Sfântul Ioan de Kronştadt îşi exprima admiraţia faţă de frumuseţea slujbelor spunând: „Cultul divin este vieţuire în rai, împreună şedere cu Dumnezeu şi cu sfinţii, mulţumire şi doxologie aduse Domnului cu buze nevrednice şi început al doxologiei veşnice cu buze duhovniceşti împreună cu îngerii, în trup transfigurat şi slăvit ”.
Una dintre trăsăturile importante ale cultului creştin ortodox este uniformitatea şi stabilitatea acestuia . Aceasta înseamnă că, aşa după cum învăţătura Bisericii este unică, şi conţinutul sfintelor slujbe este identic de-a lungul timpului, aşa cum reiese din textele cărţilor sfintelor slujbe. Există diferenţe în ceea ce priveşte cultul sfinţilor, care sunt diferiţi de la o Biserică Ortodoxă naţională la alta, dar în Ortodoxie principul uniformităţii cultului contribuie la păstrarea şi întărirea unităţii de credinţă şi slujire între membri diferitelor Biserici Ortodoxe naţionale (care folosesc limbaje liturgice diferite) şi care sunt astfel comunităţi rugătoare insuflate de acelaşi Duh Sfânt.
Aşa cum în natură există un ciclu temporal zilnic de 24 de ore, format dintr-o zi şi o noapte, şi Biserica a închinat lui Dumnezeu şi sfinţilor 7 Sfinte Laude: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul 1, apoi ceasurile 3,6,9. Iar încununarea tuturor celor şapte laude bisericeşti este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Prin bogăţia, varietatea şi frumuseţea alcătuirilor de la sfintele slujbe, Biserica îi învaţă pe creştini cum să se roage, să-L laude şi să-I mulţumească lui Dumnezeu, cum să-i cinstească şi să-i urmeze pe Sfinţii Bisericii, cum să-şi împodobească viaţa cu virtuţi.

Urmărind calendarul bisericesc se poate vedea că în Biserică, în fiecare zi se slujeşte lui Dumnezeu, se prăznuieşte un eveniment din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului sau se prăznuiesc unul sau mai mulţi sfinţi. Sfântul Iustin Popovici referindu-se la participarea creştinului la sfintele slujbe arăta: „Sfântul de astăzi ne încredinţează sfinţilor de mâine, cei de mâine celor de poimâine şi astfel crugul (ciclul) anului nu are sfârşit. Prăznuind praznicele şi sfinţii trăim în rugăciune şi adevăr harul lor şi sfintele lor fapte bune, după măsura credinţei noastre, fiindcă sfinţii nu sunt altceva decât personificarea şi întruparea sfintelor fapte bune evanghelice ale acestor dogme fără de moarte ale credinţei noastre, ale mântuirii noastre .În timpul sfintelor slujbe membrii Bisericii Triumfătoare, Mântuitorul, Maica Domnului, Proorocii, îngerii, sfinţii sunt prezenţi, ne văd, ascultă rugăciunile şi revarsă asupra noastră izvoarele harului. Participarea conştientă şi activă la sfintele slujbe înseamnă pentru creştinul ortodox împărtăşirea anticipată a bucuriei prezenţei împărăţiei cerurilor pe pământ. Acest adevăr îl găsim clar formulat într-un tropar din cadrul Utreniei Postului Mare: „În Biserica slavei Tale stând în cer ni se pare a sta”.
Însă, vremurile pe care le trăim noi astăzi stau sub semnul răcirii evlaviei şi al refuzului aproape generalizat al sfinţeniei. Dovada acestei decăderi spirituale o reprezintă procentul mic, de aproximativ 10-15 la sută dintre cei botezaţi care participă regulat la slujbele Bisericii Ortodoxe. La sfârşitul sec. al XIX lea, Sfântul Ioan de Kronştadt deplângea dezinteresul faţă de Biserică a multora dintre creştinii din Rusia acelei epoci. Astfel el afirma: „Dacă multor creştini nu le place biserica şi slujbele dumnezeieşti aceasta este pentru că sufletele lor nu sunt pregătite, nu au o anumită predispoziţie pentru iubirea lor, n-au cultivat-o în ei din pricina afecţiunii pătimaşe pentru cele ale vieţii şi fiindcă nu cunosc Biserica, sensul ei, duhul ei, scopul ei ”.

