RĂSPUNS la 8 DILEME ale „preotului ateu”

Cele de mai jos sunt scrise ca un răspuns umil, cules din lucrările Sfinților Părinți, la inepțiile debitate de „preotul ateu”, Ion Aion, în interviul dumnelui acordat celor de la recorder.ro.

OrtodoxInfo a publicat respectivul interviu în articolul Sminteala fostului preot buzoian, Ilie Toader (Ion Aion): „Dumnezeul pe care a trebuit să-l slujesc nu există”.

Inițial nu am vrut să ascult predica acestui om, de frica smintelii și a agitației ce s-a făcut în jurul lui. Slab fiind, m-a învins curiozitatea când am văzut că lumea cultă îl aplaudă în picioare și am ales să intru în circ.

Din prima m-a lovit muzica trisă. Pentru unii e așa deoarece și-a pierdut zece ani slujind în Biserică, pentru alții deoarece și-a pierdut mântuirea, cine știe… Apoi primele vorbe, un șir de blasfemii împotriva darului preoției, împotriva lui Hristos și a credinței. M-am întrebat ce dramă îl poate aduce pe un preot la o așa necredință. Vine și răspunsul.

DILEMA 1: „Încă din al doilea an de seminar deja, nu mi se mai părea rezonabil să accept că oamenii mor pentru că a mușcat cineva dintr-un măr, acum câteva mii de ani sau altele asemenea.”

Ceva neserios. Mă pregateam pentru un limbaj mai teologic și o problemă greu descifrabilă…

Oamenii nu mor pentru că au mâncat din pomul cunoștinței binelui și al răului, ci moartea trupească a intrat în neamul omenesc prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu de către Adam și Eva. Izgonirea și moartea au venit ca o urmare a păcatului. Asta în sensul de a nu face păcatul veșnic prin protopărinți și astfel de a nu fi întinat raiul. Sfinții spun că moartea sufletului este căderea în păcat.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește tragedia primilor oameni astfel:

„La început, când a făcut Dumnezeu pe om, știind că postul trebuie să-i fie leacul pentru mântuirea sufletului, îndată, chiar de la început, i-a dat celui întâi-zidit această poruncă și i-a zis: «Din tot pomul cel din rai să mâncați, dar din pomul cunoștinței binelui și al răului să nu mâncați» Fac., 2, 16-17. Icoană a postului a fost spusa: «Din asta mănâncă!» și : «Din asta nu mânca!». Adam trebuia să păzească porunca și nu a făcut-o. A fost biruit de neînfrângerea pântecelui; n-a ascultat și a fost osândit la moarte. Vicleanul demon, vrăjmașul acela cumplit al neamului nostru, a văzut traiul din paradis al celui dintâi zidit, a văzut viața accea lipsită de necazuri, a văzut că omul, îmbrăcat în trup, trăiește ca un înger pe pământ; de aceea vrând să-l împiedice și să-l doboare, cu nădejdea unor mari făgăduințe, i-a luat omului și pe cele ce le avea în mâini. Atât de cumplit lucru este să nu rămâi în hotarele tale proprii, ci să dorești mai mult! Asta o arată un înțelept cănd spune: «Prin pizma diavolului moartea a întrat în lume» Înț. Sol., 2, 24.

Ai văzut, iubite, că de la început din pricina îmbuibării cu mâncare a venit moartea în lume? Iată, însă, că și mai târziu dumnezeiasca Scriptură învinuie necontenit îmbuibarea cu mâncare și băutură. Uneori spune: «A șezut poporul de a mâncat și a băut și s-a sculat să joace» Ieș., 32, 6. , iar alteori: «A mâncat și a băut și s-a îngrășat și a zbârlit din picioare cel iubit» Deut., 32, 15. Locuitorii Sodomei au atras asupra lor urgia cea mai mare a lui Dumnezeu și din pricina asta, pe lângă celelalte păcate. Ascultă că o spune proorocul: «Aceasta este fărădelegea Sodomei, că s-au desfătat cu săturare de pâine» Iez., 16, 49. Îmbuibarea este, deci, un fel de izvor, un fel de rădăcină a tuturor relelor. (PSB 21 – Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la Facere, pag. 33-34)

«Și au poruncit Domnul Dumnezu lui Adam, zicând: Din tot pomul cel din rai să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați din el, că în ziua în care veți mânca din el cu moarte veți muri» Fac., 2, 16-17.

