X

Mușamalizarea celui mai mare holocaust din istorie, REGIMUL STALINIST, responsabil pentru decesul a peste 20 de milioane de oameni: În 1979 KGB a ordonat SCUFUNDAREA TUTUROR CADAVRELOR victimelor MARII EPURĂRI din anii 1930, descoperite odată cu inundațiile de pe ȚĂRMUL FLUVIULUI OBI DIN SIBERIA

de null
Iosif Stalin și Marea Epurare Foto: http://stories-of-london.org/wp-content/uploads/2017/02/The-Great-Purge-Collage.jpg

De la izvoarele sale de la granița Ruso-Mongolă, fluviul Obi traversează nord-vestul Siberiei, năvalnic trecând prin păduri de brazi și zone mlăștinoase, până la revărsarea în Oceanul Arctic. La fel ca fluviul Mississippi care traversează zone de câmpii, în momentul unor inundații, fluviul Obi își schimbă ușor parcursul.

În anul 1979 topirea zăpezii a dus la mărirea debitului fluviul Obi, distrugându-și malurile din apropierea orașului Kolpashevo. Pe măsură ce apa involburată adâncea și săpa mai adânc în mal, pământul și nisipul de la marginea fluviului au ajuns în apă, ceea ce a dus la dezvăluirea în masă a unor schelete umane. Sub acest strat de schelete umane se află un alt strat de cadavre umane. Fiind îngropate în nisipul uscat și rece, situate de-asupra regiunilor de permafrost, cadavrele nu au avut posibilitatea să se descompună, ci s-au mumifiat. Mai mult de o mie de schelete și cadavre umane au fost găsite și dezgropate de-alungul malului.

Locuitorii din orașul Kolpashevo știau de ce se află cadavrele îngropate în acea zonă. Locația a fost sediul regional al NKVD, Poliția secretă din timpul regimului lui Stalin. Printre cadavrele prezervate, anumiți localnici au reușit să recunoască oameni pe care îi știau, care purtau aceleași haine și încălțăminte cu care fuseseră arestați cu peste 40 de ani în urmă.

Conform istoricilor, regimul Stalin a fost responsabil pentru decesul a peste 20 de milioane de oameni. Oficiali din Guvernul Rus au declarat că mai mult de șapte milioane de victime au fost împușcate la sfârșitul anilor 1930, când fiecare sat și oraș din Uniunea Sovietică au fost luate cu asalt de multitudinea de arestări, acțiune cunoscută sub denumirea de Marea Epurare. Frica și neîncrederea generate de această epurare i-au permis lui Stalin să aibă un control ferm asupra țării până la moartea sa, stare ce a dăinuit mult timp după decesul acestuia. În multe privințe, Rusia încă nu și-a revenit din ceea ce a fost considerat cel mai mare holocaust din memoria omenirii.

Atunci când cadavrele au început să cadă de pe malul fluviului în 1979, era cu șase ani înainte de primele semne ale procesului de transparență impus de Gorbaciov, prin urmare orice discuție despre Marea Epurare și Stalinism în spațiul public era strict interzisă. Rezultatul a fost că mai mulți oficiali ai Partidului Comunist au ajuns de grabă în orașul Kolpashevo. KGB-ul a împrejmuit rapid zona și o echipă specială de muncitori a început să distrugă dovezile existenței mormântului comun. La început autoritățile au declarat că rămășițele sunt oase bovine, dar nereușind să păcălească pe nimeni au anunțat ulterior că oasele aparțin unor dezertori din al Doilea Război Mondial.

Șeful Partidului Comunist din provincie care a fost de acord cu mușamalizarea din 1979 a ajuns să fie unul din cei mai puternici oameni din stat. Acesta este Yegor Ligachev, cel care a devenit membru al Politburo, principalul partid conservator rival al lui Mikhail Gorbaciov, și – conform spuselor unor ruși – un participant tacit în planificarea loviturii de stat eșuate din august 1991.

Ghennadi Sapozhniov este un lăcătuș de 62 de ani din orașul universitar Tomsk, capitala provinciei în care este situat și orașul Kolpashevo. Este un om scund de statură, cu nasul mare, excentric, cu ochii veseli și o cămașă cu gulerul deschis. Copil fiind, trăia într-un sat din provincie, când tatăl său, muncitor la fermă, a fost arestat în iulie 1937.

