„Biserica” catolică deţine erezii foarte mari în sânul ei. Noi nu avem ce discuta cu nişte făţarnici care şi-au inventat propria lor „biserică” în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor „bisericii” lor porţile Împărăţiei cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu.

Eu aş crede în botezul lor dacă ar renunţa la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime, ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e Botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi jertfele mamelor.

Îmi amintesc un capitol din Frații Karamazov, din care rămâi foarte uimit de anumite asemănări de doctrine: Papa era reprezentat în roman, grandios, la înălțimea unui balcon, cu fastul de rigoare, iar, jos, pe o margine de stradă, mergea Mântuitorul Iisus Hristos, de-abia ducându-Şi picioarele de slab şi rănit ce era. De la balcon Papa strigă: „Luaţi-L repede şi băgaţi-L la puşcărie! El nu-şi mai are rostul, că mult ne-a încurcat în administraţia noastră. Noi suntem stăpâni, noi dăm pâinea, noi dăm dreptatea, noi dăm fericirea poporului”. Iată cum este văzut Hristos în concepţia papală, de altfel de aici au apărut şi dogmele lor eretice despre infailibilitatea papală, Filioque şi alte inovaţii de ale lor, pentru a crea un sistem autonom şi dictatorial în biserică, până într-acolo încât Îl scoate pe Dumnezeu din lume. Nu mai există Dumnezeu, ci omul, iar omul superior este, bineînţeles, Papa. Nu vedeţi şi dumneavoastră asemănarea izbitoare între doctrina umanistă, nihilistă, papală şi comunistă?

Şi aşa a rămas omul gol goluţ în grijile şi păcatele lui, dezbrăcat de haina luminoasă a harului lui Dumnezeu. Dar el nu mai este nici măcar gol ca Adam în Rai, ci s-a îmbrăcat cu haina întunecată a dumnezeilor mincinoşi de care am pomenit. Acum, că urmează să vină papa în România, mă întreb oare cu ce scopuri politice mai vine? Că aşa s-a jucat istoria asta până acum şi s-au împărţit neamurile, prin vizite şi conferinţe de pace, chipurile. Noi sperăm să rămânem cu Ardealul întreg totuşi. Că dacă nu au reuşit atâţia papi să îl subjuge, nu o reuşi acesta de azi!

Mântuirea este aşadar doar în Biserică şi nu în afara ei sau în vreo altă pseudo-biserică. Singura Biserică adevărată rămâne Biserica Ortodoxă. Faptele bune ale neortodocşilor pot să îi ajute să cunoască Adevărul ortodox, dar nu sunt suficiente spre mântuire. Fără Botezul în numele Sfintei Treimi, a unei Treimi mărturisite în Crezul ortodox, şi nu cel rătăcit, catolic, nu este mântuire. Dar este vreme de pocăinţă pentru fiecare şi îi aşteptăm cu braţele deschise către Sfânta Ortodoxie pe toţi cei rătăciţi pe cale.

Despre datoria mărturisirii

Preoţii au datoria să spună credincioşilor cu timp şi fără timp adevărurile acestea de veacuri ale Bisericii Ortodoxe, să atragă atenţia asupra ereziilor care vin în Biserica noa­stră, ca să ştie creştinul ce are de făcut. Dar credincioşii noştri au conştiinţă orto­doxă mai dezvoltată decât a multora dintre păstori, şi iau o carte, mai citesc un ziar şi află ei cum stau lucrurile – acum stă la dispoziţia fiecăruia să afle adevărul.

Cum putem noi, ca ortodocşi, să uităm şi să fim nesim­ţitori faţă de atâta sânge vărsat pentru apărarea dreptei credinţe? Sf. Ioan Gură de Aur spune că mucenicii sunt mai mari şi decât îngerii şi că au dat dovadă de dragostea cea mai mare cu putinţă faţă de Mântuitorul, pentru înflăcărarea credinţei lor, făcându-şi şi trupurile ne­mu­ritoare. Au, oare, mai mare dragoste ecumeniştii de azi decât aceştia?

Vor veni vremuri grele asupra orto­docşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmto­rările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nă­dejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că de nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fii fiilor noştri, de noi depinde mân­tuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învă­ţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, ni­ciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii Ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre.

De aceea vă zic – aveţi încredere că Domnul vă va da putere să mărturisiţi pentru El. Trăim într-o lume anar­hică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.

Dar de data aceasta a pătruns dihonia mondialistă, care vine cu înşelăciunea unei păci false, în care să nu mai poţi spune adevărul, să ne facă justificabilă tăcerea. Preotul din faţa altarului nu vorbeşte nimic; tălmăceşte acolo un fragment evanghelic şi încolo nimic, la cât ar fi nevoie, cu câte ne confruntăm cu greutăţile astea şi cu ne­ca­zurile care vin asupra noastră; credinciosului i se explică prea puţin cum să se lupte în lumea de azi şi astfel intră în derută. Tocmai asta este esenţial în taina duhovniciei, ca omului să îi spui atunci când are nevoie, să răspunzi la nevoile lui, nu numai aşa să dai nişte sfaturi reci din cărţi. Dacă îi oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poţi să îl ţii legat de Biserică, dar dacă mai mult îi tulburi înţelegerea, atunci el se îndepărtează.

