5:18 am - duminică, 30 aprilie, 2017

Credinţa curată salvează statul şi nu invers, pentru că niciun popor nu a supravieţuit distrugerii Religiei lui

8861 vizualizări 2 comentarii https://goo.gl/T4QUyB
de Silviu Dela Dorna

Moto 1: „Ortodoxia este comoara noastră, mărgăritarul nostru cel de mult preţ…
Ortodoxia este lumina noastră ce ne călăuzeşte. De vom pierde cândva această comoară,
această lumină, risipiţi vom fi până la marginile pământului, precum praful
(Sf. Nectarie al Pentapolei).

Motto 2: „ O, grecilor (românilor – n. mea) vrednici de milă, cum de încă rătăciţi şi,
lepădând orice nădejde în Dumnezeu, ajutorul francilor (ecumeniştilor, papistaşilor – n.m.) căutaţi?
Cum de, împreună cu întreaga Cetate, care curând va cădea, pierdeţi Ortodoxia voastră?
(Ghennadie Sholarios, Patriarhul Constantinopolului).

O teorie interesantă este vehiculată în ultimul timp în mediile ortodoxe, şi anume că sub presiunea intereselor oculte şi ale serviciilor secrete ierarhii BER (Biserica Ecumenistă Română), delegaţia de la Sinodul I ecumenist de la Kolimbari (Creta) din 2016, ar fi acceptat trădarea Ortodoxiei pentru a salva integritatea ţării şi pentru evitarea desfiinţării Patriarhiei Române. Este foarte posibil ca aceste presiuni oculte să se fi manifestat, în culise, lucru foarte greu, dacă nu chiar imposibil de demonstrat, dar şi de negat în acelaşi timp.

Nu putem trece cu vederea nici faptul că dezintegrarea României se urmăreşte de mult timp şi împărţirea ei în euroregiuni (şi nu doar a României) este de multă vreme pe agenda UE; a lipsit doar voinţa politică sau altfel spus nu s-a găsit trădătorul perfect – încă -, ca să facă această împărţire administrativă, pentru că economic şi cultural s-a făcut demult. Cu discreţie, însă.

În ceea ce priveşte oprirea dezintegrării ţării prin vânzarea Credinţei Ortodoxe, prin vânzarea încă o dată a lui Hristos, să nu ne amăgim. Nici un popor nu a supravieţuit distrugerii Religiei1. lui, credinţei lui; distrugându-i Religia va cădea şi ordinea de drept şi proprietatea2 şi, evident, va urma dezintegrarea administrativă. Nu ar fi prima dată în istorie când se încearcă acest târg, sunt nenumărate exemple. Dar poate că cel mai concludent este cum Imperiul Roman de Răsărit, greşit numit Bizantin, a încercat să se salveze vânzându-şi credinţa, vânzând Ortodoxia. Numai că Ortodoxia a supravieţuit, iar imperiul a murit. Pentru aceasta trebuie, însă, să facem o scurtă incursiune în istorie.

Probabil ar trebui să începem istorisirea din vremea cuceririi şi jefuirii Constantinopolului de către cruciaţii Papei, în 1204 şi a stăpânirii Răsăritului creştin de către nobilii apuseni, vreme de mai bine de o jumătate de veac; sau mai dinainte, de la Marea Schismă, şi chiar mai dinainte de aceasta, din vremurile lui Fotie cel Mare, dar nu vom coborî atât, ci vom începe cronologia mai aproape de anul 1453, cel al căderii Marii Cetăţi.

Imperiul Roman de Răsărit, după ce a fost cucerit de cruciaţi, jefuit şi stăpânit de aceştia a dat naştere multor antipatii: religioase, politice şi economice, rod al urii şi antagonismului, de fapt, a două lumi. Lumea Apusului se afla faţă în faţă cu lumea Răsăritului. Consecinţa a fost slăbirea considerabilă a celei din urmă, chiar dacă împăraţii romei au refăcut unitatea imperiului.

Însă, din pustiurile Asiei se ridica o putere – a câta oare? – care ţintea să cucerească lumea. Neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, spunea Hristos3. În primele decenii ale veacului al XV lea turcii otomani cuceriseră practic toate teritoriile vechiului imperiu, din care nu mai rămăsese decât oraşul propriu-zis, înconjurat de puternicele sale ziduri.

