Teolog Mihai-Silviu Chirilă: Întreruperea pomenirii, singura măsură eficientă contra ereziei. Considerații de ordin canonic

Studiu susținut în cadrul Sinaxei anti-ecumeniste de la Botoșani

Depărtarea de eretic în Sfânta Scriptură

Îndepărtarea de omul eretic este poruncită de Sfânta Scriptură, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.  Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe Tit: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur pe sine osândit” (Tit 3,10-11; s.n.).

În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel avertizează: “Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16,17; s.n.).

În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1,8-9).

La rândul său, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă: “Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu îi ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2In. 1,10-11; s.n.).

Temeiuri canonice ale întreruperii pomenirii

Pomenirea ierarhului la slujbe are două semnificaţii: arată supunerea preotului faţă de ierarhul respectiv şi faptul că preotul propovăduieşte învăţăturile pe care le învaţă ierarhul pe care îl pomeneşte. Din acest motiv, oprirea pomenirii ierarhului pe orice motiv în afară de erezie a acestuia este considerată schismă şi se sancţionează cu caterisirea preotului respectiv. În condiţiile în care ierarhul propovăduieşte în mod deschis o erezie continuarea pomenirii sale înseamnă că preotul pomenitor este părtaş la erezia pe care episcopul o propovăduieşte în mod public, urmând ca la judecata lui Hristos el să aibă aceeaşi soartă cu episcopul eretic cu care rămâne în comuniune.

Există două sfinte canoane care prevăd ca, în cazul în care ierarhul locului este vădit a învăţa o erezie, preotul să aibă dreptul de a se îngrădi de această erezie prin întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhului: canonul 31 apostolic şi canonul 15 I-II Constantinopol.

Canonul 31 apostolic: “Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcopul său, va face adunare osebită și alt jertfelnic ar înființa, nicio vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se ca iubitor de începătorie, așijderea și ceilalți clerici, care se vor uni cu el, că sunt tirani și uzurpatori. Iar cei lumești să se afurisească. Aceasta însă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului”¹, se referă la osândirea preotului care s-ar despărţi de episcopul său pentru orice alt motiv decât erezia, după cum rezultă din tâlcuirea sa din Pidalion: “oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său şi, fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru bună credinţă, sau întru dreptate, adică fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept”² (s.n.). Tâlcuirea introduce conjuncția “sau”, arătând că pentru a se opri pomenirea episcopului nu este necesar să se întrunească ambele condiții, să fie și eretic, și nedrept, fiind suficient să se îndeplinească una dintre cele două condiții.

Când preotul întrerupe pomenirea pe motiv de părtăşie la erezie a ierarhului, tâlcuirea canonului 31 apostolic spune că el nu poate fi supus niciunei sancțiuni: “iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor dreptslăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”³ (s.n.). Tâlcuirea introduce condiția menționată de canonul 15 I-II de despărțire de episcopul eretic înainte de sinodiceasca cercetare, însă vorbește despre propovăduirea de către episcop a vreunui eres în general, fără a reține precizarea din canonul 15 I-II că eresul să fie condamnat de Sfintele Sinoade sau Sfinții Părinți.

Aceeași înțelegere a canonului o are și profesorul de Drept canonic Ioan N. Floca, al cărui manual de Drept canonic este normativ pentru școlile teologice contemporane românești, în scrierea sa Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii: “Se apreciază că și complicii clericilor schismatici cad sub aceeași pedeapsă, bineînțeles dacă aceștia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credință și de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că în asemenea cazuri clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui”⁴.

Canonul 15 I-II are două părţi, prima, care vorbeşte despre obligativitatea pomenirii superiorului ierarhic şi despre relaţia dintre mitropolit şi patriarh din acest punct de vedere, fiind o continuare a canoanelor 13 şi 14, în care se reglementează relaţia dintre preot şi episcop, respectiv dintre episcop şi mitropolit din perspectiva pomenirii lor la slujbe; a doua parte a canonului, formulată astfel: “căci cei ce se despart pe sine de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres al lor osândit de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduiește și cu capul descoperit îl învață, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sine despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cuvenită celor drept slăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri”, permite preotului să înceteze pomenirea ierarhului său în situaţia în care acesta din urmă ar propovădui o erezie în mod public.