Tare ușoară e porunca, dar cumplită este trândăvia, iubite! După cum trândăvia ne face să ni se pară grele lucrurile ușoare, tot așa râvna și luarea aminte fac ușoare pe cele grele. Spune-mi, ce sfat poate fi mai ușor decât acesta? Ce cinste poate fi mai mare decât cinstea dată de Dumnezeu? I-a dat să locuiască în rai, să se încânte de frumusețea celor văzute, să se bucure de priveliștea raiului și să culeagă mare plăcere de pe urma acestei desfătări. Gândește-te ce minunat era să vezi pomii plini de roade, felurimea florilor, varietatea ierburilor, bogăția frunzelor și toate celelalte câte era firesc să fie în rai, și într-un rai sădit de Dumnezeu! De aceea dumnezeiasca Scriptură, luând-o înainte, a spus: «A răsărit încă din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare» Fac., 2, 9. , ca să putem ști că omul, bucurându-se de atât de mare belșug, a călcat sfatul ce i s-a dat, din pricina marii lui neînfrânări și trândăvii.

Aproape că îi spune: «ți cer, oare, un lucru greu și împovărător? Nu! Îți îngădui să mănânci din toți pomii; numai de acesta te sfătuiesc să nu te atingi! Îți hotărăsc ,însă, și o mare pedeapsă ca, înțelepțit de frică, să păzești sfatul ce ți-am dat». Stăpânul nostru Cel iubitor de oameni, i-a îngăduit lui Adam să se bucure de toți pomii din rai, dar l-a sfătuit să nu se atingă de unul singur, ca să poată ști omul că are un stăpân de Care se cuvine să asculte și să se plece poruncilor Lui.

Cine ar putea admira după vrednicie dărnicia Stăpânului obștesc al tuturora? De câte binefaceri nu l-a învrednicit pe Adam fără să fi făcut încă ceva! Nu i-a îngăduit să mănânce numai din jumătate din pomii raiului, nici nu i-a poruncit să nu se atingă de cei mai mulți din ei și să se desfăteze cu restul, ci a voit ca Adam să mănânce din toți pomii din rai afară de unul, din care la sfătuit să nu mănânce. Dumnezeu a arătat cu fapta că nu a făcut asta pentru altă pricină, ci numai pentru ca omul să poată ști cine i-a făcut binefaceri atăt de mari.” (PSB 21 – Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la Facere, pag. 160-161)

Sfântul Macarie cel Mare spune:

„Pentru că în urma neascultării protopărintelui, toți ne-am făcut vinovați, adică zic învăluiți de cugetul cel trupesc, pe care Apostolul îl numește «moarte» Rom. 7, 24.” (Omilii duhovnicești – Sfântul Macarie cel Mare, pag. 389)

DILEMA 2: „Poate că celelalte din Vechiul Testament sunt contradictorii sau puerile sau ajunse acolo din alte religii mai vechi.”

Asta este blasfemie împotriva Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei. Și doar cu ajutorul Lui putem înțelege Scriptura. Și se „va da Duhul Sfânt celor care îl cer” Lc., 2, 13., adică celor care se vor ruga ziua și noaptea și se vor umple de roadele Duhului Sfânt. Căci zice înțeleptul Solomon: „în sufletul cel viclean nu va intra înțelepciunea, nici va locui în trupul supus păcatului.” Înțel., 1, 4. Apoi avem Sfinții lui Dumnezeu, „care purtați de Duhul Sfânt”, au lămurit Scriptura cea de Dumnezeu insuflată.

Sfântul Macarie cel Mare spune:

„Cine a închis porțile cerului? Ilie a poruncit ploii, sau Dumnezeu Care era în el? Eu cred că Acela care are putere asupra cerului trona în mintea lui Ilie și, prin limba acestuia, Cuvântul lui Dumnezeu a împiedicat ploaia să cadă pe pământ.

Cum a putut David, fără arme, să se înfrunte cu acel uriaș? (A putut pentru că) atunci când a aruncat piatra împotriva filisteanului, mâna lui Dumnezeu a condus piatra prin mâna lui David și însăși puterea dumnezeiască l-a ucis (pe acela), aducând birunță  1 Regi, 17-49. Venind la Ierihon, Isus a lui Navi l-a împresurat, dar șapte zile nu i-a putut face nimic cu puterea sa. Dar când a poruncit Dumnezeu, zidurile au căzut de la sine Iosua 6, 1-10.

Tu însă, auzind acestea, să nu lași mintea să rătăcească departe de tine, ci socotindu-le umbră și prefigurare a lucrurilor adevărate, să le socoți ca privindu-te pe tine. Pentru că atunci când întinzi mintea și cugetul, ca niște mâini spre cer, și când vrei să te unești cu Domnul, satana se face mic în fața gândurilor tale. Și după cum zidurile Ierihonului au căzut, (zdrobite) de puterea lui Dumnezeu, tot așa și acum zidurile răutății care se împotrivesc minții tale, cetățile lui satana și dușmanii tăi, vor fi nimiciți de puterea lui Dumnezeu.

