Sfinţii Părinţi ai Bisericii versus pământul plat

Sfântul Vasile descrie formarea nopţii ca umbră a Pământului interpus în faţa Soarelui. La nivelul observatorului înconjurat de linia de orizont, ziua se formează când Soarele stă în emisfera de deasupra Pământului, iar noaptea atunci când Soarele se află în emisfera de desubtul Pământului, căci numai astfel Pământul poate să facă umbra nopţii în emisfera în care mai înainte fusese zi, cu Soarele deasupra ei, aşa cum vedem şi în realitate. Explicarea formării zilelor şi nopţilor în conformitate cu descrierea Sfântului, în care noaptea e umbra Pământului sferic în emisfera opusă Soarelui, se face prin rotirea tăriei cu Soarele în ea în jurul Pământului într-o zi siderală, aşa cum am ilustrat în cartea mea O piatră pentru Goliat (p. 155):

De vreme ce adepţii ipotezei pământului plat cred că luminătorii cei mari se rotesc mereu deasupra singurei feţe a acestuia, vin în contradicţie flagrantă cu explicaţia Sfântului Vasile cel Mare. Ei ”explică” noaptea printr-un inexplicabil întuneric risipit prea puţin de rotundul spot rotitor al unui soare miniatural aflat foarte aproape de singura faţă a pământului lor.

Un al 4-lea argument al Sfântului Vasile împotriva pământului plat este mărimea Soarelui (Omilii la Hexaimeron, p. 149):

„Deci, aşa cum ne spune Scriptura, luminătorul acesta e mare, de nenumărate ori mai mare de cum se vede.”

Sfinţi împortanţi ai Bisericii adepţi ai învăţăturilor Sfântului Vasile cel mare

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul)

Vorbind despre Soare, Sfântul Grigorie de Nazianz confirmă şi el viziunea Sfântului Vasile, în care noaptea apare ca umbră a Pământului sferic interpus în calea luminii Soarelui rotit de tărie (Cuvântări teologice, Ed. Herald, Bucureşti, 2008, Cuvântarea a doua despre Dumnezeu, cap. XXX, p. 65):

„(…) ceea ce este soarele între cele care cad sub simţiri, aceea este Dumnezeu între cele cugetate cu mintea, a spus careva dintre cei profani. Căci el luminează vederea, precum Dumnezeu luminează mintea; el este şi cel mai frumos dintre cele văzute, după cum este Dumnezeu dintre cele cugetate. Dar cine este cel care l-a pus în mişcare de la început? Ce este deci lucrul care-l mişcă fără întrerupere şi-l poartă jur împrejur pe cel care este stabilit de legea lui şi lipsit de mişcare, cu adevărat neobosit şi dătător şi întreţinător al vieţii şi cele prin câte, cu bună dreptate, este căutat de poeţi şi care nici nu-şi opreşte cândva mişcarea, nici binefacerile lui? Cum creează el ziua când stă deasupra pământului şi noaptea, când este dedesubtul pământului?”

Sfântul Grigorie de Nyssa

Sfântul Grigorie de Nyssa descrie umbra Pământului interpus în calea Soarelui ca fiind conică deoarece, contrar soarelui caricatural al adepţilor pământului plat, credea că Soarele e mult mai mare decât Pământul (PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, Despre facerea omului, cap. XXI, p. 60):

„Pământul, din pricina formei sale rotunde, e lipsit în formă conică de razele soarelui, însă soarele, find mult mai mare decât pământul îl înconjoară din toate părţile cu razele sale şi uneşte în vârful conului dârele de lumină care se întâlnesc acolo. Dacă presupunem, de pildă, că cineva străbate spaţiul peste care s-a aşternut umbra, în chip necesar el ar ajunge din nou în lumina peste care nici un întuneric nu stăpâneşte.”

(Idem, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, căte fratele său Petru, p. 110):

„Dar şi cei care meditează la lucrurile cele mai înalte cu uşurinţă ajung la concluzia că şi soarele însuşi e incomparabil mai mare decât pământul. Căci nici umbra pământului nu se întinde departe în văzduh pentru că din pricina mărimii soarelui se scurtează luând forma de con.”

La fel ca şi Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa menţionează existenţa polilor cereşti (Idem, Dialogul Despre suflet şi înviere, p. 353):

„Pune apoi la socoteală şi rotirea rapidă a axei polilor şi mişcarea de revoluţie mereu reînnoită şi traiectoriile şi întâlnirile şi fazele armonioase ale corpurilor cereşti.”

Sfântul Grigorie afirmă explicit forma sferică a Pământului (Idem, Dialogul Despre suflet şi înviere, p. 355):

„Căci dacă n-am admite că acesta este adevărul, ia spune-mi, de ce când priveşti soarele, îl vezi aşa cum ai învăţat de la profesorul tău şi nu zici că mărimea lui se întinde doar atât cât se vede, cum zice mulţimea, bine ştiind că discul lui este cu mult mai mare decât pământul? (…) Şi felul în care scade şi apoi creşte luna te învaţă alte adevăruri despre stihiile ei, care sunt multe prin firea lor şi se învârtesc în jurul globului pământesc, luându-şi lumina de la razele soarelui, precum este şi firesc să se întâmple cu oglinzile, care după ce au primit pe suprafaţa lor razele soarelui nu le reflectă pe ale lor proprii, ci reflectă tot razele soarelui, care sunt răsfrânte în direcţie contrară de corpul lui (n.m aici are sens ei nu lui) neted şi strălucitor. Celor care văd strălucirea aceasta fără să-i cerceteze cauza, li se pare că ea este de la lună. Dar că nu luna luminează ne-o dovedeşte faptul, că atunci când luna stă faţă în faţă cu Soarele, este luminată în diagonală toată suprafaţa întoarsă spre noi. Trebuind să parcurgă un drum mai scurt, luna parcurge mai repede cercul în care se mişcă: mai înainte de a-şi fi sfârşit soarele drumul său o singură dată, luna îşi sfârşeşete cercul mai mult decât de 12 ori.”