În anul 1422 sultanul Murad al II lea a asediat fără succes, însă, Constantinopolul. În acel context împăratul Manuil reia discuţiile cu Papa în vederea unirii Bisericilor, printr-un sinod care ar fi trebuit să rezolve diferenţele dintre ele. Discuţiile nu se concretizează. Lui Manuil îi succede la tron Ioan al VIII lea Paleologu, care continuă politica proapuseană a tatălui său.

Administrativ şi militar situaţia Răsăritului creştin se agravează. Turcii continuă jaful şi expansiunea, trecând prin foc şi sabie Bulgaria şi Serbia, îi zdrobesc pe cruciaţi la Nicopole şi, în 1430, cuceresc Tessalonicul. Ruinarea economică a muribundului imperiu era aproape desăvârşită.

În Constantinopol existau la vremea aceea două partide: una în favoarea unirii cu Roma (ecumeniştii timpului aceluia), în fruntea căreia se afla şi împăratul şi cea antiunionistă, cei care nu uitaseră cruciada de la 1204 şi urmările ei şi considerau ca turcii sunt un partener de dialog mai credibil decât apusenii, supuşii papei.

În acest context politico-militar şi economico-administrativ se pregătesc şi se desfăşoară Sinodul de la Ferrara-Florenţa dintre anii 1437-1439. Împăratul Ioan era dispus oricărui compromis pentru a obţine ajutorul militar necesar salvării imperiului; episcopii doreau să-i facă pe papistaşi să se lepede de erezii şi să se întoarcă la dreapta credinţă, iar Papa urmărea să fie recunoscut drept cap al Bisericii universale şi să impună dogmatica Vaticanului. A rezultat un perfect dialog al surzilor în care s-au făcut uz, ca şi în zilele – – noastre nimic nou sub soare – de şantaj şi ameninţare, de cumpărarea conştiinţelor, utilizând toată gama diplomaţiei pentru realizarea scopului propus. Şi scopul a fost atins, în cele din urmă: episcopii au vândut Ortodoxia!

Cu o excepţie: Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului. Acesta i-a răspuns Papei şi cardinalilor lui:

Auziţi preacinstite Papă al Romei, şi voi, învăţători ai latinilor, cum voi înşivă vorbiţi şi numiţi această adunare al Optulea Sinod! Făcând astfel, faceţi vorbire de Sinodul cel Întâi… Voi număraţi sinodul vostru ca fiind al Optulea, însă tăgăduiţi celelalte Şapte Sinoade (Ecumenice). Voi nu îi socotiţi pe Patriarhi ca fraţi ai voştri şi aţi aşezat Biserica Ortodoxă în urma Bisericii Latine. […] O, latinilor, câţi ani veţi mai rămâne în puterea diavolilor, învăţând răul. Cât oare veţi mai vorbi despre cele Şapte Sinoade, tăgăduindu-le, însă, hotărârile, aşa cum au fost ele înfăţişate de către sfinţii Papi şi sfinţii Părinţi, care au poruncit nouă, creştinilor ortodocşi, să urmăm şi să păstrăm cele Şapte Sfinte Sinoade?4.

La fel i-a vorbit împăratului şi patriarhului Iosif.

Oare nu la fel s-a procedat şi la Sinodul I ecumenist de la Kolimbari?

Până la urmă latinii folosindu-se dezbinarea grecilor şi utilizând toate pârghiile şi-au atins scopul, pentru că membrii delegaţiei au ţinut seama şi de situaţia cetăţii, a poporului şi socoteau că

pentru a salva Bizanţul scopul îndreptăţea mijloacele, adică trebuie să se învoiască la orice, dacă este nevoie. Însă, de fapt, această atitudine nu era salvarea Bizanţului, ci pricina vicleană a nimicirii lui5.

Oare nu în acelaşi fel gândesc şi acţionează şi ecumeniştii zilelor noastre?

La întoarcerea acasă episcopii au fost întrebaţi de popor, de pliroma bisericii, dacă i-au întors pe latini la dreapta credinţă, dacă aceia au revenit la ortodoxie. Răspunsul fiind negativ, credincioşii i-au ocărât pe trădători, îi ocoleau ca pe ciumaţi şi le aruncau cuvinte de batjocură; în timpul Sfântului şi Marelui Post al anului 1440 bisericile au fost goale şi nu s-au ţinut slujbe6. Nimeni nu voia să slujească cu episcopii vânzători, iar Sfântul Marcu era privit ca un salvator al dreptei credinţe. Şi chiar aşa şi era!

