Noua Lege Offshore din România în comparație cu legile din alte state

Prin sistemul de deduceri fiscale de până la 60% şi impozitul progresiv, impus la un prag de referinţă al preţului pe MWh, la nivelul anului 2012, de 47 de lei, faţă de 129, cât este acum preţul unităţii de măsură a gazului pe piaţa reglementată, lasă impresia că Liviu Dragnea a cedat presiunilor petroliştilor. Săptămâna viitoare, Camera Deputaţilor, for decizional, va pune pecetea finală.

Statul român, potrivit specialiştilor din energie, ar câştiga mai puţin prin noua lege decât aplicând  OUG 7/2013 și Legea 73/2018. Atunci, de ce mai trebuie această lege? Pentru că marile corporaţii internaţio­nale, cu acţionari ruşi, americani, austrieci, au nevoie de predictibilitate şi o siguranţă că nu vine un alt guvern să le diminueze profitul.

În acest moment, la nivel mondial există trei mari sisteme de taxare în privin­ţa exploatării hidrocarburilor, potrivit PricewaterhouseCoopers: redevenţa plătită statului (în România se situează între 3,5% şi 13,5%, în funcţie de dimensiunea zăcământului onshore), taxarea veniturilor suplimentare în funcţie de capacitatea de exploatare şi taxa pe câmpul de conce­siune.

Multe state evoluate din lume au renunţat la redevenţă, pentru a menţine un climat interesant de investiţii. Să le luăm pe rând:

SUA: Win–win

Statele Unite ale Americii reprezintă cea mai de succes relaţie dintre investitori şi stat. Doi factori se remarcă: echilibrul în distribuirea riscurilor şi stabilitatea climatului investiţional. În Texas, de pildă, companiile petroliere care exploatează hidrocarburile în subsolurile terestre plătesc redevențe de 12,5%–18,75% pentru offshore, precum și un impozit general corporativ de 35% aplicat veniturilor impozabile. Industriaşii împart cu statul şi riscurile şi profiturile 50-50%.

Marea Britanie: 60% iau Finanţele Publice

În Regatul Unit al Marii Britanii, regimul fiscal aplicat explorării și producției de gaze include două componentele principale:

– o taxă pe venit de 30% pentru toate operațiunile, începând cu 1 aprilie 2008;

– taxă suplimentară de 32%, percepută de la 24 martie 2011.

În Marea Britanie, redevențele au fost aplicate doar până în 2002, când au fost eliminate. Sistemul de deduceri e atractiv pentru mediul investiţional.

Norvegia: Cel mai ­complicat sistem de ­taxare şi de ­investiţii

Norvegia este cel mai mare producător de gaze din lume. În 2018, bugetul de stat a încasat din vânzarea hidrocarburilor 18 miliarde euro. Producţia anuală de gaz e de peste o sută de miliarde de metri cubi, de 12 ori mai mare decât în România. În anii 1960, pe coastă şi în ­ocean s-au descoperit resursele de petrol şi gaz. La început au explorat şi exploatat doar prin companii de stat. Au adus manageri din ­Olanda. Tot nu a mers. Prin anii 1980 au deschis piaţa către marii investitori şi şi-au păstrat o singură companie de stat.

Statul norvegian aplică sistem de taxare diferit în funcţie de complexitatea zăcământului şi de adâncimea la care se află acesta. Sistemul de taxare din venit ajunge până la 78%. Dar cele 18 miliarde euro nu provin doar din taxarea directă, ci dintr-un sistem complex de investiţii şi de participare a statului.

Taxele percepute în sistemul de 78% au adus bugetului norvegian, anul trecut, 65 miliarde NOK, adică 6,8 ­miliarde euro.

Taxa de proprietate şi taxele de mediu (Norvegia impune petroliştilor care extrag din zona offshore să cumpere certificate de emisii de CO2 şi NOx, şi de altfel, a fost prima ţară din lume care a taxat emisiile de carbon încă din 1991) au adus 6,1 miliarde NOK, adică 641 milioane euro, cel mai mult din taxele de mediu.

Vărsămintele pe care le primeşte statul norvegian în calitate de acţionar: 88,3 miliarde NOK, adică aproape 9,4 miliarde euro. ­Mecanismul nu este însă simplu. Banii sunt încasaţi prin ceea ce, în engleză, norvegienii numesc State’s Direct Financial Interest (SDFI). Acesta este un sistem prin care statul norvegian deţine participaţii la câmpuri petroliere şi gaziere din ­Marea Nordului, la conducte şi la instalaţii de pe uscat. Pentru câmpuri, proporţia deţinerii este decisă când se acordă licenţele de producţie şi variază de la un câmp la altul. Ca şi ceilalţi acţionari, Guvernul Norvegiei ­asigură partea sa de investiţii şi cheltuieli, ­proporţional cu procentul deţinut, şi primeşte bani din veniturile obţinute din vânzarea resursei, corespunzător cotei – notează economica.net.

Legea impozitului pe petrol (PTA) este supusă unei cote marginale de impozitare de 78% din profitul operațional net (28% impozitul pe profit corporativ și taxa specială de 50%), provenită din activitățile extractive.

Filozofia norvegiană privind exploatarea bogăției sale naturale este că „statul operează pe principiul conform căruia companiile internaționale sprijină statul-gazdă în valorificarea resurselor sale naturale, fac profit, dar la sfârșit resursele aparțin națiunii“.