”Aveam șapte ani în momentul acela, dar îmi aduc aminte ca și cum s-a întâmplat azi. Fusese acuzat că ar fi avut legături cu un grup monarhist, care dorea să îl pună pe Țar înapoi pe tron. Dar nu era adevărat! Cum putea un om incult, care muncea de dimineață până la apus, din zona nordică îndepărtată, să participe la astfel de conspirații?”

Familia lui Sapozhnikov nu a știut niciodată ce s-a întâmplat cu tatăl lui după ce a fost luat de NKVD (Poliția secretă din perioada stalinistă), dar bănuiau că și-a găsit sfârșitul în zona Kolpashevo, unde se afla sediul Poliției Secrete, iar o rudă a tatălui lui Sapozhnikov a spus că l-a văzut pe tatăl lor și pe alți prizonieri cum erau duși pe fluviu cu șalupa.

Ca și atunci, fluviul Obi este o rută importantă pentru transportul dintre nordul și sudul Siberiei. Coincidența face că exact în săptămâna în care fluviul Obi a expus mormintele, Sapozhnikov și mama lui se aflau pe un vas de pasageri pe fluviu și se îndreptau spre oraș.

”Vasul a tras pe margine. Soarele mai avea puțin și apunea. Am văzut o mulțime de oameni și gardul care se făcea în grabă. Barca deja fluiera și nu am avut curaj să mă duc să investighez ce se petrecea acolo. Vasul a mers apoi de-alungul malului, pe lângă mormântul comun; cadavrele erau luminate de soare” își amintește Sapozhnikov.

Nu au putut vedea cadavrul tatălui său, dar mama lui Sapozhnikov a simțit cu tărie că se află acolo. În timp ce se uita pe geamul cabinei, ea a spus:

”Petya al meu este aici”.

KGB-ul nu a permis nimănui să facă poze mormântului, dar Sapozhnikov fiind un artist amator prolific, a desenat în acea seară niște schițe. Mai târziu a pictat și un tablou. Pictura ilustrează malul râului împărțit în două de inundații. Totul este pictat în nuanțe aurii datorate de lumina soarelui care încet-încet apunea. Scheletele umane erau aruncate într-o nepăsare totală, ocupând stratul superior al gropii, în timp ce cadavrele umane erau situate la nivelul inferior, aflat lângă apă. Un braț de bușteni limita zona de acces iar într-un colț din josul picturii este un cadru cu mai multe cranii umane situate împreună pe malul abrupt, fiecare cu câte o gaură de glonte în craniu.

În ziua de azi, mulți din cei 37000 de locuitori ai orașului Kolpashevo locuiesc în blocuri cu patru etaje, dar deja o mare parte din ei sunt bătrâni. Străzile sunt liniștite, prăfuite, iar casele cu un singur nivel sunt înconjurate de garduri albastre sau albe, cu grădini de legume în spatele caselor și stive mari de lemne de foc pentru iarnă.

Malul de nisip unde se află groapa comună are o înălțime de aproximativ 7,62 metri. Până în acest moment, fluviul a reușit să măture în calea lui și până la 9 metri din mal. Unele case de lemn stau la marginea malului dând impresia că la următoarele inundații din primăvară  vor pluti în aval de Arctic. Apele au șters aproape tot în calea lor, mai puțin câteva urme ale clădirilor în care erau sediile principale și închisoarea poliției secrete. Tot ce a rămas în urmă sunt cele două grinzi din fundația de lemn situate la aproximativ doi 2 metri sub malul fluviului.

Pe un copac din apropiere este bătută în cuie o placă cu scheletul din tablă pe care este inscripționat:

”În memoria lui Pyotr Christophorovich Bremerberg. Născut în 17 noiembrie 1888, împușcat aici de către NKVD pe 22 aprilie 1938, trupul neînsuflețit a fost scufundat de KGB pe 9 mai 1979”.

O persoană care a luat parte – fără voia sa – la scufundarea cadavrelor în anul 1979 a fost Analoty Potyekin, care în acel moment era șef al Stației de Salvare din Kolpashevo. Stația este la câteva sute de metri de groapa comună:  clădirea este mică, cu un radio cu dublă frecvență, un cabinet plin cu articole de prim ajutor și un motor exterior desfăcut pe podea. Potyekin este un bărbat bronzat, cu o privire dură și o fața bătută de vânt care stă la o masă de-asupra unei diagrame de navigație a fluviului Obi.