Prin urmare, în vremea Legii (celei vechi) puterea dumnezeiască îi sprijinea neîncetat pe cei drepți, făcea fapte minunate, iar harul dumnezeiesc locuia în ei.” (Omilii duhovnicești – Sfântul Macarie cel Mare, pag. 275)

„Dar zice (Scriptura), Dumnezeu S-a arătat și (în vremea veche), preoților și arhiereilor, fiecăruia  după cum a voit și a fost de folos. Altfel s-a arătat lui Avraa, altfel lui Isaac, altfel lui Iacob, altfel lui Noe, altfel lui Daniel, altfel lui Moise, altfel lui David și altfel fiecăruia dintre prooroci. În marea lui iubire pentru ei, S-a micșorat – așa cum s-a mai spus –, S-a preschimbat, a luat trup și S-a făcut văzut celor care Îl iubesc, nu după cum este – pentru că este neîncăput (de firea creată) –, ci după cum puteau ei să-L cunoască.

Slava care a strălucit pe fața lui Moise era o prefigurare a slavei celei adevărate. Atunci, iudeii nu puteau privi la Moise, acum însă creștinii primesc în sufletul lor această slavă luminoasă, iar întunericul, neputând îndura strălucirea luminii, fuge orbit. Atunci aceia se arătau ca popor ai lui Dumnezeu printr-o tăiere-împrejur (exterioară) Fac., 17, 10, acum însă, poporul lui Dumnezeuare semnul tăierii împrejur în inimă Rom., 2, 29. Acelora li s-a dat Legea scrisă pe table de piatră; nouă ni s-au dat legile cele duhovnicești scrise pe (tablele) de carne ale inimii. 2 Cor., 3, 3. Toate acele lucruri (vechi) au fost trecătoare și menite desființării, dar acum toate (poruncile lui Dumnezeu) se împlinesc cu adevărat înlăuntrul omului. Iar toate câte s-au scris acelora, s-au scris «ca preînchipuire ale viitorului, și s-au scris spre povățuirea noastră» Cor., 10, 11.” (Omilii duhovnicești – Sfântul Macarie cel Mare, pag. 345)

DILEMA 3: „Discursul biblic nu are o coerență, de la un capăt la altul, ba uneori este mult prea departe de a fi măcar umană, în sensul deplin și frumos al cuvântului, darămite dumnezeiesc. Sunt lucruri pe care oricine le poate verifica, e de ajuns să deschidă o Biblie. Va trebui însă să citească cu proprii ochi și nu cu o optică impusă dinainte. Însă factorul decisiv cred că fost, mai degrabă, un moment de viață. Eram preot de mulți ani și mă aflam în america la niște studii. Într-o bibliotecă uriașă din New York, căutam în special bibliografie privind perioada de început a creștinismului. Abia atunci am aflat, după atâția ani de teologie ortodoxă, că Hristos nu a instituit nici măcar Euharistia.”

Dar iată tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Iar pe când mâncau ei, Iisus luănd pâinea și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul meu. Și luand paharul și mulțumind le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” Matei, 26, 26-28

„Pentru ce Iisus Hristos a instituit această taină în timpul Paștilor? A făcut-o pentru a ne arăta prin toate faptele acestea că el este cel ce a dat legea veche și că tot ceea ce conține ea nu era decât chipul și umbra care se raporta la Noua lege. Pentru acest motiv a adăugat el adevărul la chip. Aceast ceas «de seară» pe care l-a ales el pentru a face Paștile ne arată ca timpul s-a împlinit și că lucrurile erau pe punctul de a avea mai curând ultimul sfârșit al lor. El a dat slavă lui Dumnezeu Tatăl său, ca să ne învețe cum trebuie să sărbătorim noi această taină sfântă și tot odată pentru a ne face să vedem că el merge în mod voluntar la moarte. El o face la fel pentru a ne învăța ca să primim cu mulțumire această faptă a harului oricâte rele am suferi și penru a ne întări nădejdea noastră. Căci dacă chipul a avut atâta putere de a elibera un popor întreg din robie, cu cât mai mult adevărul va avea putere de a scoate întreg universul din robie și de a-i umple de bunuri pe toți oamenii?

Pentru aceasta el n-a vrut să le facă parte de aceste taine înaintea momentului ca Legea să înceteze de a mai fi. El a înlăturat prima și principala lor sărbătoare și îi face să treacă la un alt Paști plin de o frică sfăntă.

El numește acest sânge «Sângele legii celei noi», adică promisiunea legii noi. Căci aceasta este ceea ce a promis el ca noi și prin acest sânge s-a întărit legea nouă. Și precum cea veche avea ca parte a sa sângele animalelor pe care le jertfea, la fel cea nouă are ca al său sângele Mântuitorului.

El zice apoi: «Aceasta s-o faceți întru pomenirea mea». Se vede prin aceste cuvinte cum vrea el să ne scoată de sub păzirea obiceiurilor iudaice. Cum el a voit ca primele Paști să le slujească evreilor de o amintire veșnică de harurile pe care le-a făcut lor; el vrea aici la fel ca acești Paști noi să slujească creștinilor pentru a le aduce veșnic minte amintirea darurilor infinite ale Mântuitorului lor.” (Comentar la Ev. După Matei – Sfântul Ioan Gură de Aur, pag. 645-647, ed. Pelerinul Român)

DILEMA 4: „Ce punem însă în locul religiilor. De unde știm în cel fel ar putea devia o lume fară Dumnezeu, fără conștiința unei autorități covârșitoare care sa o oblige la bine.”

Dumnezeu a dăruit omului libertatea, fără libertatea de a alege nu ar exista nici răsplata, nici pedeapsa. Un om care face ceva obligat nu e demn nici vinovat, e o marionetă.

Sfântul Macarie cel Mare spune:

„După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârșirea faptelor rele), tot așa și harul dumnezeiesc (ne îndeamnă la săvârșirea faptelor bune). Dar (niciuna dintre cele două puteri) nu ne silește, ci ne lasă libertatea de discernământ și de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut împins de satana, omul însuși – iar nu satana – primește pedeapsa, ca unul care a săvârșit răul nu împins cu forța, ci sfătuit de cugetul său. Tot așa se întamplă cu săvârșirea binelui: harul nu pune pe seama sa binele făcut, ci pe seama omului; îl înconjoară pe acesta cu slavă, ca pe unul care a săvârșit binele. Pentru că harul, așa cum s-a spus, nu leagă, nici nu constrânge voință omului, ci, deși coexistă cu acesta, el cedează în fața liberului arbitru, ca să vadă în ce măsura voința omului înclină spre virtute sau spre rău. De altfel, stă în firea omului să aleagă între bine sau rău.” (Omilii duhovnicești – Sfântul Macarie cel Mare, pag. 374)

DILEMA 5: „Iată, însă, că răspunsul este deja oferit de lumea secolului 21, aceea din occident. Oamenii care au ajuns la nivelul de civilizație de acolo, deși nu se mai regăsesc în nici o religie, iar bisericile se vând și se închiriează, totuși trăiesc atât de frumos și se implică în atâtea forme de voluntariat.”

Știm cu toții unde e occidentul. Duhovnicește vorbind. Nu se mai regăsesc în erezie și în filozofia păgână. Papismul fiind lipsit de harul Sfântului Duh, nu a reușit să hrănească duhovnicește omul din vest și de aici au plecat toate reformele și contrareformele, omul fiind mereu în căutarea izvorului cu apă vie.

„Deseori, faptele bune se săvârșesc de dragul slavei deșarte. Pe acestea însă Dumnezeu le pune alături de furt, trândăvie și de celelalte păcate mari, că zice (Psalmistul) «Dumnezeu va risipi oasele celor care vor să placă oamenilor» Ps., 52, 7. Vrăjmașul, deci, viclean și pizmaș cum este, vrea să tragă folos până și din faptele noastre bune.”(Omilii duhovnicești – Sfântul Macarie cel Mare, pag. 338)

DILEMA 6: „Dar occidentalii ăștia, fie ca le zicem agnostici sau homosexuali sau atei sau cum vrem, ne dau astăzi o lecție teribilă, ei fac binele dezintresat. Se implică în cauze umanitare fără să aștepte o răsplată de sus. Pe când așa ziși noștri creștini, nu. Sau foarte puțini.”

„Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, nu de dragul moștenirii Împărăției Sale Îl iubesc, (ca negustorii), de dragul unui câștig; nici pentru că se tem de iadul tocmit pentru pedeapsa celor păcătoși, ciÎl iubesc pe Dumnezeu pentru că este Creatorul lor. Creatorul pune la încercare pe oameni, ca să se arate acela care Îl iubește numai și numai de dragul lui, ca pe Acela singur vrednic de cea mai mare cinste și iubire.” (Omilii duhovnicești – Sfântul Macarie cel Mare, pag. 385)

DILEMA 7: „Iar prin asta contrazic tocmai umanismul lor pe care și-l arogă ei defapt, ca fiind al lor.”