Banii obţinuţi din taxarea pe venituri, pe concesiuni, pe taxa de mediu sunt strân­şi într-un Fond Suveran, care a ajuns anul acesta la peste 1.000 de miliarde euro, fiecare cetăţean având în conturile acestui sistem aproape 200.000 de euro, bani care nu se pot retrage, ci finanţează munca. Celor care au prestat ore suplimentare sau au un al doilea job, după trei luni, li se returnează o medie de 3.000 de euro, reprezentând taxele plătite.

Arabii păstrează frişca de pe tort

Dacă arabii au dezvoltat turismul din exploatarea hidrocarburilor, creând paradisuri pentru turişti, ţările din Europa de Vest, cu rezerve de hidrocarburi mici sau foarte scăzute, au următoarele niveluri de redevențe:

– În Danemarca, regimul fiscal aplicabil explorării și producției de hidrocarburi (E&P) reprezintă o combinație de impozit pe profit corporativ (CIT) și un impozit pe hidrocarburi, în valoare de 52%, dar care după deducere (indemnizații de epuizare) atinge doar 18%.

– Turcia aplică o redevență fixă ​​de 12,5% atât pentru petrol, cât și pentru gaz pe producție și un impozit de 20% pe venituri corporative.

– În Germania, petroliştii plătesc o redevență de 10% la valoarea producției de petrol și gaze.

– În Ungaria, redevențele au înregistrat o medie de 12% până în 2010, cu variații în funcție de dimensiunea zăcământului, care în unele mai mari pot ajunge până la 30%.

– În Franța, redevențele pot ajunge până la 30% din valoarea producției, în funcție de nivelul de productivitate a zăcământului.

– În Italia, țară a cărei industrie de petrol și gaze poate fi comparată cu cea din România, redevența reprezintă 7% din valoarea producției, cu mici variații în funcție de mărimea zăcământului, care face obiectul unei majorări de 3% prin care se finanţează un fond special.

– În aproape toate țările arabe bogate în rezerve de petrol, 70% din profituri ajung la bugetul de stat, iar în țări precum Arabia Saudită sau Irak venitul de stat din exploatarea petrolului a ajuns şi la 85%.

– Israelul aplică o taxă pe venit și o taxă asupra profiturilor neprevăzute din activitățile din exploatare. Impozitul pe profit este progresiv, variind de la 0% la 50%. Prin descoperirea unor noi zăcăminte, impozitul pe resurse s-a mărit de către Guvernul Netanyahu.

Polonia, caz special

Polonia este un caz mai special. În 2014, Guvernul de la Varşovia a decis scutirea de taxe pentru exploatarea gazelor de şist până în 2020, urmând să impună un impozit cuprins între 0% și 25%, care se va aplica profiturilor din petrol și gaze, diferențiat pe costurile de producție. În general, impozitele, inclusiv impozitul pe profit, vor ajunge să nu depășească 40% din profiturile companiei și să aducă venituri statului de 5 miliarde dolari în perioada 2020-2029. (S-a constatat că regimul de reglementare nefavorabil a dus la retragerea companiilor mari din industria gazelor de șist din Polonia.)

În concluzie, Legea ­Offshore trebuie recalibrată şi îmbunătăţită în sensul predictibilităţii impus de ­giganţi, dar şi să asigure stabilitatea bugetară.

Unde e şobolanul în legea votată în Senat

El se ascunde în două cot­loane: unul care duce spre valoarea de referinţă de trei ori mai mică a MWh şi altul legat de deductibilitate. Cine poate verifica modul cum îşi umflă ExxonMobil cheltuielile, acesta fiind unul dintre puținii producători de echipamente de foraj şi de transport. Poate veni cu facturi de miliarde. Nu există sistem de comparaţie a preţurilor de achiziţie. E ca şi cum ar da Primăria Capitalei stadionul National Arena unei companii de entertainment să organizeze evenimente. Aduce pe Bono, umflă facturile şi, conform contractului, Primăria ar lua impozit din ce mai rămâne. Adică praful de pe tobă. Sigur că această comparaţie e deplasată faţă de regimul ultraingineresc şi supracalificat în explorarea şi exploatarea zăcămintelor de la peste 2 km adâncime. Pentru cei care susţin că statul român ar putea exploata zăcămintele, le-aş recomanda să încerce, cum am făcut eu, o freză de pământ. Nu am reuşit să sap cu ea nici un metru. Darmite două mii.

Anul trecut, OMV Petrom a plătit în jur de 160 milioane de dolari pe redevenţe. Aici nu se aplică TVA sau impozitele suplimentare.

Ce ar fi de făcut?

Statul să regândească legea în sensul asumării riscurilor, dar şi al măririi sistemului de taxare. E vorba despre resursele viitoare, nedescoperite încă. Din fondul special, Guvernul ar putea, pe model norvegian, să aibă acţiuni în viitoarele perimetre, astfel încât viitorimea să nu rămână cheală în Europa pletoşilor.

Dacă trece legea așa cum arată acum, statul român rămâne cu sub 6 miliarde euro în 20 de ani de exploatare a zăcământului concesionat din perimetrul marin. Dar trebuie să ne gândim că mai sunt şi altele, nedescoperite, dar ştiute de industriaşi.