Cea de-a doua parte a canonului introduce excepţia situaţiei de erezie la canoanele 13, 14 şi prima parte a canonului 15, deoarece aceste canoane se referă la situaţia în care preotul, episcopul sau mitropolitul întrerup pomenirea “cu pricinuire de oarecare vinovăţie”, adică pentru orice altă faptă pe care ierarhul nepomenit ar fi săvârşit-o (tâlcuirea canonului ne dă şi două exemple de astfel de fapte: curvii sau ierosilii⁵), cu excepţia ereziei, pentru care canonul permite, în partea a doua, ca preotul, episcopul sau mitropolitul să se despartă de întâi-şezătorul lor înainte de sinodala cercetare. Faptul că şi preotul are dreptul să facă acest lucru rezultă din formularea “cei ce se despart pe sine de împărtăşirea cea către întâiul şezător”, care îi include şi pe preoţi, şi din legătura pe care o face tâlcuirea canonului 31 apostolic (care vorbeşte strict despre întreruperea pomenirii ierarhului de către preot) cu partea a doua a canonului 15 I-II.

Comentând canonul 15 I-II, profesorul Ioan Floca afirmă că: “având în vedere prevederile canoanelor 13 și 15, se menționează că acestea prevăd numai situația când cei vizați provoacă schisma față de superiorul lor invocând anumite delicte săvârșite de acesta, dar nedovedite. În cazul în care superiorul propovăduiește în public în biserică vreo învățătură eretică, atunci respectivii [preoții – n.n.] au dreptul și datoria de a se despărți imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancționați, dar vor fi lăudați, pentru că au osândit legal pe cel vinovat și nu s-au răsculat împotriva acestuia”⁶.

Comentariul părintelui Ioan Floca introduce câteva elemente foarte importante în înțelegerea acestui canon:

1. Nu condiționează strict propovăduirea publică a unei erezii osândite de Sfintele Sinoade sau Sfinții Părinți, subînțelegându-se că e vorba despre erezie în general, care este osândită și de sinoade, și de Părinți, prin faptul că este contrară învățăturii acestora, nu doar de o anumită erezie condamnată deja de aceștia.
2. Întreruperea pomenirii este percepută ca un drept și ca o obligație a preotului.
3. Întreruperea pomenirii trebuie să se facă imediat ce s-a luat la cunoștință de existența unei erezii în predicarea episcopului.
4. Preotul care a întrerupt pomenirea a osândit legal pe cel vinovat și nu s-a răsculat împotriva acestuia.

Datoria întreruperii pomenirii de către preot derivă în primul rând din statutul său de păstor al turmei lui Hristos. În această calitate, el are obligația să asculte de Hristos, de Cuvântul Evangheliei acestuia, de învățăturile Sfinților Părinți și ale Sfintelor Canoane, așa cum promite în Mărturisirea pe care o depune la hirotonire, când zice: “În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”⁷. Supunerea și fidelitatea față de episcop, așa cum le concepe chiar și mărturisirea de la hirotonire, invocată insistent în consistoriile care îi judecă pe preoții mărturisitori, sunt asumate pentru situația în care episcopul își îndeplinește, la rândul său, făgăduința dată la propria hirotonire întru arhiereu, de a ține toate sfintele învățături dogmatice și canonice ale Bisericii, învățăturile Sfinților Părinți și Sfânta Tradiție ortodoxă. În momentul în care episcopul nu se mai călăuzește după acestea, preotul trebuie rămână ascultător lui Hristos și Bisericii Sale, așa cum remarca și părintele Iustin Pârvu: “Ierarhii noștri, când sunt învestiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință și cele șapte sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun mai marilor lor, păstorii lor. Dacă ei nu se supun mai-marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitre aurite din capul lor”⁸.

Rămânând ascultător lui Hristos și Bisericii, Sfinților Apostoli, Sfinților Părinți și Sfintelor Sinoade ecumenice, preotului nu i se pot imputa abaterea dogmatică de nerespectare a Mărtusirisii de fidelitate eclesială (art. 14 RACDIJBOR) sau abaterile disciplinare administrative de neascultare față de autoritatea bisericească (art. 34 RACDIJBOR) sau contrazicere publică a poziției oficiale a Bisericii (art. 39 RACDIJBOR), în baza cărora au fost deja caterisiți în mod necanonic preoți mărturisitori.

Faptul că cele două canoane, 31 Apostolic și 15 I-II, nu au o dispoziție imperativă, prin care preotului să i se impună pur și simplu să întrerupă pomenirea nu înseamnă că ele sunt facultative, ci că implică conștiința preoțească vie a slujitorului altarului, chemat să ia măsura ce se impune și care îi este permisă de către canoanele respective. Caracterul obligatoriu este dat și de consecințele grave pe care le implică rămânerea în comuniune cu ereticii, subliniate de alte canoane ale Sfintei Biserici.

În favoarea obligativității acestui canon pledează și cea de-a doua teză a canonului 3 al sinodului al III-lea ecumenic, care poruncește preoților să nu rămână în comuniune și ascultare față de ereticii condamnați la sinodul respectiv: “În genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă (învață de acord) cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în niciun chip episcopilor care s-au dezbinat sau celor care se despart (de Biserică)”⁹. Canonul se referă la rămânerea în comuniune cu Nestorie după condamnarea acestuia ca eretic de către sinodul ecumenic, reabilitându-i pe cei ce au avut curajul și conștiința preoțească ortodoxă de a-l înfrunta pe același Nestorie înainte de a fi condamnat. De aici rezultă că neascultarea față de episcopul eretic încă necondamnat de sinodul ecumenic este cel puțin un imperativ moral, dacă nu unul judiciar.

Dispozițiile sfintelor canoane sunt obligatorii pentru credincioșii ortodocși, fie laici, fie clerici, chiar dacă, ținând seama de diferite contexte și realități, formularea lor nu este întotdeauna imperativă. Indiferent că acceptăm caracterul obligatoriu sau nu al canonului 15 I-II, aspectul important în demersul de oprire a pomenirii este că acest canon permite preotului care dorește să se despartă de erezia propovăduită de episcopul său să o facă.

În strânsă legătură cu obligația morală de a se despărți de episcopul propovăduitor de erezii stă și caracterul imediat al întreruperii pomenirii. Preotul care constată că episcopul său este eretic are de ales între a rămâne în comuniune cu acel episcop și a urma îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” și pe cel al Sfântului Ignatie Teoforul: „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor”¹⁰.

Consistoriile eparhiale care îi judecă pe preoții mărturisitori din Biserica noastră săvârșesc o confuzie voită între osândirea legală a minciuno-episcopului pentru erezie și introducerea unei acțiuni judecătorești contra episcopului. Pentru a întreține această confuzie și a încerca să acrediteze faptul că preotul nu are voie să aducă pâră episcopului său, consistorialii invocă prevederile canonului 6 de la sinodul al II-lea ecumenic, care “reglementează felul în care se poate introduce pâră sau acțiune judecătorească împotriva episcopilor”¹¹.

Întreruperea pomenirii pentru părtășia episcopului la o învățătură eretică nu este acțiune judecătorească împotriva episcopului, nici un act de defăimare a acestuia, prin acuzarea sa pe nedrept, ci o măsură de neparticipare la erezia la care acesta se face părtaș. Canonul 31 apostolic face distincția între defăimarea episcopului, în situațiile în care acesta este acuzat de fapte nedemonstrate, și întreruperea pomenirii pentru situație de părtășie la erezie, despre care dă de înțeles că nu se constituie în defăimare a ierarhului. La rândul său, canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic ne arată o procedură diferită de cea a procedurii înteruperii pomenirii, tocmai pentru că reglementează situații diferite: acțiunea juridică bisericească împotriva episcopului se face printr-o sesizare în care episcopul este acuzat de delicte civile sau bisericești, pe când procedura de întrerupere a pomenirii osândește pe cel ce propovăduiește erezia prin simpla vădire a acestei erezii și prin poziționarea preotului de partea Ortodoxiei, fără a se cere unei instanțe bisericești o reparație de vreun fel pentru preotul care întrerupe pomenirea sau vreo condamnare a episcopului pentru aceasta, lăsând în seama sinodului local sau a celui ecumenic judecarea episcopului pentru erezia respectivă. Din acest motiv, acuzația adusă preoților că s-au substituit sinodului în a-l judeca pe episcop este lipsită de substanță.

Întreruperea pomenirii pentru erezia episcopului nu este schismă

Prin oprirea pomenirii episcopului eretic sau părtaş la erezie nu se produce nicio schismă, nici nu se produce căderea din starea de har a preotului sau nevalabilitatea Sfintei Liturghii şi a tainelor săvârşite de către acesta. Dacă ar fi aşa, atunci Sfinţii Părinţi nu ar fi permis prin cele două canoane practica încetării pomenirii ierarhului de către preotul care doreşte să se îngrădească de erezia propovăduită de acesta.

Harul preoţiei este dat de către Hristos prin săvârşirea Sfintei Taine a Hirotoniei de către episcop, care este săvârşitorul tainei, iar nu sursa harului. În cazul în care preotul întrerupe pomenirea ierarhului pe orice alt motiv decât erezia, atunci el se face vinovat de schismă, conform canoanelor 31 apostolic şi 13 I-II Constantinopol, iar pentru acest motiv poate suporta pedeapsa caterisirii, prin care i se ridică dreptul de a sluji cele ale Preoţiei. Cum pomenirea ierarhului pentru motiv de erezie nu este schismă, aşa cum arată clar canonul 15 I-II Constantinopol, ci apărare a Bisericii de erezie şi schismă, lucrarea harului Preoţiei nu se poate pierde de către cel ce s-a îngrădit de erezia propovăduită de către ierarh, iar Tainele săvârşite de acest preot sunt întrutotul valide, după cum arată și canonul 3 al sinodului al III-lea ecumenic, chiar și în condițiile în care asupra preotului s-a pronunțat oficial o caterisire. Mai mult, cei ce opresc pomenirea unui episcop eretic, “nu sunt supuşi certării celor mai de sus, ci şi cuviincioasei cinstei celor dreptslăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”¹².

Locul central în Biserică al episcopului este consemnat atât de către doctrina ortodoxă, cât şi de practica sfintelor canoane. Există însă o condiţie a acestui rol important al ierarhului: propovăduirea adevărului de credinţă și păstrarea dreptei credințe. Lucrarea Sfintelor Taine în Biserică se face în deplină comuniune cu mărturisirea credinţei celei adevărate, Tainele în sine nefiind mântuitoare fără dreapta credință. În momentul în care episcopul nu mai propovăduieşte adevărul de credinţă, el devine, cum spune canonul 15 I-II “minciuno-episcop şi minciuno-învăţător” și nu i se mai datorează nicio ascultare cât timp persistă în erezie.

Condițiile întreruperii pomenirii

Este greșită argumentarea că dacă episcopul eretic, nejudecat încă de un sinod și necondamnat, săvârșește o caterisire a unui preot ortodox, care a oprit pomenirea sa pentru erezia pe care episcopul o propovăduiește, caterisirea ar putea fi validă, deoarece episcopul are încă har, în virtutea faptului că nu a fost încă supus judecății și condamnării. Chiar dacă până la depunerea sa în treaptă de către un sinod episcopul eretic mai are har sfințitor, caterisirea nu este o Sfântă Taină, ca să aibă legătură cu harul săvârșitorului, ci o măsură disciplinară, care are legătură exclusiv cu vinovăția celui asupra căruia se ia măsura. În cazul caterisirii pentru oprirea pomenirii unui episcop eretic, vinovăția preotului nu poate fi invocată, deoarece gestul său este acoperit de prevederile canoanelor 31 apostolic și 15 I-II. Ceea ce trebuie stabilit este dacă s-au respectat condițiile propovăduirii de către episcop a ereziei în mod public și în biserică cu capul descoperit. Din acest motiv, sinodul al III-lea ecumenic a recunoscut preoțiile făcute de Nestorie, în care harul sfințitor lucra, deși el era eretic, pentru că nu fusese încă depus din treaptă de către un sinod, dar a anulat toate caterisirile săvârșite de el, pentru că cei caterisiți erau nevinovați și în loc să fie caterisiți, ar fi trebuit cinstiți ca apărători ai Bisericii.

