1. Problema genezei
Ceea ce Luckacs a identificat ca diferență între lumea occidentală și Rusia a fost matricea culturală a iudeo-creștinismului care punea accent pe unicitatea și sacralitatea individului, abjurate ca valori de către Luckacs. În esența ei, ideologia dominantă occidentală menținea ideea că individul, prin intermediul rațiunii, poate discerne voința divină printr-o relație nemediată.
Ceea ce era mai rău, din perspectiva lui Luckacs, era faptul că această relație rațională a omului cu Divinitatea implică, în mod necesar, că acesta poate și trebuie să schimbe universul fizic în căutarea lui Dumnezeu.
Omul trebuie să dețină supremația asupra naturii, așa cum e menționat în enunțurile Bibliei. Problema era, așadar, că, atâta timp cât individul avea să aibă această credință sau chiar speranța unei asemenea credințe, scânteia rațională divină interioară putând rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci societatea nu va atinge stadiul de deznădejde și alienare atât de necesar în declanșarea revoluției socialiste.
Sarcina Școlii de la Frankfurt a fost întâi să submineze moștenirea creștină prin „abolirea culturii”. În al doilea rând, să determine noi forme culturale, care să „crească alienarea populației”, creând astfel „noul barbarism”.
Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost adus în jurul Școlii un incredibil asortiment nu numai de comuniști, dar și de socialiști neînregimentați politic, fenomenologi radicali, sioniști, freudieni renegați, precum și câțiva membrii ai auto-intitulatului „cult al Astartelor”.
Varietatea membrilor reflectă, până la un punct, sursa sponsorizărilor. Chiar dacă Institutul a pornit cu suport din partea Cominternului, în următorii 30 de ani sursele sale de finanțare includeau:
- Diferite universități germane și americane
- Fundația Rockefeler
- Columbia Broadcasting System
- Comitetul Evreiesc American
- Servicii de informații Americane
- Înaltul Comisariat american pentru Germania
- Organizația Internațională a Muncii
- Exclusivistul Institut psihiatric Hacker din Beverly Hills
În mod similar, alianțele politice: chiar dacă personalul de vârf a menținut o relație „sentimentală” cu URSS (și există dovezi că unii dintre ei au lucrat pentru serviciile de spionaj rusești până în anii 60), Institutul vedea obiectivele sale mai sus de cele ale politicii externe a URSS. Stalin, care era „îngrozit” de operațiunile indisciplinate și „cosmopolite” derulate de predecesorii săi, a tăiat activitatea Institutului la finele anilor 20, forțându-l pe Luckacs să-și facă „autocritica” și întemnițându-l pentru scurt timp ca „simpatizant” german, în timpul celui de-al doilea război mondial. Luckacs a supraviețuit și, pentru scurt timp, a ocupat din nou poziția sa în Ministerul Culturii, în timpul regimului anti-stalinist al lui Imre Nagy din Ungaria.
Printre alte figuri importante ale Institutului s-a remarcat cea a lui Herbert Marcuse. Inițial comunist, a devenit apoi protejat al filozofului Martin Heidegger, ajungând mai târziu în rândurile Partidului Nazist. Ajuns în SUA, va lucra pentru Office of Strategic Services în timpul celui de al Doilea Război Mondial și va ajunge top analist pe politică rusească pentru U. S State Department în perioada de vârf al președintelui McCarthy. Apoi, la sfârșitul anilor 60, devine cel mai important „guru” al Noii Drepte. Își sfârșește cariera în obținerea de fonduri pentru extremiștii de mediu-Partidul Verzilor” în Germania Federală.
În toate aceste aparent incoerente schimbări de poziție nu se află însă nici un conflict ideologic. Invariantul este dorința tuturor partidelor de a răspunde întrebării inițiale puse de Luckacs: „Cine ne va salva de civilizația occidentală”.
2. Theodor Adorno și Walter Benjamin.
Poate cel mai important, chiar dacă cel mai puțin cunoscut succes al Școlii de la Frankfurt, a fost nașterea mediilor electronice de comunicare ale radioului și televiziunii și conversia lor în instrumentele de control social pe care le reprezintă astăzi. Acest proces s-a născut din munca depusă inițial de doi oameni care s-au alăturat Institutului la sfârșitul anilor 20: Theodor Adorno și Walter Benjamin.
După terminarea studiilor la Universitatea din Frankfurt, Walter Benjamin a planificat să emigreze în Palestina în 1924, împreună cu Gershom Scholem (devenit ulterior unul dintre cei mai renumiți filosofi ai Israelului, precum și lider gnostic al iudaismului), dar a fost împiedicat de legătura amoroasă cu Asja Lacis-actriță lituaniană și agent Comintern. Lacis îl „confiscă” pe Benjamin pe insula italiană Capri, un vechi centru cultic din perioadă împăratului Tiberiu, folosit apoi ca bază de antrenament a Cominternului. De aici înainte, apoliticul Benjamin îi va scrie prietenului său Scholem că a găsit „o eliberare existențială și o viziune internă consistentă în actualizarea comunismului radical”. Lacis îl va duce mai târziu pe Benjamin la Moscova pentru continuarea îndoctrinării. Aici acesta îl cunoaște pe Bertholt Brecht, cu care va începe o lungă colaborare; imediat după această întâlnire, în timpul activității dedicate primei traduceri în limbă germană a poetului francez Baudelaire (iubitor al experiențelor psihedelice), Benjamin începe o serioasă serie de experimente cu halucinogene.
În 1927, el se va afla la Berlin, ca parte a unui grup condus de Adorno, ce studia lucrările lui Luckacs; ceilalți membrii ai grupului de studiu îi includea pe Brecht și partenerul sau de compoziție Kurt Weil, Hans Eisler, un alt compozitor, ce avea să devină ulterior compozitor de film la Hollywood și co-autor cu Adorno al cărții „Compoziția pentru film”. De asemenea, fotograful avangardist Imre Moholy-Nagy și conducătorul grupului, Otto Klemperer.
Între 1928 -1932, Adorno și Benjamin au dezvoltat o intensă colaborare, la sfârșitul căreia au început să publice o serie de articole în revista Institutului „Zeitschrift fur Sozialforschung”. Benjamin a fost păstrat în interiorul activităților Institutului, în mare parte grație lui Adorno, care mai târziu avea să-și însușească o mare parte a lucrării acestuia.
După venirea la putere a lui Hitler, staff-ul Institutului s-a răspândit. În timp ce majoritatea celorlalți membrii au primit noi însărcinări în SUA și Anglia, Bejamin nu a primit nici o ofertă de lucru, probabil din cauza animozităților cu Adorno. Benjamin pleacă în Franța, iar după invazia germană zboară în Spania. Așteptându-și arestul din partea Gestapoului, este cuprins de disperare și moare de supradoză într-o cameră de hotel.
Munca lui rămâne aproape necunoscută până în 1955, când Sholem și Adorno publică o ediție a lucrărilor sale în Germania. Reînvierea completă are loc în 1968, când Hannah Arendt, fostă amantă a lui Heidegger și colaboratoare a Institutului în America, publică un articol important despre Benjamin în revista New Yorker, urmată, în același an, de prima traducere englezească a operei sale.
Astăzi, fiecare librărie universitară din SUA deține un întreg raft de traduceri și exegeze a fiecărei părticele din opera lui Benjamin. Adorno a fost mai tânăr decât Benjamin și, în plus, pe cât de pasiv a fost Benjamin, pe atât de agresiv a fost Adorno.
Născut Theodor Wiesengrund-Adorno, într-o familie de corsicani, acesta a primit lecții de pian de la o vârstă fragedă, din partea unui unchi ce trăia cu familia sa și care fusese acompanior de pian pentru celebra artistă de operă Adelina Patti. Se credea că Adorno va deveni un muzician profesionist, studiind în acest sens cu Bernard Sekles, profesorul lui Paul Hindemith. În 1918, încă student la gimnaziu, Adorno îl cunoaște pe Siegfried Kracauer. Membru al salonului kantian-sionist ce se reunea în casa rabinului Nehemiah Nobel din Frankfurt, Kracauer era parte a unui grup din care mai făceau parte: filosoful Martin Buber, scriitorul Franz Rosenzweig, precum și studenții Leo Lowenthal și Eric Fromm. Krakauer, Lowenthal și Fromm aveau să se alăture Institutului 20 de ani mai târziu.
Adorno îl angajează pe Kracauer că profesor în asimilarea filozofiei lui Kant. Kracauer îl introduce, de asemenea, în scrierile lui Luckacs și Walter Bejamin, cel din urmă fiind deja un apropiat al cercului Nobel.
În 1924, Adorno se mută la Viena pentru a studia cu compozitorii atonaliști Alban Berg și Arnold Schonberg și devine familiar cu cercul avangardist și ocult din jurul marxistului Karl Kraus. Aici, nu numai că îl va cunoaște pe colaboratorul său viitor, Hans Eisler, dar va veni în contact și cu teoriile freudianului extremist Otto Gross. O lungă perioadă dependent de cocaină, Gross moare în timpul unei revolte din 1920 din Berlin, în momentul în care se pregătea să ajute revoluția din Budapesta. El dezvoltă teoria că sănătatea mentală poate fi atinsă numai prin reînvierea vechiului cult al Astartei, care distruge monoteismul și „familia burgheză”.
3. Salvând estetica marxistă
Până în 1928, Adorno și Benjamin aveau să-și satisfacă căutarea lor intelectuală, stabilindu-se la Institut, în Germania. Ca subiect ei aleg un aspect al problemei pusă de Luckacs: cum să dea esteticii o solidă bază materialistă? Era o întrebare de o anumită importanță la acea vreme. Dezbaterile oficialităților sovietice asupra artei și culturii, cu extravaganțele lor „cotituri” din jurul „realismului socialist”, „proletculturii” erau considerate idioțenii și nu serveau decât discreditării pretențiilor filozofice ale marxismului în rândul intelectualilor. Însăși scrierile lui Marx pe acest subiect erau, în cel mai bun caz, sumare și banale.
În esență, problema principală a lui Adorno și Benjamin era Gottfried Leibniz. La începutul secolului 19, Leibniz a distrus din nou vechiul gnosticism dualist ce diviza mintea și corpul, demonstrând că materia nu gândește. Un act creativ în artă sau știință poate enunța adevărul privind universul fizic, dar nu este determinat de acest univers. Printr-un efort auto-conștient ce concentrează trecutul în prezent pentru a determina viitorul, actul creativ corect orientat și definit este tot atât de nemuritor precum sufletul care îl imaginează. Acest fapt are implicații decisive pentru marxism, care se bazează în întregime pe ipoteza că activitatea mentală este determinată de relațiile sociale derivate din activitatea omenirii asupra existenței fizice. Marx a eludat problema pusă de Leibniz, așa cum au făcut Adorno și Benjamin, chiar dacă mai târziu au făcut-o cu mai mult elan.
Este greșit, afirmă Benjamin în primele sale articole asupra acestei teme, de a se începe cu rațiunea, afirmând mintea ca bază a dezvoltării civilizației. Această este o moștenire nefericită a lui Socrate. Ca alternative, Benjamin propune un mod aristotelic de interpretare a Genezei:
Să presupunem că Edenul a fost dăruit lui Adam ca univers fizic primordial. Originea științei și filosofiei nu rezidă în investigarea și dominația naturii, ci în numirea obiectelor naturii. În starea primordială, numirea unui lucru însemna să spui totul despre acel lucru. În sprijinul acestei afirmații, Benjamin citează în mod cinic primele paragrafe din Evanghelia după Ioan, evitând cu grijă versiunea mult mai profundă din greaca veche și preferând în schimb Vulgata, astfel încât la paragraful “ La început a fost Cuvântul”, conotația originalului grecesc “logos” de Rațiune, Cuvânt, a fost înlocuită cu sensul mult restrictiv dat de cuvântul latin “verbum”. După expulzarea din Eden și porunca lui Dumnezeu ca Adam să-și mănânce pâinea prin sudoarea frunții (metaforă marxista folosită de Benjamin pentru dezvoltarea economiei) și blestemul ulterior al lui Dumnezeu dat Turnului Babel (prin Nimrod) (care însemnat practic apariția statelor-națiune cu limbi diferite, pe care Benjamin și Marx le-au văzut ca pe un proces negativ, de îndepărtare de “comunismul primitiv” al Edenului), umanitatea a devenit înstrăinată de lumea fizică. De aceea, continuă Benjamin, obiectele încă reflectă o “aură” a formei lor primordiale, dar adevărul este acum fără speranță pierdut, aflat în ceață, neclar.
În fapt, vorbirea, limbajul scris, arta, creativitatea în sine, prin care dominăm universul fizic, contribuie la prelungirea înstrăinării, prin încercarea (în jargon marxist), de a încorpora obiectele naturii în relațiile sociale determinate de structura de clasă, dominantă la acel moment în istorie. Artistul creativ sau omul de știință este, de aceea, un vas, precum Ion rapsodul, așa cum el se descrie pe sine lui Socrate, sau precum un apărător al teoriei moderne a haosului: actul creativ “iese la suprafață” din amestecul cultural, precum în magie.
Cu cât burghezul încearcă mai mult să comunice, să transmită intenția sa cu privire la lucruri, cu atât se depărtează de la adevăr; Așa cum afirmă un celebru enunț al lui Benjamin: „Adevărul este moartea intenției”.
Acest tip de raționament permite realizarea unor lucruri distructive: Făcând din creativitate un produs al specificului istoric, o jefuiești atât de perenitate, cât și de moralitate. Astfel, cineva nu mai poate afirma un adevăr universal sau o lege naturală, deoarece adevărul este complet relativ la dezvoltarea istorică. Discreditând ideea adevărului și a erorii poți, de asemenea, să “arunci în aer” conceptele “învechite” de bine și rău; devii, în cuvintele lui Nietzche “dincolo de bine și rău”. Benjamin este capabil totodată să apere ceea ce el numește “satanismul” simboliștilor francezi și a succesorilor săi “suprarealiști” pentru că în miezul satanismului “cineva poate găsi cultul răului ca instrument politic… pentru a dezinfecta și izola împotriva tuturor diletantismelor moralizatoare ale burghezilor”.
Să condamni satanismul lui Rimbaud ca rău este la fel de incorect ca a aprecia un cvartet al lui Beethoven sau un poem al lui Schiller ca fiind “bune”. Pentru amândouă, judecățile sunt oarbe la forțele istorice ce lucrează “inconștient” asupra artistului.
De aceea, ni se spune că ultima structură muzicală a lui Beethoven se “chinuia” să devin atonală. Dar el nu a putut să se afirme pe el însuși în mod conștient din cauza lumii structurate europene definite ca atare de Congresul de la Viena (teza lui Adorno); în mod similar, Schiller chiar a dorit să afirme că creativitatea era eliberarea erosului, dar fiind “un copil adevărat” al iluminismului și al lui Immanuel Kant, nu a putut să renunțe la rațiune (teza lui Marcuse).
Epistemologia devine astfel o relație săracă a opiniei publice, din moment ce artistul nu creează în mod conștient pentru a ridica societatea, ci mai degrabă “inconștient” el transmite presupozițiile ideologice ale culturii în care a fost născut.
Problema nu mai este reprezentată de adevărul universal, ci ce poate fi plauzibil interpretat de către auto-numiții “gardieni ai spiritului timpului” – Zeitgeist.
aia cu planurile gata facute (inca din sec 18) noi inca ne simtzim bine in confortul cotidian (in care un pisoi ne garanteaza „relaxarea”–nu o zic cu rautate. ci constat…).din pacate suntem extrem de putini extrem de izolati extrem de egoisti (in unele cazuri) .nu i nimica…cine are CREDINTA si oleaca de spirit de survival are sa reziste (un timp) cine nu, nu…
ps
aci in Spania (spaniolii astia sunt mari iubitori de animale-zilnic ii vad iesind cu cate 4-5 caini la plimbare prin Madrid, dar ce folos..daca au sufletul arvunit dracilor , lipit de cele materiale, lumesti?). habar nu au de ce discutam noi aici pt ei sunt subiecte SF, sunt (in cel mai bun caz agnostici) nu ii intereseaza decat piscinele si vacantele la playa…si romanii de pe aci sunt la fel (dar despre subliectul asta alta data..)
„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.
https://youtu.be/blYD_o9uQn8