Oricum la noi, la români, tă­cerea este o calitate veche în rândul clerului; dacă mai vorbesc aşa sporadic, pe ici colo. Mai sunt vreo doi, trei preoţi care vorbesc azi – un părinte Mihai de la Bucureşti, unul de la Vatra Dornei şi în rest mai puţin – tot Arhanghelul Mihail văd că îi ocroteşte; eu mă rog pentru aceştia să le dea Dumnezeu puterea ca până la sfârşit să se menţină pe poziţia aceasta mărturisitoare, că nu e uşor. Dacă înainte era ateismul comunist, să nu credem că acum nu mai este acelaşi ateism; ateismul acum este mani­festat prin frica de a nu mărturisi, prin tăcere.

Acum acest curent te învaţă o falsă iubire şi prin asta ei urmăresc nu numai să te dezmoştenească de ortodoxie, dar să schimbe şi structura Ortodoxiei. Asta urmăresc ei acum – să schimbe structura Ortodoxiei, şi structura firii umane.

Ortodoxia înseamnă trăire, înseamnă viaţă, înseamnă lucrare practică. Dar acum încearcă să te dez­moş­tenească, să îţi schimbe rădăcina, un fel de mutaţie genetică, că tot e la modă văd. Astfel încât în minţile unora vor reuşi să dea o altă întorsătură bazelor creş­tinismului şi le va perverti şi trăirea, astfel încât vor simţi sub spectrul înşelării, şi tot aşa, prin iubire, prin dragoste, prin bunătate. Noi trebuie să fim cu urechile ciulite acum şi să nu primim uşor orice învăţătură, trebuie să vedem de unde vine acea învăţătură şi încotro bate, de la cine şi din ce împrejurări vine. În curând nu vom mai avea la cine să ne spovedim, foarte puţini preoţi dacă vom găsi şi comunicarea va fi anevoioasă.

Dragostea care nu e în adevăr derutează sufletul şi nu este rodnică şi oricum, deocamdată se mai vede că nu este în adevăr, pentru că clericul nostru de azi una spune la Petru Vodă, una spune la Putna, una spune la Secu şi tot aşa. Dar acesta este şi scopul lor, de altfel, ca să ne deruteze, să nu mai ştim ce să credem; ei vor să introducă această stare de neîncredere.

Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin no­bile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sf. Apostoli, martirii şi mucenicii noştri.

Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor. Să nu uităm că Biserica nici por­ţile iadului nu o vor birui. Însă fiecare are datoria să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filo­sofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină… Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre.

Eu consider că acesta însuşi e un semn că sfârşitul este aproape, prin faptul că nu mai avem proroci şi apărători sfinţi ai adevărului ortodox. Este o lipsă de povăţuitori, predicatori care să spună poporului de la amvon ce are de făcut. Nu, acum preotul trebuie să predice după cum îi dictează partidul, nu după cum îi spune Duhul. Mai are el habar de Duhul? Păi cum să mai lucreze aşa Dumnezeu, prin astfel de capi stricaţi? Ei dansează şi cu musulmanii şi cu ereticii şi vrem ca Dumnezeu să grăiască prin ei. Dar bietul om cade pradă tuturor minciunilor.

Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puţini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credinţă. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realităţi dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei, când vin din străinătate, aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genţi strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă.

Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând, binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânare cu lacrimi în ochi şi ţăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Bisericii noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă.

De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenţilor. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înţeleagă că păstorii supremi sunt Sfinţii Părinţi şi slavă Domnului sunt atâtea cărţi publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut. Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învăţăm de la greci care, aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunţă la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educaţie religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înţelege uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăţi. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câţiva buni dar putini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulţească Domul secerătorii că sunt puţini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştinţe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învăţătură cu uşurinţă de la oricine, numai de la Sfinţii Părinţi şi preoţii mărturisitori. Să fim vigilenţi pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ţine tot aşa, o să iasă la pensie…

Dumnezeu nu se învecheşte, Dumnezeu acelaşi este. Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituţie omenească, în care păstorii sunt aleşi de politicieni… Iar cum politica se schimbă, aşa şi cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai întâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Statului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispoziţiile Domnului, nu ale Statului. Ca cetăţeni ne facem datoria faţă de stat, dar dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Mulţimea însă  cunoaşte păstorul cel bun şi creştinul adevărat se va duce după păstorul cel bun. Dacă mulţimea de credincioşi cunoaşte legea şi canoanele Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi, atunci şi episcopul va fi în ton cu credincioşii.

