Acoperământul Maicii Domnului. Cuvântul mitr. Augustin de Florina

Sărbătoarea Sfântului Acoperământ. Pe aripile imaginaţiei să zburăm în anii de demult. Să mergem în Constantinopol. Erau zile în care simţământul religios al creştinilor era foarte puternic. Bucuria lor erau rugăciunile, posturile, privegherile. În vremea de astăzi, atât de lumească, oamenii din Atena şi din marile oraşe doar ce se înserează că imediat aleargă la cluburile de noapte, ca să audă cele mai ruşinoase cântece şi ca să danseze cele mai ruşinoase dansuri şi acolo rămân toată noaptea. Nu-i lasă inima să plece. Oamenii din epoca de astăzi fac priveghere pentru diavolul. În fiecare seară, cluburile de distracţii sunt pline ochi. Se cheltuiesc milioane. Câte necinstiri, câte crime, cât timp pierdut! Oamenii din vremea noastră sunt binevoitori pentru privegheri satanice. Dar pentru privegherile lui Dumnezeu? Vai! Dacă astăzi, doar ce se înserează şi cineva urcă în clopotniţă şi trage clopotul şi cheamă lumea să facă priveghere, o, atunci câte proteste nu se vor auzi de la oamenii lumeşti!

La polul opus oamenilor vremurilor de acum se află oamenii din epoca despre care vorbim. Oamenii care locuiau în Cetate erau un popor religios. Iubeau, aşa cum am spus, postul, rugăciunea, mersul la biserică, privegherea. Bucuria lor era biserica. Petreceau multe ore în biserici, făcând slujbe şi cântând întru-tot-dulcile cântări ale lui Dumnezeu. O dragoste dumnezeiască!

Într-o minunată biserică din Cetate, în biserica Vlahernelor, avea loc în vremea aceea o priveghere. Se adunase multă lume. Orele treceau. Nimeni nu pleca. Trecuse de miezul nopţii şi se apropiau zorile. „Lăudaţi, stele, lună şi soare, râuri şi lacuri, câmpii, munţi şi copaci, păsări şi animale, oameni şi îngeri, toată suflarea şi toată făptura, lăudaţi pe Domnul…” – cântau toţi împreună. Lacrimi cădeau din ochii creştinilor. Rugăciunile lor erau fierbinţi. Şi într-o astfel de sinaxă cum să nu se întâmple o minune? Şi minunea s-a întâmplat. Care minune? Ascultaţi despre ea.

Între creştinii care în acea noapte privegheau în biserica Vlahernelor era şi Sfântul Andrei, pe care lumea îl numea nebun, adică ţicnit, pentru că nu puteau să înţeleagă anumite atitudini mai neobişnuite ale lui, care urmăreau slava lui Dumnezeu. Aşadar, în biserică era Sfântul Andrei cel nebun împreună cu credinciosul său ucenic, Epifanie. La un moment dat, Sfântului Andrei i se înfăţişează o privelişte luminoasă. O vede pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu că stă în văzduh şi că străluceşte ca soarele şi se roagă.

– Vezi? – îl întreabă Sfântul Andrei pe ucenicul său Epifanie.

– Da, văd şi mă minunez – răspunse acela.

După ce Preasfânta a coborât, a intrat în Sfântul Altar, a deschis un chivot, a scos de acolo maforion-ul (adică o haină ca o eşarfă, pe care o aruncă femeile pe ele), l-a desfăcut, l-a ţinut în mâini şi l-a întins peste poporul care se ruga. În acea clipă, maforion-ul a căpătat o strălucire minunată. A fulgerat ca şi cum ar fi fost de chihlimbar. Şi-apoi Preasfânta a început să se urce către cer. Şi cu cât urca, cu atât strălucirea se stingea. Aceasta a fost o vedenie, care a avut loc pentru mângâierea şi întărirea creştinilor din Cetate, cum că în lupta lor împotriva necredincioşilor vor avea ajutor din cer, vor avea ajutorul şi apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu…