l lichideze – GARRIGUES, Le Matyre..“)

Atunci robul lui Dumnezeu a spus:

– Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără.

Auzind domnul Troilos că Typos-ul a fost anatemizat în tot apusul, i-a spus robului lui Dumnezeu:

– Bine este ca reputaţia evlaviosului nostru stăpân (împărat) să fie insultată?

Robul lui Dumnezeu a răspuns:

– Dumnezeu să-i ierte pe cei ce l-au silit pe stăpânul nostru să facă Typos-ul şi pe cei ce au îngăduit aceasta.

Atunci i-a zis:

– Cine sunt cei ce l-au silit şi cine cei care au îngăduit aceasta?

Iar el a răspuns:

– Oamenii Bisericii l-au silit iar arhonţii Senatului au îngăduit. Şi iată că acum întinăciunea s-a extins de la cei responsabili asupra celui nevinovat şi curat de orice erezie. Dar sfătuiţi-l pe împărat să facă ceea ce a făcut bunicul lui de evlavioasă memorie (Heraclie). Pentru că acesta, simţind că unii din apus dădeau vina pe el, s-a eliberat pe sine de oprobriul Bisericii printr-o ordonanţă (κελευσις) (din 640-641) în care a scris: „Ekthesis-ul nu este al meu, fiindcă nu eu l-am dictat nici n-am poruncit să fie alcătuit, ci Serghie patriarhul l-a compus cu cinci ani înaintea întoarcerii mele din răsărit; el mi-a cerut, când am ajuns eu iarăşi în acest preafericit oraş, să-l propun (în 638) cu semnătură în numele meu, iar eu am acceptat cererea lui. Acum însă, cunoscând că unii se luptă între ei pentru el, fac cunoscut şi declar că nu-mi aparţine, nu este al meu.“ Această ordonanţă a făcut-o către răposatul papă Ioan IV (640-642) care condamnase Ekthesis-ul în scrisoarea pe care o scrisese pe atunci lui Pyrrhus. (Cf. scrisoarea papei Ioan IV către împăratul Constantin III, păstrată în traducerea latină a lui Anastasie Bibliotecarul) Şi de atunci opinia generală este pretutindeni că Ekthesis-ul este al lui Serghie. Aceasta să o facă şi cel ce împărăţeşte acum în chip evlavios peste noi şi reputaţia sa va rămâne neîntinată de orice fel de reproş.

Atunci, clătinându-şi capetele, au tăcut, spunând numai acestea:

– Toate acestea sunt cu anevoie de făcut şi fără ieşire.

Şi grăind acestea şi altele diverse, primind închinăciune şi închinându-ne la rândul lor, s-au retras veseli şi bine dispuşi.

10. În sâmbăta cealaltă i-au adus iarăşi la palat şi l-au introdus mai întâi pe ucenicul bătrânului, Anastasie Monahul, venind acolo şi cei doi patriarhi. (Petru al Constantinopolului, 654-668 şi Macedonie al Antiohiei, refugiat între 639-662 la Constantinopol) Şi au adus drept acuzatori ai bătrânului pe Constantin şi Mina, cerând ucenicului să consimtă în cele grăite împotriva lor. Dar ucenicul, Anastasie Monahul, a grăit Senatului cu toată îndrăzneala, fără teamă, astfel:

– Introduceţi pe Constantin în sala consiliului secret al palatului? Nu e nici preot, nici monah (unde sunt cei zic că păstrarea credinţei ortodoxe nu e treaba monahilor?), ci un tribun muieratic şi de operetă. Era cunoscut africanilor şi romanilor ce fel de femeiuşti păscând a venit el acolo. Toţi ştiau vicleniile pe care le făcea ca să ascundă acest fapt; uneori zicea că sunt surorile lui alteori că le-a luat pentru că nu erau în comuniune cu scaunul Constantinopolului ca să nu fie întinate de comuniunea cu ereticii. Şi, iarăşi, dac-i lipseau desfătările şi găsea un ţinut unde nu era cunoscut, făcea acelaşi lucru de dragul câştigului ruşinos şi al plăcerii murdare. Este o mare ruşine pentru cei ce vor să trăiască demn chiar şi faptul de a discuta cu el.

După acestea, întrebat fiind dacă a anatemizat Typos-ul, a spus fără frică:

– Nu numai că l-am anatemizat, dar am compus şi o cărticică (libel) împotriva lui.

– Ce deci? Nu recunoşti că ai făcut rău? i-au spus arhonţii.

Iar el a zis:

– Să nu-mi dea Dumnezeu să spun că s-a făcut rău ceea ce am făcut bine şi după rânduiala bisericească.

Şi după ce a fost întrebat multe altele şi a răspuns după cum i-a dat lui Dumnezeu, a fost scos din secret.

11. Şi l-au introdus pe bătrânul Maxim, iar domnul Troilos i-a zis:

– Spune, avvo, vezi, spune adevărul şi se va îndura de tine stăpânul (împăratul). Fiindcă dacă trecem prin ancheta legală şi se va găsi adevărată chiar şi numai una din acuzaţiile aduse împotriva ta, legea te condamnă la moarte!

Iar el le-a zis:

– Am spus-o deja şi o spun iarăşi că dacă şi numai una singură din cele spuse e adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Dar dacă el nu este Dumnezeu ci apostat, atunci şi acuzaţiile aduse împotriva mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Dacă însă porunciţi să se facă ceva, faceţi-o. Cinstind pe Dumnezeu nu voi fi nedreptăţit.

Atunci Troilos i-a zis:

– N-ai anatemizat Typos-ul?

Şi el a răspuns:

– Am spus de multe ori că l-am anatemizat.

– Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat.

Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

– Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii.

– Unde a fost anatemizat? l-a întrebat.

– De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).

Atunci eparhul (prefectul) i-a spus:

– Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.

– Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt menţionate în diptice (la Liturghie)?

– Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele?

– Poţi să dovedeşti aceasta?

– Dacă mi se dă permisiunea şi porunciţi, pot să dovedesc foarte uşor aceasta.

Şi tăcând ei, sakellarul i-a spus:

– De ce pe romani îi iubeşti, iar pe greci îi urăşti?

Robul lui Dumnezeu a răspuns şi a zis:

– Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Pe romani îi iubesc ca pe unii de aceeaşi credinţă cu mine iar pe greci ca pe unii de aceeaşi limbă cu mine.

Sakellarul i-a spus iarăşi:

– Câţi ani zici că ai?

– Şaptezeci şi cinci. (această indicaţie permite datarea naşterii Sfântului Maxim în anul 580)

– De câţi ani este cu tine ucenicul tău Anastasie?

– De treizeci şi şapte.

Atunci un cleric a strigat:

– Ţi-a dat şi ţie Domnul tot ceea ce ai făcut tu răposatului Pyrrhus. (faptul că Pyrrhus e mort arată că procesul se derulează după 3 iunie 654)

Acestuia nu i-a răspuns nimic.

12. În timp ce se grăiau acestea în sala consiliului secret nici unul dintre patriarhi n-a spus absolut nimic. Dar când s-a făcut vorbire despre Sinodul de la Roma, Demostene (scriptorul şi colaboratorul sakellarulului, care apare şi în procesul papei Martin I) a strigat:

– Sinodul acesta n-a fost ratificat pentru că cel ce l-a convocat (adică papa Martin I) a fost depus.

Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns:

– N-a fost depus, ci prigonit (persecutat). Ce act sinodal şi canonic s-a făcut privitor la cele făcute şi care să conţină în mod sigur depunerea lui? Dar chiar şi dacă ar fi fost depus în mod canonic, aceasta nu aduce nici un prejudiciu celor întărite în mod ortodox şi potrivit dumnezeieştilor canoane (în Sinod) şi cu care consună şi cele scrise de cel între sfinţi papă Teodor (642-649).

Auzind acestea, Troilos a spus:

– Nu ştii ce vorbeşti, avvo. Ce s-a făcut, s-a făcut.

Acestea sunt cele discutate şi spuse şi câte le-a reţinut memoria.

În acest punct procedurile iniţiate împotriva lor au luat sfârşit, iar ei l-au scos pe sfântul bătrân din Consiliul Secret ducându-l înapoi în arest.

13. În ziua următoare, care a fost o duminică, oamenii Bisericii au făcut sfat şi l-au convins pe împărat să-i condamne la acest exil aspru şi inuman, despărţindu-i pe unul de altul: pe sfântul bătrân la Bizya, castru din Tracia, iar pe ucenicii lui la Perberis, dincolo de care nu se mai întinde Imperiul Roman. Şi i-au trimis în acest exil nepregătiţi, dezbrăcaţi, fără hrană, lipsiţi de orice resurse necesare pentru trai, şi nu în apropiere de mare ca să nu poată primi vizita unor oameni milostivi. Şi aşa sunt ei acum acolo goi şi fără hrană, având doar nădejdea în Dumnezeu, îndemnându-i pe toţi creştinii şi strigând acestea:

„Rugaţi pe Domnul ca Dumnezeu să facă mila Lui cu smerenia noastră şi să ne înveţe că aceia care navighează împreună cu El fac experienţa unei mări sălbatic dezlănţuite, când luntrea este aruncată încoace şi încolo de vânturi şi valuri fără a fi însă scufundată. Pentru că El îngăduie ca ei să sufere încercarea unei mari furtuni punând la încercare dispoziţia lor interioară faţă de El, ca ei să strige cu glas mare: «Doamne, scapă-ne, că pierim!»(Mt, VIII, 25), ca să înveţe să atribuie numai Lui toate cele ale mântuirii lor şi să nu se mai încreadă în ei înşişi, iar atunci vor afla linişte adâncă, vântul şi valurile potolindu-se. Fiindcă El îi trimite în mijlocul lupilor (Mt, X, 16) şi le porunceşte să intre pe poarta cea strâmtă şi să meargă pe calea cea îngustă (Mt, VII, 13-14), le pune înainte foame şi sete, goliciune, lanţuri şi închisori, izgoniri şi bice, cruce şi piroane, scuipări, palme şi pumni, ocări şi batjocuri, suferinţă, patimă şi morţi de multe feluri, al căror sfârşit însă e Învierea cea a tot strălucitoare care aduce cu sine pacea pentru toţi cei prigoniţi pentru El, bucuria pentru care au fost strâmtoraţi şi în necazuri pentru El, înălţarea la ceruri şi aducerea la tronul cel mai presus de fiinţă al Tatălui şi şederea «mai presus de toată începătoria, puterea şi domnia de sus, şi de tot numele ce poate fi numit în veacul de acum, cât şi în veacul ce va să vină» (Ef, I, 21); pe care fie să le dobândim toţi, cu rugăciunile şi mijlocirile Preaslăvitei, Preacinstitei şi Preamăritei prin fire şi cu adevărat Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor Apostoli, Proroci şi Mucenici. Amin!“