Starea actuală a lumii este exprimată cu strălucire şi în detaliu de către Sf. Apostol Pavel în a II a epistolă către Timotei: „Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă vor veni vremuri grele; că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (II Tim. 3, 1-5).
Se constată în societatea modernă o preocupare exagerată pentru obţinerea plăcerii simţurilor, precum şi o căutare egoistă a exercitării drepturilor individuale. Biserica Ortodoxă cheamă şi îndeamnă mereu la nevoinţă, jertfă de sine, Cruce şi Răstignire – adică tocmai ce respinge mentalitatea umană lumească . Pentru ca cineva să fie atras şi să se simtă bine în atmosfera de sfinţenie a slujbelor ortodoxe, ar trebui să aibă o viaţă şi o mentalitate oarecum asemănătoare cu aceea a sfinţilor care au lăsat în scris alcătuirile ce formează conţinutul cărţilor de slujbă ale Bisericii. Dar pentru că viaţa omului obişnuit de astăzi este atât de diferită de a sfinţilor imnografi, este firesc ca el să se simtă străin, plictisit, nemulţumit de sfintele slujbe. Omul lumesc împătimit nu are cum să descopere frumuseţea şi sfinţenia slujbelor, pentru că se va ciocni la început, în mod inevitabil, de multe lucruri urâte şi deşertăciuni lumeşti. Acesta este contextul general în care unii preoţi, pentru a se adapta dezinteresului şi neangajării credincioşilor în viaţa Bisericii, au inventat soluţia scurtării conţinutului slujbelor. Aplicând abuziv principiul iconomiei în arta pastoraţiei cei ce scurtează conţinutul slujbelor motivează că aceasta ar aduce un câştig sufletelor credincioşilor care participă la slujbele prescurtate. Aceştia motivează că ar trebui să manifestăm înţelegere faţă de neputinţele credincioşilor, care ar fi supuşi unui efort prea mare, de a asista la slujbe lungi şi obositoare.(nota noastră- precum s-a intamplat la catolici și se tinde la fel și în Ortodoxie acum când duhul ecumenist o bântuie) Astfel, se recomandă să nu-i mai împovărăm pe mireni cu exigenţele şi cerinţele prea înalte ale sfinţilor care au alcătuit conţinutul slujbelor. Motivarea(celor care scurtează abuziv slujbele-n.n.) ar fi că, dacă rugăciunile sunt mai scurte, credincioşii pot să-şi concentreze mai uşor atenţia, ceea ce ar determina o eficienţă mai mare a rugăciunii. Dar toate acestea nu sunt altceva decât nişte cedări în faţa duhului lumesc, care a pervertit mentalitatea multor creştini.
Mai pot fi descoperite şi alte cauze care au favorizat practica scurtării slujbelor. Astfel, în unele parohii s-au statornicit practici greşite şi false obiceiuri care sunt apărate de către diferiţi creştini laici cu anumite funcţii parohiale sau chiar de către unii preoţi, care tolerează situaţiile respective. Studenţii de la teologie sunt trimişi pentru cântare la strană în diverse parohii unde, de cele mai multe ori, în loc să-şi consolideze învăţăturile bune primite în facultate învaţă, din nefericire, stilul superficial şi prescurtarea slujbelor deja statornicite acolo, pentru ca mai târziu, după ce vor ajunge preoţi, să continue şi ei nerespectarea tipicului slujbelor.

Interesul scăzut al credincioşilor faţă de sfintele slujbe se datorează şi lipsei unei cateheze liturgice şi mistagogice, ceea ce favorizează alunecarea unora în formalism ritualist sau răstălmăciri superstiţioase ale actelor liturgice. O altă cauză care a favorizat dezinteresul faţă de participarea la sfintele slujbe şi acceptarea ideii greşite că ar fi bine ca acestea să fie scurtate este pastoraţia greşită a creştinilor prin Taina Spovedaniei. Este vorba aici despre laxismul în aprecierea şi canonisirea păcatelor spovedite. Acest curent bântuie ca un vânt pustiitor şi păgubitor de suflet în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Dacă creştinul nu are conştiinţa gravităţii păcatelor sale şi nici nu i se dă canon potrivit stării lui sufleteşti, atunci el nu mai socoteşte necesară participarea la slujbele complete ale Bisericii, ca mijloc de nevoinţă şi sfinţire a sufletului şi trupului. Ar fi bine să amintim aici mentalitatea adânc creştină a ţăranului român înainte de instalarea regimului comunist.

Iată ce povesteşte Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa, amintindu-şi de zilele copilăriei sale, petrecute într-un sat românesc din Delta Dunării: „… la biserică mergeam cu toţii şi îmi aduc aminte că pe noi, fiind mici, ne dureau picioarele la slujbă şi tot încercam să ieşim din biserică, iar mama ne mai trăgea de mânecă, ne mai certa, ca pe copii… Dar odată ne-a spus că de vreme ce noi nu ştim încă să ne rugăm, faptul că ne dor picioarele este rugăciunea noastră către Dumnezeu. Îi dăm lui Dumnezeu durerea ”.