”Am fost trezit la ora 6 dimineața și am primit ordin să mă prezint la KGB. Ni s-a spus să pregătim ancore și cabluri. Am ajuns la locul cu pricina. Propulsoarele bărcii cu motor forța apa spre mal în timp ce cadavrele pluteau pe lângă noi. O armată întreagă! A fost un coșmar” își amintește Potyekin.

”Jumătate din corpuri erau îmbrăcate dar toate cadavrele aveau una sau două găuri în cap. I-au împușcat în cap, iar în cazul în care nu mureau, îi mai împușcau o dată. Toate aceste cadavre pluteau pe lângă noi. Aveau gurile larg deschise – păreau ca și cum ar striga”

Ancorele și cablurile lui Potyekin au fost utilizate de KGB pentru a poziționa barca cu motor astfel încât siajul elicei să fie îndreptat spre malul fluviului.

”Îndepărtau încontinuu cadavre. Ne-au spus că treaba noastră era să le scufundăm pe toate. M-am enervat și am spus: Nu ai deloc scrupule! De ce să nu le luăm pe toate de pe marginea fluviului și să le îngropăm undeva?”.

Dar ofițerul KGB care era responsabil pentru acțiune a spus să respecte ordinele. Și așa:

”Le-am scufundat pe toate (cadavrele) timp de două zile. Am folosit greutăți și cabluri pentru a le scufunda”.

Într-un final, eforturile celor de la KGB nu au făcut decât să atragă mai multă atenție. Imediat după această mușamalizare mai mulți muncitori la o fabrică de cherestea  aflată la câțiva kilometri în aval au început să găsească cadavre amestecate cu bușteni plutitori în racordul morii.

Galina Nikiforova este convinsă că unul din cadavrele de pe malul fluviului este tatăl său. Nikiforova este o profesoară ieșită la pensie, cu părul gri, coafat, cu obrajii roșii, văduvă, având vârsta de aproape 70 de ani. Vorbește cu o voce resemnată. Tatăl Nikiforovei, directorul școlii locale, a fost arestat într-o noapte de vară a anului 1937.

”S-a auzit o bătaie în ușă. Tata a deschis si a zis: Poftiți înăuntru! Eu au intrat până în sufraferie și imediat au strigat: Mâinile sus!”.

Și-a ridicat mâinile pentru a ilustra momentul.

”M-am uitat la el. Dumnezeule! Avea o privire pierdută. Aveam 14 ani, dar am înțeles foarte bine ce se petrece”.

”Căutările au durat până dimineață. I-au luat jurnalele. Când fusese în Leningrad la un colegiu al profesorilor, avusese cu el o agendă neagră, din care citeam cu mare drag deoarece erau listate toate operele la care fusese dar și cântăreții: Chaliapin și alții. Atât de mult îndrăgeam acea agendă.”

Cu toate că s-a petrecut cu mai mult de 50 de ani în urmă, în timp ce vorbește despre întâmplare, are lacrimi în ochi.

Poliția a luat toate fotografiile cu tatăl său, ca și cum ultima imagine a tatălui său trebuia să fie în momentul arestării. Astăzi are doar o singură poză, salvată de prieteni. Arată cu degetul spre ea: o imagine ștearsă, în tonuri de sepia, cu un tânăr în uniforma din Primul Război Mondial.

După ce poliția l-a luat pe tatăl său în zorii zilei, Nikiforova spune:

”Am fost la școală, iar de la școală m-am dus direct la NKVD. Am crezut că ușile se vor deschide și că îl vor lăsa pe tata să plece. M-am uitat prin gard. În acel moment, pe stradă, erau mulți plopi. Nici până în ziua de azi nu pot suporta mirosul de frunze mucegăite. Mirosul îmi aduce aminte de acea durere”.

Tatăl Nikiforovei a fost împușcat la trei săptămâni de la arestarea sa.

Kolpashevo era un oraș mic – toți se știau între ei. O persoană pe care toată lumea o știa era Stepan Marton. Născut în Budapesta și instruit ca să devină medic, el a servit forțele Austro-Ungare în Primul Război Mondial. Apoi s-a înrolat în Poliția Secretă, a avansat în grad și s-a căsătorit cu o femeie care lucra și ea în poliție. În anul 1937, în același an în care tatăl Nikiforovei, tatăl lui Gennadi Sapozhnikov și multe alte victime ale Marii Epurări și-au găsit sfârșitul, Stepan Marton era șeful sediului central NKVD din Kolpashevo.