Prima condiție care trebuie îndeplinită este ca episcopul să propovăduiască o erezie. Definiția de manual dogmatic a ereziei este că aceasta reprezintă o opinie sau o doctrină contrară Revelației divine. Prin urmare, oprirea pomenirii se poate face din momentul în care episcopul propovăduiește o doctrină contrară învățăturii Bisericii, pe care aceasta a ținut-o dintotdeauna, de către toți și peste tot. Această interpretare exclude ideea că pomenirea se poate întrerupe doar când se ajunge la “potirul comun”, deoarece intercomuniunea este stadiul final al căderii în erezie, momentul în care întreruperea pomenirii ar fi deja tardivă. “Potirul comun” nu este decât un efect al ereziei, pe când cauza este doctrina greșită acceptată de episcopul eretic, care trebuie să fie un străjer al Ortodoxiei cugetării și predicării Cuvântului lui Dumnezeu.

Canonul 15 I-II impune drept condiție a canonicității opririi pomenirii ca episcopul să propovăduiască “oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți”¹³. Există interpretarea restrictivă, pe care o folosesc ca scuză pentru neîntreruperea pomenirii unii preoți școliți în argumentarea teologică și a încercat să o acrediteze și decizia Sfântului Sinod din 16 decembrie 2016, în care se făcea caz de faptul că ecumenismul nu a fost încă osândit de către un sinod ortodox canonic sau de către canoanele emise de un Sfânt Părinte, că oprirea pomenirii se poate face numai dacă episcopul propovăduiește o erezie care a fost deja condamnată de către Sfintele Sinoade ale Bisericii sau de către Sfinții Părinți. Interpretarea este contrazisă însă de prevederea canonului 3 de la sinodul al III-lea ecumenic, care a invalidat toate caterisirile săvârșite de Nestorie împotriva unor preoți care au refuzat să îl urmeze în erezia sa cât timp a fost patriarh. În momentul în care a săvârșit respectivele caterisiri Nestorie și erezia sa nu fuseseră încă condamnați de către un sinod ecumenic, condamnarea petrecându-se la sinodul al III-lea, care a și anulat caterisirile respective.

Înțelegerea corectă a raportului dintre erezia propovăduită de episcop și condamnarea ei de către legislația canonică și gândirea patristică au avut-o și sfinți precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, a cărui luptă contra monotelismului s-a dus înainte de condamnarea oficială a acestei erezii, Sfântul Grigore Palama, care a întrerupt pomenirea ierarhului Ioan Calecas pentru cugetarea sa latină, înainte de condamnarea acestuia, sau, mai aproape de zilele noastre, Sfântul Paisie Aghioritul, care a întrerupt pomenirea pentru afirmațiile și faptele eretice ale patriarhului ecumenic din epoca sa.

Prin urmare, pentru ca preotul să oprească pomenirea, este suficient ca eresul pe care episcopul îl propovăduiește să fie osândit de Sfintele Canoane sau Sfinții Părinți în sensul că este contrar a tot ce au statornicit până acum acestea și cugetarea Bisericii în general. La această concluzie ne duce și folosirea conjuncției “sau” din expresia “Sfintele Sinoade sau Sfinții Părinți”, arătând că nu este necesar să existe o hotărâre sinodală definitivă care să condamne erezia pe care o propovăduiește un episcop, pentru ca preoții săi să întrerupă pomenirea, ci este suficient ca această erezie să fie condamnată de gândirea Sfinților Părinți, și nu neapărat de canoanele Sfinților Părinți. Dacă oprirea pomenirii ar opera numai pentru erezii din trecut, ea nu ar mai putea fi o metodă de apărare a Bisericii pentru ereziile din prezent.