Fostul preot face altă greșeală când confundă sentimentalismul umanismului secularizat cu progresul Dumnezeu-omenesc.

Sfântul Justin Popovici spune:

„Cultura umanistă europeană tocește în chip sistematic în om simțământul nemuririi, până ce îl șterge cu totul, și omul culturii europene mărturisește hotărât, urmându-l pe Nietzsche: «sunt trup, și numai trup» – asta însemnând: «sunt muritor, și numai muritor».

Relativismul în filosofia progresului umanist european nu avea cum să nu rezulte într-un relativism și în etica; iar relativismul este părintele anarhiei  și al nihilismului. Drept aceea, toată etica practică a omului umanist nu este altceva decât anarhie  si nihilism; fiindcă anarhia  si nihilismul sunt faza de neocolit, ultimă, apocaliptică, a progresului umanist european.

În fața omului umanist și a progresului său, stă omul lui Hristos cu progresul său Dumnezeu-omenesc. Principiul de temelie al progresului Dumnezeu-omenesc: Omul e om adevărat numai prin Dumnezeu, numai prin Dumnezeu-Omul; cu alte cuvinte, omul e om adevărat numai prin nemurire adică prin biruința asupra a tot ce este muritor și a tot ce este supus morții, prin biruința asupra morții.

Acest simțământ al propriei nemuriri însuflețește și îndeamnă pe creștin la nevoințele evanghelice, și el plinește cu bucurie poruncile lui Hristos și străbate cu veselie calea vieții, de la neființă la ființa desăvârșită, de la moarte la nemurire.

Cultura europeană are ca temei omul, Prin om se epuizează programul și scopul civilizației europene, mijloacele și conținutul ei. Umanismul este cel mai de seamă arhitect al ei. Ca s-o spunem simplu și sincer: Omul european s-a numit pe sine dumnezeu.

Umanismul se preface în chip necesar în ateism, trece prin anarhism și sfârșește în nihilism. Să fi sigur că, dacă cineva este astăzi ateist și vrea să fie consecvent, el va ajunge mâine anarhist și poimâine nihilist. Dacă, iarăși, cineva este nihilist, să fii sigur că acolo a ajuns de la umanism, prin ateism.

Dar care e «cultura» evanghelicului, istoricului, ortodoxului Dumnezeu-Om Iisus Hristos? Pe ce se întemeiază ea? Ea se întemeiază în întregime pe Persoana Dumnezeu-Omului Hristos. Dumnezeu S-a făcut om ca să-l înalțe pe om la Dumnezeu. Aici s-a personificat și s-a săvârșit cea mai potrivită unire dintre Dumnezeu și om: aici nici Dumnezeu nu e micșorat în fața omului, nici omul în fața lui Dumnezeu, ci se atinge potrivirea cea mai bună și se înfăptuiește desăvârșita armonie între Dumnezeu și om.

Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce și a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om și în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om și lume.” (Sfântul Justin Popovici – Biserica și ecumenismul, pag. 68-70)

DILEMA 8: „Mă vei înțelege deplin ce zic acum, abia cand viața te va pune în fața unor mari neputințe.”

Apoi continuă să descrie, jalnic, un moment tragic din viată omului, și la sfârșit aruncă involuntar un zâmbet de victorie ca și când ne-a convins de dreptatea alegerii sale. Dar el nu luptă cu noi, luptă cu Sfinții.

„Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă sunteți atenți și rabdatori, ne poate aduce mare folos. Vrăjmașul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfințenie, și o mai strălucitoare slavă.

Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului și beției, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârșire de Dumnezeu și de poruncile Lui. Așa însă, nevoințele și temerile, necazurile și încercările îl mețin într-o oarecare stare de veghe, îi devin școli de filozofie, exerciții ale sufletului.

Trebuie să înțelegem bine: pentru creștin există două pricini de tristețe. Prima, când se împotrivește lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; și a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu.

Necazurile și încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă și bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înțelepciune.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Problemele vieții, pag. 30-31)

În concluzie, spusele lui Ilie Toader sunt bine cunoscute de orice om, dar acestea nu folosesc decât ca motivație pentru necredincioși când urlă la poarta Bisericii. Un fost preot, cu duh ecumenist, ce nu cunoaște tâlcuirile, adept al tehnologiei și candidat ideal pentru cip…