Dar ce să mai înţeleagă omul de astăzi din intervenţia grăbită a preotului, care nu mai are răbdare ca strana să-şi încheie cântările rânduire şi grăbeşte încheierea slujbei? Se pune întrebarea: oare timpul câştigat prin reducerea slujbei cu ce poate fi răscumpărat ca să-şi poată atinge scopul cu care a fost rânduit iniţial? Unele mânăstiri, care acuză lipsa de personal monahal suficient, reduc din rânduiala completă a slujbelor, motivând că această situaţie trebuie să fie acceptată ca normală, până ce va fi soluţionată lipsa călugărilor. Însă şi aici este vorba de un cerc vicios din care nu se poate ieşi dacă nu se schimbă şi atitudinea faţă de sfintele slujbe, pentru că orice scurtare a conţinutului acestora îi îndepărtează pe oameni de Biserică, ţinând cont că, în principiu, păcatul nu-i apropie, ci îi îndepărtează pe oameni de biserică.
Cuviosul Lavrentie al Cernigovului era un râvnitor al credinţei ortodoxe, al canoanelor şi al tipicului Bisericii. Sfântul nu permitea nimănui să scurteze slujba Tainelor şi a ierurgiilor: Botez, înmormântare, ş.a. Şi să nu uităm că Părintele a trăit în vremea cumplitei terori bolşevice asupra Bisericii. El mărturisea că a fost mai greu de alcătuit slujbele, decât a le cânta şi citi. Tot el ne-a lăsat acest înfricoşător avertisment: „Arhiereii şi preoţii amatori care scurtează slujbele bisericeşti vor merge în focul cel veşnic. Pentru faptul că se scurtează slujbele bisericeşti credincioşii nu vin şi nu cercetează biserica. Vai de acei slujitori ai sfântului altar, că a lor este focul şi întunericul cel veşnic ”.

Sfântul Ioan Maximovici era foarte strict în privinţa rânduielilor liturgice, în ciuda faptului că şi-a îndeplinit misiunea în condiţiile foarte dificile ale exilului în ţări cu o populaţie majoritar eterodoxă. Slujbele Vlădicăi Ioan erau foarte lungi – probabil că aceasta se impunea ca nevoinţă ascetică – şi puţini erau cei care puteau să le îndure. „În timpul uneia din slujbele Săptămânii Patimilor, înainte de a avea un citeţ permanent, cu citirile se ocupa un mirean.

Întrucât lecturile bisericeşti erau foarte lungi, el s-a gândit că dacă va da două pagini deodată Vlădica nu va observa. Stând în mijlocul bisericii, Vlădica, fără nici o carte, a făcut un semn de dezaprobare, după care a rostit din memorie tot ceea ce sărise citeţul. Această lecţie i-a slujit omului pentru tot restul vieţii ”.

Cuviosul Serafim de Sarov a făcut profeţii legate de vremurile din urmă: „…sub pretextul progresului bisericesc şi creştinesc, întru satisfacerea trebuinţelor acestei lumi, vor schimonosi şi falsifica dogmele [învăţătura] şi tipicul Sfintei Biserici, uitând că acestea îşi au începutul de la însuşi Domnul Iisus Hristos, care i-a învăţat şi le-a poruncit ucenicilor săi, Sfinţii Apostoli. Vai de cel ce va scoate sau va adăuga un cuvânt. Biserica noastră nu are nici o pată; vai şi amar de cel ce va cuteza să introducă oarecare schimbări în slujbele bisericeşti şi în pravilele acestei Biserici, care este stâlpul şi temelia Adevărului şi despre care însuşi Mântuitorul a spus că nici porţile iadului nu o vor birui; adică ea va dăinui neschimbată până la sfârşit, până la cea de a doua Venire ”.

O singură concluzie se impune pentru credinciosul care râvneşte dobândirea mântuirii: anume, că trebuie să se supună exigenţelor înalte ale sfintelor slujbe – aşa cum au fost lăsate de Sfinţii Bisericii – şi să se păzească de păcatul scurtării acestora. Numai în acest fel va putea credinciosul să împlinească porunca Mântuitorului de a „merge pe drumul cel îngust şi de a intra pe poarta cea strâmtă, ce duce la viaţă” (Matei 7, 14).”

Ieromonah Spiridon Roșu