În paranteza fie spus, ce departe suntem noi de acei credincioşi; acum se spune că i-au lăsat cu bagajele pe ţărm, să şi le care singuri. Nu! dacă pliroma ar avea credinţă cu adevărat ar proceda ca şi atunci: i-ar lăsa să slujească singuri pe episcopii vânzători, pe cele 24 plus una iude, iar pe cei care s-au învoit cu trădătorii, să-i lase cu bisericile goale.

Abia în aprilie 1443 sinodul mincinos de la Ferrara-Florenţa a fost osândit de Ioachim, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu Dorothei al Antiohiei şi cu Arsenie Mitropolitul Chesareii-Capadociei. Acestora s-au raliat şi alţii. Însă lupta pentru apărarea credinţei nu s-a încheiat aici. Partida unionistă era puternică, în palatele împărăteşti şi beneficia de protecţia suveranului; papistaşii, la rândul lor, profitând de situaţia critică în care se afla Constantinopolul, făcea presiuni asupra împăratului şi partida unionistă a impus pe scaunul patriarhal pe reprezentantul său, Grigorie Mammas.

Constantin Dragases, urmaşul lui Ioan al VIII lea Paleologul, privea cu groază începutul pregătirilor pentru asediul capitalei Răsăritului, mai ales că noul conducător al turcilor, sultanul Mahomed al II lea, la urcarea pe tron jurase să radă de pe faţa pământului Constantinopolul. În acest context papa Nicolae al VI lea îl trimite pe cardinalul Isidor (fost mitropolit al Moscovei, care astfel primise răsplata trădării) să impună respectarea unirii cu Roma şi să ceară repunerea pe scaunul patriarhal pe fugarul Grigorie Mammas, care fusese depus între timp din scaun.

Consecinţa: în preajma sărbătorii Naşterii Domnului din anul 1452 s-a slujit în Catedrala Sfânta Sofia, liturghia, de către clericii greci şi legaţii papei, pomenindu-se numele papei Nicolae şi al patriarhului Grigorie. Astfel, „Catedrala Sfânta Sofia a fost din nou pângărită de mâinile latinilor şi ale grecilor liber-cugetători”7. În măreaţa catedrală nu se va mai sluji până în noaptea dinaintea căderii oraşului, parcă toţi ruşinându-se de fapta lor.

După trecerea la cele veşnice a Sfântului Marcu steagul luptei antiunioniste (antiecumeniste, după terminologia de azi) l-a preluat Părintele Ghennadie (Gheorghie) Sholarios, care s-a pus în fruntea partidei antiunioniste şi l-a înfruntat chiar şi pe împărat. Apoi, fiind ameninţat cu represalii s-a retras la Adrianopole, înainte de începutul asediului. Asediu care începe în vara anului 1452 cu mişcări tactice din partea otomanilor – construirea, pe teritoriu bizantin a fortăreţei Rumeli Hisari, care bloca trecerea corăbiilor spre şi dinspre Marea Neagră; atacarea fraţilor împăratului, despoţii Thoma şi Dimitrie din Peloponez – şi diplomatice. În primăvara anului următor, 1453, Mahomed a început blocarea şi atacarea Constantinopolului; se aflau faţă în faţă 4773 apărători cu o imensă armată de circa 80 de mii de oşteni încercaţi, trupe regulate; cu tot cu auxiliari forţele sultanului depăşeau 200 de mii de oameni.

Între 2 aprilie şi 28 mai s-au purtat lupte crâncene, apărătorii făcând fapte de vitejie ieşite din comun. În acest timp nici rugăciunile nu au încetat, clerul şi ierarhii au purtat în procesiune icoanele făcătoare de minuni ale sfinţilor şi mai cu seamă ale Maicii Domnului; creştinii s-au rugat în taină, în biserici sau în casele lor, şi toţi strigau „Doamne miluieşte”. Şi Domnul a miluit oraşul şi pe apărătorii lui, încât sultanul a fost pe punctul de a renunţa, de a ridica asediul. S-a hotărât, însă, – şi el se ruga, celuilalt, însă – să mai dea un asalt, pe tot frontul şi cu toate forţele, iar dacă nu va birui să se retragă din faţa cetăţii. Numai că Dumnezeu a vrut să-i cearnă ca pe grâu, până la sfârşit şi să vadă dacă Îi sunt credincioşi cu adevărat. Şi după cum se va vedea nu au fost…

În seara de 28 mai s-a săvârşit ultima slujbă, cea care a hotărât căderea grecilor. Dacă până atunci s-au înfruntat partidele unioniste şi antiunioniste, în noaptea de 28/29 s-a săvârşit liturghia împreună cu papistaşii. Aceasta este descrisă astfel:

Seara se apropia iute şi mulţime de oameni se grăbeau spre Sfânta Sofia. La slujbele din ultimele cinci luni nici un grec evlavios nu trecuse porţile bisericii acesteia, care fusese pângărită de latini şi de apostaţi. Însă, în ajunul prăznuirii Sfintei Theodosia (29 Mai), în ultima noapte de libertate a Cetăţii, clericii şi poporul, indiferent ce simţeau faţă de unire, au venit împreună pentru ultima liturghie în Aghia Sofia, dându-şi seama că unirea florentină nu i-a salvat şi nici nu va putea salva Bizanţul. Lăsând la o parte toate neînţelegerile, nici un cetăţean, afară de cei ce vegheau zidurile nu a lipsit de la această disperată slujbă de cerere. Preoţii care socoteau că unirea cu Roma era un mare păcat au venit acum la altar să slujească împreună cu unioniştii. Cardinalul era şi el de faţă, iar alături de al episcopi care nu i-au recunoscut niciodată autoritatea. Toţi au venit să se spovedească, ca să poată primi Împărtăşania, fără să se îngrijească dacă era dată de un ortodox sau de un catolic. Pe când mozaicurile sclipeau în lumina miilor de candele şi lumânări, iar preoţii în strălucitele lor veşminte se mişcau solemn, în acea clipă s-a săvârşit o jalnică şi nevrednică în Biserica Sfânta Sofia8.

Căderea a fost completă, Ortodoxia trădată, iar mila lui Dumnezeu, care ţinuse cetatea a fost retrasă. Cele două căderi, slujba din decembrie 1452, respectiv cea din noaptea de 28/29 mai 1453 sunt consemnate şi de scriitorul apusean Ştefan Zweig, în cartea sa Orele astrale ale omenirii9.

A doua zi: căderea! Căderea imperiului lui Constantin cel Mare se face printr-un alt Constantin, (Dragases); astfel cade ultimul bastion al Imperiului Roman – cel de Răsărit, pentru că cel de Apus căzuse cu o mie de ani înainte. Căderea Crucii de pe Catedrala Sfânta Sofia a cutremurat Europa şi căderea ei reverberează şi astăzi.

Ce învăţăm? Credinţa curată salvează statul şi nu invers. Credinţa ortodoxă a supravieţuit căderii statului, Imperiului Roman, şi nu invers. Statul grec modern s-a constituit târziu, după secole de ocupaţie musulmană. Constantinopolul se numeşte astăzi Istambul şi este un port şi centru comercial important al Turciei, punte de legătură între două continente, cu o importanţă geo-politică covârşitoare în zona Balcanilor.

Este aberant să afirmi că ai trădat Ortodoxia în Creta, pentru a salva statul român. Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă, grăieşte Hristos10. Statul român a devenit o colonie care păstrează o iluzie de independenţă, iar poporul român a devenit o populaţie călăuzită de piloţi orbi, după cum spunea Mircea Eliade. Putem salva, însă, neamul românesc şi credinţa dreaptă pe care nu o pot birui nici porţile iadului, după cum ne asigură Hristos, Domnul nostru11.

1 Ortodoxia nu este una din religiile lumii, Ortodoxia este Adevărul întrupat, spunea ÎPS Serafim, Mitropolitul Pireului.
2 Directiva Supremă a francmasoneriei, Instrucţiuni date lui Garibaldi, 5 aprilie 1860.
3 Matei (24. 7).
4 Stâlpii Ortodoxiei, Ed. Egumeniţa, 2008, pp. 199-200.
5 Ibidem, pg. 213.
6 Ibidem, pg. 239.
7 Ibidem, pag. 256.
8 Ibidem, pag. 271.
9 Ştefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, cap. Cucerirea Bizanţului, Ed. Univers, Buc. 1973, pp. 35-51.
10 Matei (6. 33).
11 Matei (16. 18).

Vă rugăm să ne sprijiniți! Ajutorul dvs. va fi pentru continuitatea acestui portal. Click pentru detalii.
Categorii:
articole asemănătoare


2 Comentarii la “Credinţa curată salvează statul şi nu invers, pentru că niciun popor nu a supravieţuit distrugerii Religiei lui”
Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor revine exclusiv comentatorilor.
  1. Mihai
    # 19 aprilie 2017 at 9:24

    Pai cu astfel de ,, teorie” a venit taica brînză de la diaconești

  2. Ionut
    # 19 aprilie 2017 at 9:53

    Excelent articolul!

Scrie un comentariu