Fiica lui Marton, Inna Sukhanova, locuiește și astăzi în Kolpashevo, pe o stradă unde sunt aliniați mai mulți copaci. Are un zâmbet tensionat dar plin de o inteligență neobișnuită. La fel la Nikiforova, care locuiește la căteva blocuri distanță, și ea are o bibliotecă plină de clasici ruși. La fel ca și Nikiforova, Sukhanova a lucrat toată viața ei la profesoară de literatură rusă.

”Îmi iubesc munca” a spus dumneaiei.

Cele două femei au mers la aceași școală, acolo unde tatăl Nikiforovei fusese director.

Se știe cu siguranță că undeva pe la mijlocul lui septembrie 1937, tatăl Sukhanovei a semnat ordinul de execuție al tatălui Nikiforovei.

În timp ce Sukhanova își spune povestea, este clar că este în agonie privind evenimentele care s-au întâmplat cu peste 50 de ani în urmă. Durerea este diferită de cea a Nikiforovei, care suferea pentru moartea tatălui ei. Pentru Sukhanova, tatăl pe care ea l-a iubit a fost responsabil pentru moartea a sute, dacă nu mii, de oameni.

Sukhanova vorbește cu mare căldură și admirație despre tatăl ei:

”Era o persoană gentilă, un om integru, foarte bine educat. Nu era o persoană malițioasă. Mereu am avut impresia că este un idealist. Își dorea foarte mult ca eu să ajung doctor”.

Sukhanova își idolatriza tatăl, dar nu și regimul pentru care muncea.

”Era clar că oamenii erau arestați fără motiv. Am știut-o tot timpul, o știu și acum. Arestați pentru nimic. Dacă cineva și-ar fi remodelat apartamentul și și-ar fi tapetat un perete unde se afla poza din ziar a lui Stalin, devenea brusc ‘inamicul oamenilor’ ”.

Devine din ce în ce mai dificil pentru Sukhanova să-și împace conștiința privind cele întâmplate anterior cu dragostea pentru tatăl ei. În ultimele luni au apărut publicate listele cu oamenii executați în Kolpashevo.

”Am citit listele, și de fiecare dată îmi spun că tata nu a fost în acea perioadă” spune Sukhanova cu un glas care îi trădează îndoiala.

Majoritatea execuțiilor din închisoarea din Kolpashevo au avut loc în anul 1937, când tatăl Sukhanovei era șeful NKVD. Părinții ei vorbeau vreodată despre ce se întampla?

”Niciodată.”

În timpul Marii Epurări nimeni nu era în siguranță, nici măcar un comandant NKVD. Ulterior Marton a fost arestat, la fel ca și alți 20 000 de ofițeri ai poliției secrete, devenind și el o victimă a sistemului unde a prestat.

(”Bravo! Lupii se devorează unii pe alții!” scria monarhistul prizonier pe peretele celulei, personaj din cartea lui Arthur Koestler – ”Întunericul amiezii”)

Mai norocos decât ceilalți, Stepan Marton a fost eliberat din închisoare după câțiva ani. Până la urmă NKVD l-a luat din nou sub aripa sa, dar nu cu aceeași funcție: Marton găsise de muncă ca medic civil, având în răspundere spitalele gulagurilor.

”Călătoream de la un lagăr la altul”, afima Sukhanova.

După decesul lui Stalin, Marton a fost reabilitat oficial și repus pe vechea funcție în poliție, de unde a ieșit la pensie și a murit în 1959.

Sukhanovei îi este mult mai ușor să vorbească despre perioada în care tatăl ei a fost închis și despre durerea cauzată familiei. Cu siguranță este o ușurare pentru ea să vorbească despre tatăl ei în calitate de victimă, decât de călău. Își întrerupe discursul agitată afirmând:

”Vinovăția lui. Probabil vina lui există, dar este o vinovăție comună. Este ca și cum am acuza soldații care luptă acum în Afganistan că au început războiul. Persoanele care doresc războiul sunt cele care ar trebui să fie judecate. Acest lucru se aplică și în acest caz”.

Natoly Spragovsky este un bărbat scund, roșu la față, chel în vârstă de 66 de ani. Burta proeminentă și cămașa cu mâneca scurtă dau impresia, mai degrabă, de pensionar din Florida. Vorbește apăsat, tare, iar cineva ar putea interpreta tonul ca aparținând unui om bătrân, încăpățânat care dă să surzească. Dar este vocea cuiva care de multă vreme dorea să vorbească.

In 1947, la șase ani de la moartea lui Stalin, Spragovsky intra în Serviciile Secrete KGB. Prima sarcină a avut-o la Moscova unde a trebuit să urmărească diplomați străini sosiți în  oraș. Apoi a fost trimis în Siberia de Vest, unde a muncit până în demiterea lui din KGB în 1959, deziluzionat și mereu în contradicție cu șefii. Deși și-a început munca la un deceniu după crimele din Kolpashevo, a spus:

”Indirect am luat parte la atrocitățile acelei vremi, deoarece am studiat documentele”.

În timp ce briza suflă prin fereastra apartamentul său din Tomsk, Spragovsky vorbește cu pasiune, ignorând de multe ori o altă întrebare pentru a putea răspunde corect și mai pe larg uneia adresate anterior.

Spragovsky vorbește de documente de care nimeni din afara KGB-ului nu a avut acces la ele. Spragovsky le-a văzut deoarece în perioada anilor 1950 a lucrat la reabilitare. Pentru fiecare victimă a Marii Epurări, vie sau moartă, ce trebuia să fie reabilitată, autoritățile redeschideau în mod formal cazul iar după investigații laborioase, reintervievarea martorilor, ș.a.m.d., o comisie declara că persoana nu fusese vinovată cu nimic.

Din cauza evenimentelor fictive ce au dus la arestarea a milioane de oameni în timpul Marii Epurări, fiecare caz a trebuit să fie examinat separat, mare parte a documentelor ajungând în mâinile unor investigatori precum Spragovsky. El a intervievat de-asemenea călăii și comandanții care au luaseră recent parte la crimele în masă.

Spragovsky spunea că în momentul în care a început epurarea toate documentele au fost realizate în avans. Înainte ca oamenii să fie arestați, NKVD-ul din regiune ”scria transcriptul interogărilor. Toate acestea erau planificate în Moscova”. Inamicul regimului ar fi fost o organizație nonexistentă numită Organizația Monarhistă a Cadetului Contrarevoluționar.

”Au decis să declare prizonieri pe toți aparținătorii acestei organizații fictive”.

”Anchetatorii erau violenți. Scopul principal era să îi convingă pe condamnați să semneze dosarul cu interogarea. Majoritatea oamenilor erau analfabeți, prin urmare ștampilau cu degetul fiecare pagină. Cei  care refuzau le erau prinse la ușă degetele până se rupeau.”

Care fusese crima de care erau acuzați condamnații? De exemplu, în Kolpashevo, erau acuzați că voiau să arunce în aer podul de pe fluviul Obi. Dar în momentul acela nu exista niciun pod!

Scopul epurării nu era să pedepsească oamenii pentru crime adevărate, ci să inspire teroare și obediență. Dincolo de imposibilitatea crimelor de care erau acuzați, majoritatea condamnaților simțeau o disperare existențială, ca și cum ar fi fost închiși într-un univers paralel unde nu exista mila sau rațiunea.

Aleksandr Solzhenitsyn a evidențiat faptul că epurarea lucra cu cote de prizonieri. Cotele impuse nu reprezentau limita superioară, ci minimul de condamnați care trebuiau uciși. Solzhenitsyn explica următoarele:

”În documentele primite primeai ordin să ucizi 10 000 de oameni, dar tu puteai să arestezi 20, 30, 40 000. Cu cât arestai mai mulți ”inamici ai oamenilor” cu atât scorul tău era mai mare. NKVD-ul din Tomsk a provocat Novokuznetskul la o competiție socialistă. Orașele aveau aproximativ același număr de locuitori prin urmare cine putea să aresteze mai mulți oameni?”

Autoritățile din Tomsk au ”câștigat” detașat competiția. Conform estimărilor, în anul 1937, 1 din 6 locuitori ai orașului a fost împușcat. Șeful NKVD-ului din Tomsk a câștigat un premiu, a spus Spragovsky, apoi a adăugat:

”Același lucru a fost valabil și pentru Marton. Pentru operațiunea din Kolpashevo, acesta a primit o medalie. Cred ca este vorba de medalia Ordinul Steagul Roșu.”

”Cu siguranță Marton se simțea vinovat. Nu exista nicio îndoială. Două sau trei duzini din oamenii care se ocupau de falsificarea dosarelor aflați sub comanda lui Marton îi trimiteau rapoarte constant. Am văzut documentele și chiar l-am intervievat pe adjunctul lui Marton.”

Spragovsky nu îl învinovățește pe Marton mai mult decât pe alții.

”Dacă nu ar fi făcut toate acestea ar fi fost împușcat.”

Când muncea la reabilitări, prin anii ’50, Spragovsky a evaluat mai multe cazuri cu ofițeri care, asemenea lui Marton, fuseseră activi în timpul Epurării.

”Când le prezentam dovezi cum că ar fi fabricat un caz, nici măcar nu se oboseau să se uite deoarece știau că tot ce scria în dosar era o minciună. În schimb îmi ziceau pe un ton familiar – ‘Dacă ai fi fost în locul nostru, ai fi procedat la fel.’”

Ați fi făcut același lucru – în acest sens, acesta reprezintă cel mai dureros fapt legat de întregul paroxism al violenței ce a zdrobit Uniunea Sovietică în acei ani. Teroarea ajunsese în punctul în care, alături de cei care executau ordinele, nu existau practic nici un dezertor, niciun refugiat cu conștiință și nici unul care să fii demisionat în semn de protest. Dacă ar fi făcut acestea, ar fi însemnat moarte.

Dar ce s-a întamplat exact la Kolpashevo? De ce a primit Stepan Marton medalia?

Fluviul Obi trece prin apropiere, iar râul Tom este afluentul lui. Autoritățile au luat două bărci. Fiecare ar fi putut transporta câteva mii de oameni. Au luat câteva mii de oameni, i-au adus la Kolpashevo, și i-au transportat în mijlocul fluviului Obi. De ce? Eficiență: închisoarea era prea mică pentru toată lumea.

Nu au existat procese publice. Nimeni nu putea face apel. Cei arestați erau executați pe loc, înăuntrul sediului central. Sergei Karavayev, care era în echipa celor care se ocupau de operațiune, mi-a declarat următoarele: Exista un grup special de călăi. Înăuntru sediului central s-a săpat o groapă  adâncă. Când un om se apropia de groapă, nu știa că în fața lui se afla o groapă deoarece în fața gropi era un fel de cortină. Regula prevedea ca oamenii să fie împușcați în cap, din spate. Apoi omul cădea în groapă.”

Această groapă era ceea ce fluviul Obi a scos la iveală 40 de ani mai târziu.

În încercarea de a se împăca cu atrocitățile Staliniste, mai mulți ruși își pun întrebarea: În ce moment al istoriei, cea mai mare tragedie – foametea, execuțiile în masă, gulagul – devenea inevitabilă? În timpul Revoluției din octombrie? În momentul în care Stalin a fost admis ca secretar în Partidul Comunist? Aceeași întrebare se poate spune și despre altă persoană. În cazul lui Stepan Marton, doctor devenit torționar, care a fost punctul în care nu mai avea întoarcere? În perioada în care era prizonier de război, Marton s-a simțit victimă în conflictul sângeros și nesăbuit dintre două imperii aflate pe moarte. Dar care a fost momentul care a declanșat trecerea la torționar? Atunci când a luat parte la războiul civil din Rusia; când s-a alăturat poliției secrete; când a acceptat postul de la Kolpashevo? Care a fost momentul în care nu a mai avut nicio scăpare?

Ați fi făcut la fel.

Adam Hochschild este autorul cărții ”La jumătatea drumului spre casă: Memoriile unui tată și ale unui fiu”.

NOTĂ OrtodoxINFO
Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

5 comentarii

  1. Nazismul și comunismul sprijinite și finanțate de judani, mascaradele de așa zise procese doar praf in ochii, dar pe când și un proces al inchiziției?! După cum știm aceasta a făcut mai multe victime decât comunismul și nazismul la un loc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul nostru. De asemenea, împărtășim informații despre utilizarea de către dvs. a site-ului nostru cu partenerii noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză. View more
Cookies settings
Accept
Politica de confidențialitate
Privacy & Cookies policy
Cookie name Active
Save settings
Cookies settings