O altă condiție pentru întreruperea pomenirii este propovăduirea ereziei cu capul descoperit, adică în mod public și fără niciun fel de restricție. Participarea la un sinod cu caracter pretins panortodox și semnarea documentelor eretice emise de acesta sau acceptarea lor tacită complinesc condiția de propovăduire a ereziei în mod public. Transmiterea mesajelor de pace și liniște în biserică, prin care ierarhii îi asigură pe credincioși că oficializarea ecumenismului la nivel panortodox nu a produs nicio schimbare la nivelul eclesiologiei ortodoxe și că Ortodoxia este în siguranță, sau condamnarea celor ce luptă împotriva sinodului din Creta ca schismatici, care, așa cum s-a exprimat Pastorala pascală trimisă în toate bisericile din Arhiepiscopia Iașilor, „pe motive neîntemeiate acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta”¹⁴ acoperă din plin condiția de propovăduire cu capul descoperit a ereziei în biserică.

Raportându-ne la situația creată de pseudosinodul din Creta, se poate spune că se întrunesc ambele condiții cerute de către canonul 15 I-II, întrucât episcopii participanți la acest sinod au semnat documente cu caracter eretic, pe care le-au prezentat lumii întregi ca fiind ortodoxe, iar aceste documente conțin idei eretice condamnate atât de sinoadele ecumenice din vechime (ideea că ereziile sunt “biserici”, că unitatea Bisericii s-a pierdut, că există Biserici depline și biserici nedepline, ideea cooperării religioase dintre ortodocși și eretic etc.), cât și de unele sinoade locale din epoca noastră (sinodul ROCOR, sinodul Bisericii georgiene) sau de cugetarea Sfinților Părinți ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Iacov de la Neamț, Sfântul Serafim Sobolev).

Întreruperea pomenirii de către Sfinţii Părinţi

Există Sfinţi Părinţi care au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici sau participarea la slujbele unde erau episcopii eretici pomeniţi. Dintre aceştia, cele mai cunoscute exemple sunt cele ale sfântului Ioan Damaschinul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul, Părinţii Aghioriţi din timpul lui Ioannes Vekkos, patriarhul latinocugetător, Sfântul Grigorie Palama, cuviosul Iosif Vrienios, Sfântul Marcu Eugenicul¹⁵.

Când a fost întemniţat pentru opoziţia sa faţă de monotelism şi de ierarhii care împărtăşeau erezia monotelită, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: “Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8)”¹⁶.

Sfântul Munte Athos are o tradiţie a practicii întreruperii pomenirii ierarhului eretic. În secolul al XIII-lea, mănăstirile atonite au întrerupt pomenirea episcopului eretic Ioannes Vekkos şi au suportat persecuţia armată a acestuia, dând o seamă de martiri cu acel prilej.

Sfântul Grigore Palama a întrerupt pomenirea ierarhului Ioannes Calecas, pe când era ieromonah în Sfântul Munte, iar Calecas nu fusese condamnat de un Sinod. Patriarhul a emis o anatemă contra sfântului, dar sfântul a continuat să slujească, neluând în seamă anatema patriarhului eretic.

De asemenea, Sfântul Munte Athos a practicat întreruperea pomenirii în momentul în care Patriarhul Ecumenic Athenagora a ridicat, cu de la sine putere, anatemele asupra papistaşilor, în 1965. În anul 1971, Cuviosul Paisie Aghioritul a trimis o scrisoare prin care a anunţat încetarea pomenirii Patriarhului Ecumenic de către Mănăstirea Stavronikita: “În particular la mănăstirea noastră, necăutând la reacția tuturor mănăstirilor de pe Athos, era pomenit numele Patriarhului de dragul unității bisericești. Însă, după declarația Patriarhului despre faptul că Filioque și primatul papei de la Roma sunt numai niște simple tradiții, noi am întrerupt pomenirea lui, simțind că paharul răbdării noastre s-a umplut și că nu mai este cu putință să aşteptăm. Astfel de declaraţii reprezintă nu doar destituirea tradiției date de Dumnezeu și de viață făcătoare a Sfintei noastre Biserici — ci și o bătaie de joc față de mult-pătimita lume din Apus… În acest fel, urmarea Patriarhului în acrobațiile lui ecumeniste, nu doar că intră în contradicţie cu evlavia Ortodoxă, dar și în general este neserios”¹⁷ (s.n.).

Comuniune bisericească

Întreruperea pomenirii ierarhului de către preot are o corespondență în rândul credincioșilor prin întreruperea comuniunii bisericești cu preoții care pomenesc la slujbe pe ierarhii părtași la erezie. Scopul întreruperii pomenirii ierarhului este de a trage un semnal de alarmă că în Biserică se propovăduiește o erezie, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât în momentul în care poporul credincios se alătură preoților care întrerup pomenirea și nu mai frecventează bisericile unde ierarhul este pomenit.

Întreruperea pomenirii înainte de sinodala cercetare a episcopului părtaș la erezie se face pentru că bisericile unde se pomenește numele acestuia există erezie, nu pentru că nu ar mai exista har. Poporul care se separă de preotul pomenitor al ierarhului părtaș la erezie nu o face pentru că în biserica aceluia nu s-ar mai săvârși Sfinte Taine valide, ci pentru că împărtășirea sa din acele Sfinte Taine i-ar fi spre osândă, de vreme ce știe că le ia din mâna unui preot părtaș la erezie.

Argumentarea patristică a urmării preoților nepomenitori și a întreruperii comuniunii bisericești cu cei ce pomenesc ierarhi părtași la erezie se bazează pe îndemnurile Sfinților Părinți, adresate credincioșilor, de a nu fi în comuniune cu aceștia. Cel mai clar dintre acestea este cel al Sfântului Gherman al II-lea, patriarh al Constantinopolului (1222-1240): “Îi conjur pe toți mirenii, toți câți sunteți fii adevărați ai Bisericii Sobornicești Ortodoxe, să plecați cât se poate de grabnic de la preoții care s-au supus latinilor, și nici la biserică să nu vă adunați cu ei, nici să luați vreo binecuvântare din mâinile lor. Este mai bine să vă rugați lui Dumnezeu în casele voastre singuri, decât să vă adunați în biserică dimpreună cu cei ce au cuget latin. Altfel, veți suferi aceeași osândă ca și ei”¹⁸. Același sfat îl dă și sfântul Teodor Studitul lui Navcratie, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

Limitele iconomiei

Vorbind despre aplicarea iconomiei, Sfântul Teodor Studitul explică faptul că există “iconomie pentru totdeauna” și dă exemplul Sfântului Atanasie care a folosit pentru credincioșii din Italia termenul de “persoană” în loc de “ipostas”, și “iconomie până la o vreme”, pe care o definește astfel: “acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ștacheta mai jos și nu țin de acrivia cea peste măsură. Aceasta este iconomia «pentru o vreme»”¹⁹. Această definiție a sfântului Teodor este un răspuns la întrebarea lui Navcratie “de ce dumnezeiescul Chiril a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei din Răsărit, care pomeneau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă aceștia țineau dogmele cele mai drepte și cele mai importante ale dreptei credințe?”²⁰. Răspunsul sfântului Teodor a fost: “de aceea, a răbdat el încetineala răsăritenilor, decât neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecarea spre ce este eretic”²¹. Iar argumentarea acestei iconomii temporare se bazează pe faptul că “odată ce credința este propovăduită în chip ortodox, prin aceasta dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei. Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potențial [en dunamei] anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu și prin cuvânt”²².

Aplicarea acestei iconomii temporare la nivelul relațiilor dintre episcopii, mitropolii și patriarhii, este completată de răspunsul la altă întrebare a lui Navcratie: “Dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter și îl numește adunare mincinoasă, dar îl pomenește pe mitropolitul său care s-a aflat la acel sinod, dacă trebuie să ne împărtășim de la un preot al acelui episcop ortodox?”. Răspunsul este “pentru iconomie, trebuie [să ne împărtășim], numai el [preotul] să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomenește pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomenește pe mitropolitul său eretic”²³. Răspunsul continuă: “dacă preotul unui astfel de episcop este chemat la priveghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui trebuie acceptată și trebuie îngăduit ca el [preotul] să vină să liturghisească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur ortodox, și este iertat și nimic nu-l oprește pe [preotul] care a primit [biserica de la acel episcop] să liturghisească în ea”²⁴.

Iconomia temporară care se face episcopului cu credință ortodoxă nu i se aplică și preotului cu credință ortodoxă, care pomenește pe episcopul eretic, deoarece acesta, prin pomenire mărturisește credința episcopului său: “dar dacă preotul pomenește vreun episcop eretic, chiar dacă preotul are viețuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie; dar când e vorba de masa de obște – de vreme ce doar acolo [la liturghie] de frică îl pomenește [pe episcopul eretic] – ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvânteze și să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul de acest fel”²⁵.

Această limită a iconomiei o impune în relația dintre preoți și dintre preoți și credincioși într-un răspuns la altă întrebare adresată de Navcratie. Întrebarea era legată de preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic, iar răspunsul: “dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat, iar că pentru cei primiți ar ajunge mărturisirea, nu știu decât că aceasta este în chip limpede un mare vicleșug… numai în vremea în care nu este erezia dezlănțuită și [numai] în legătură cu cei ce nu sunt osândiți în chip limpede suntem învățați de Părinți să nu cercetăm. Dar un asemenea preot care să nu fie amestecat și să nu aibă părtășie cu eretiii, rar se găsește acum”²⁶.

Episcopul nu are voie să judece propria cauză

Ultimul aspect pe care îl analizăm în acest referat se referă la contradicțiile canonice grave ce apar în momentul în care Chiriarhii părtași la erezie ignoră canoanele 31 apostolic, 15 I-II și 3 sin. III și decid să îi trimită în judecată pe preoții mărturisitori. Pentru că în Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (RACDIJBOR) nu există procedura judecării preotului care întrerupe pomenirea episcopului său pentru participarea acestuia la erezie, deoarece pentru această întrerupere a pomenirii nu ar trebui să existe o procedură, nefiind abatere disciplinară de niciun fel, consistoriile îi trimit în judecată pe preoți după procedurile prevăzute pentru abaterile ordinare.

Prima incompatibilitate ce se ivește în această situație este încălcarea de către episcopii care îi trimit în judecată pe preoții mărturisitori a canonului Canonul 118, 112 din Pidalion: “A plăcut ca un episcop să nu judece judecata sa”, a cărui tâlcuire este: “Acest canon rânduieşte ca un episcop nici pe un alt episcop poate să judece, care ar avea cu dânsul oarece pricină, nici pe presbiterul care ar avea vreo pricină cu dânsul. Nici pe vreun alt cleric, după canonul 9 al sinodului 4. Ci nici prezbiter pârât de altul, nici diacon poate un singur episcop a caterisi, după al 12-lea al acestuia. Vezi şi pe al 74-lea apostolesc”. Acest canon este o transpunere în viața bisericească a principiului de drept roman nemo in rem suam auctor esse potest, “nimeni nu poate judeca propria cauză”²⁷.

Din această incompatibilitate derivă altele: consistoriile sunt incompatibile, deoarece sunt numite de ierarh și judecă în numele său, preoții nu pot beneficia de avocați bisericești, deoarece și aceștia sunt angajați ai aceluiași episcop, recursul nu se poate face la șase episcopi, plus sufraganul, așa cum cere canonul 12 Cartagina, deoarece consistoriile mitropolitane și consistoriul național bisericesc nu sunt compuse din episcopi, iar episcopii care dau aprobările sinodale pentru recursuri sunt în aceeași stare de incompatibilitate, fiind părtași aceleiași erezii, în unele cazuri pronunțând ei înșiși astfel de caterisiri necanonice, în unele situații ierarhii care aprobă recursul sunt aceiași care au pronunțat caterisirea în instanța inferioară.

Toate aceste grave incompatibilități, care pe de o parte, încalcă principiul canonic fundamental al respectării prevederilor canonice ale Bisericii Ortodoxe, consemnat la art. 3, lit. g), iar pe de altă parte, principiul aflării adevărului și garantării dreptului la apărare, prevăzut de art. 3, lit. i) RACDIJBOR, fac ca aceste caterisiri să fie necanonice și invalide și din punct de vedere al regulamentelor de judecată.

Ele au fost aduse la cunoștința Sfântului Sinod în procesele intentate părinților Pamvo Jugănaru și Ioan Ungureanu, așteptându-se ca cea mai înaltă autoritate bisericească a BOR să dea soluția corectă pentru ieșirea din acest grav impas canonico-juridic.