Cateheze ar trebui să facă fiecare preot cu parohia sa, cum era pe vremea mea, când părintele cu dascălul şi alte personalităţi ale satului se uneau şi organizau tabere de vacanţă, în care făceau cateheze cu elevii, se discutau lucruri şi de cultură şi practice şi se şi bucurau de frumuseţea vieţii. Trebuie să ştii mai întâi să îi introduci în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul, mai ales în rândul tinerilor. Asta este misiunea preotului. Azi nu mai are nimeni grija catehizării, din ce în ce mai puţini sunt cei care se implică să formeze creştinul de mâine, atât un cetăţean drept şi onest, cât şi un creştin evlavios, cunoscător al tradiţiei şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi.

Tocmai aici este marea dramă – este un zid între păstori şi turmă. Păstorul nu mai ajunge la inima credincioşilor. Misiunea preoţilor se rezumă la mese şi ospeţe, se suie în maşină şi circulă în toată lumea asta. Iar poporul aşteaptă în sărăcie şi durere. Aceasta este adevărata dramă pentru că s-a despărţit omul de păstor. Iar bietul creştin aşteaptă şi tot aşteaptă nişte vremuri mai bune. Şi cred că răbdarea şi suferinţa poporului român nu vor rămâne nerăsplătite. Numai să cerem şi ni se va da; bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla.

Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpo­trivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau? Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

Cum să mărturisim

Trebuie să curăţim învăţăturile strâmbe pe cât e posibil, să le putem prezenta cât mai clare, dar fără prea multă răutate. Adică să atragem atenţia asupra rătăcirilor unora sau altora dar fără să învinuieşti; să nu arăţi cu degetul. Aşa trebuie să mărturisim: îndreptând degetul spre noi, nu spre celălalt. Pentru că, să ştiţi, nu suntem fără de vină. Cu toţii răspundem pentru rătăcirile din Biserică şi din societate – ori că nu am acţionat la timp, ori că nu ne-am rugat cu duh de pocăinţă, cu toţii purtăm vina căderii celuilalt, chiar dacă, într-un anumit fel, el singur se exclude din Trupul lui Hristos. Atunci când vom reuşi să întoarcem degetul spre noi, atunci vom reuşi să facem Ortodoxie curată şi să curăţim învăţătura Bisericii de zgura rătăcirilor. Deci nu zic să taci, căci este ateism, dar vezi în ce duh mărturiseşti, căci dacă nu ştii să întorci degetul spre tine, te poziţionezi tot în afara Ortodoxiei, care este trăire.

Dragii mei, mărturisirea trebuie făcută fără echivoc, fără ascunzişuri. Adevărul trebuie scos la lumină, dar numai adevărul, pentru că lumea nu mai ştie de unde vine şi încotro merge. Din păcate manualele teologice prezintă realitatea Bisericii trunchiat şi copiii noştri nu vor avea acces la o învăţătură autentică a istoriei bisericeşti. Sis­temul politic a urcat şi până la vârful ierarhiei bise­riceşti, ca peste tot, de altfel. Dar asta nu e nicio noutate. Cum a fost Biserica sub comunism, aşa e şi acum. Şi tot aşa va şi supravieţui – prin jertfă şi mărturisire.

Însă nu ieşim din staul şi nu trecem la nicio altă biserică schismatică, chi­purile ortodoxă. Rămânem în Biserica în care ne-am născut şi să avem curajul să mărturisim orice abatere de la dreapta credinţă. Deocamdată nu se pune problema unei erezii vădite în Biserica noastră. Avem datoria de a vădi rătăcirile conducătorilor bisericeşti, de a vădi pericolul ecu­­menist, pentru a evita fatala unire cu papistaşii sau alte comunităţi bisericeşti care sunt căzute din Har, nu mai au succesiune apostolică şi nu mai păstrează adevărul întreg al Bisericii Soborniceşti, stabilit prin cele 7 sinoade ecu­menice. Să ne păzească Dumnezeu de o astfel de unire necanonică! Atunci nu va mai fi har într-o astfel de biserică. Dar Dumnezeu îşi va păstra aleşii Lui şi va păzi Biserica Ortodoxă, după cum ne-a făgăduit. Să ne rugăm să ne păzească în acele vremuri şi să nu cădem în mreaja înşelării. Însă tot erezie este şi să te desparţi de Trupul Bisericii fără întemeiere canonică, aşa cum e cazul bisericii stiliste de la noi.

Un apologet înţelept şi un adevărat apostol ar vremurilor noastre are discernământul mărtu­risirii şi nu mărturiseşte cu patimă, fără socoteală, ci ştie să se facă tuturor toate, fără să se abată de la Adevăr. El caută mereu să lupte să poată trezi în ceilalţi sentimentul de apărare a Adevărului. Acesta este rostul mărturisirii lui, dar, din păcate, ţara noastră nu are un astfel de măr­turisitor la ora actuală. Rostul măr­turisitorilor este să facă ostaşi ai apărării Ortodoxiei.

Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.

Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta.