Florin Stuparu: Un cuvînt despre semnele nașterii antihristului

În marea Sa purtare de grijă, Dumnezeul a toate şi Ziditorul nostru nu ne-a lăsat întru necunoştinţă, precum sîntem plecaţi să credem cei mai mulţi dintre noi. Astfel, prin aleşii Săi purtători de Duh Sfînt, ne-a învăţat întreaga istorie, de la ce a fost întru începuturi şi pînă la ce va fi cînd ne vom întoarce la El întru viaţa cea de veci. Şi toate acestea au fost cuprinse într-o singură carte – numită chiar Cartea („Biblia”), fără început şi fără sfîrşit – adică în Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.

Deci ce ne spune Biblia? – după o împărţire a faptelor care ne este folositoare pentru acest cuvînt. Întîi de toate, ne aminteşte ceea ce sîntem din fire: nişte făpturi cu totul şi cu totul deosebite de celelalte, singurele aduse întru fiinţă cu suflarea gurii lui Dumnezeu (Facerea 2:7) şi „după chipul şi asemănarea Lui” (Facerea 1:27). Ce înseamnă aceasta? Că Făcătorul a toate ne-a zidit liberi şi nemuritori, pentru a ajunge la o vreme, prin înfiere, dumnezei după dar, după cum e scris: „Căci Eu am zis: Toţi sînteţi dumnezei şi fii ai Celui prea înalt” (Psalm 81:6). Apoi, Cartea Facerii ne istoriseşte căderea omului din firea sa, prin neascultare şi mîndrie, înrobirea de bună voie faţă de Satana (cel căzut mai înainte din firea sa) şi începutul pribegiei omenirii într-o lume a suferinţei şi mai ales a lipsei de nădejde că se va putea răscumpăra vreodată de sub stăpînirea celui rău. Căci, într-adevăr, ce ar fi putut da omul pentru a-şi dobîndi înapoi liberarea de tirania morţii şi a diavolului? Şi atunci Dumnezeu, în nespusa Lui iubire de oameni, a hotărît să ia datoria omului faţă de diavol asupra Sa şi să o plătească omeneşte. Dar cum? Întrupîndu-Se El Însuşi, prin Persoana Fiului, întru un om asemenea nouă, dar fără de păcat, deci întru un nou Adam. Şi, pentru ca oamenii să poată primi acest înfricoşător pogorămînt, a vestit dinainte, timp de multe veacuri, nepovestita întrupare a Hristosului („Unsului”) Său, prin Prooroci. Cuvintele acestora, insuflate de către Sfîntul Duh şi cuprinse în toate cărţile prooroceşti ale Vechiului Testament, s-au împlinit o dată cu negrăita naştere din Fecioara a Dumnezeu-Cuvîntului. Naşterea Mîntuitorului, propovăduirea Sa, răs­cum­părarea omenirii prin moartea şi învierea Sa, toate acestea sînt cuprinse în Evanghelii. Mai departe, Faptele Aposto­li­lor cuprind întoarcerea firii omeneşti la Tatăl, prin înălţarea lui Hristos Iisus la cer, şi înfiinţarea, prin pogorîrea Sfîntului Duh, a Bisericii, adică a adunării celor care se împărtăşesc de Hristos-Dumnezeu prin Sfintele Taine, şi mai ales prin Sfînta Taină a Împărtăşirii cu trupul şi sîngele Său. De acum, prin Sfînta Taină a Botezului şi apoi prin celelalte, orice om a căpătat puterea de a-şi cîştiga mîntuirea, adică de a ieşi de sub robia Satanei şi a se întoarce la ascultarea lui Dumnezeu, al cărui fiu după dar ajunge prin împărtăşirea cu Fiul „cel întîi născut între mulţi fraţi” (Romani 8:29).

Dar aceasta a însemnat totodată şi începutul războiului dintre Satana şi Biserica lui Hristos, căci diavolul nu-şi poate primi înfrîngerea fără să încerce „a-i pierde, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Mai ales că el ştie prea-bine că şi-a pierdut puterea pe care o avea înainte de răscumpărarea omenirii prin Cruce, încît răstimpul domniei lui asupra acestei lumi a păcatului s-a scurtat iar vremea judecării sale de către Hristos, întru a doua Lui venire, se apropie cu fiecare zi ce trece. Şi, pentru ca Biserica să poată duce fără teamă acest război, Purtătorul de grijă a toate a dat Apostolilor o proorocie, în care mai înainte vesteşte pătimirile Bisericii, pînă la biruinţa ei desăvîrşită asupra „şarpelui celui de demult” (Apocalipsa 12:9), atunci cînd Hristos-Dumnezeu Se va pogorî în slavă, ca Împărat şi Judecător, va reînnoi lumea, îl va doborî pe diavol împreună cu toţi ai lui întru focul cel nestins şi îi va aduce lîngă Sine pe toţi ai Săi întru viaţa cea fericită. Astfel, se va încheia istoria pricinuită de greşeala Evei şi a lui Adam, şi va începe o alta, pe care nu o putem decît bănui. Iar proorocia aceasta, pusă în scris, se numeşte Apocalipsa (adică „descoperirea”) Sfîntului Ioan Teologul, ultima carte cuprinsă în canonul Noului Testament.

Descoperirea ce i s-a dat Sfîntului Ioan Teologul este (în cea mai mare parte) răspunsul la o întrebare firească, aceea pusă de ucenici: „Spune-ne (…) cînd vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului?” (Matei 24:3). La care Mîntuitorul le-a răspuns: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Căci Dumnezeu-Fiul le ştie pe toate, deci şi cînd va fi sfîrşitul. Ca om însă, nu ştie aceasta, fiindcă firii omeneşti nu i-ar folosi. Şi tot Mîntuitorul ne spune de ce: ca să fim cu grijă: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi: că, de-ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gîndiţi” (Matei 24:42-44).

Aşadar, Mîntuitorul nu dezvăluie „ziua şi ceasul”. În schimb, spune semnele după care vom cunoaşte vremea sfîrşitului şi a celei de a doua Sa veniri, între care este acesta: „Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Şi, într-adevăr, hristoşi mincinoşi, adică anti-hrişti, au fost mulţi, de la Simon Magul, care se numea pe sine „puterea cea mare a lui Dumnezeu”, şi pînă la „înlocuitorii («vicarii») de Dumnezeu”, papii Romani apostaţi. Iar Antihristul cel mare, în vremea căruia se va petrece sfîrşitul, este proorocit de Mîntuitorul prin Pavel, care zice că Hristos nu va veni a doua oară „de nu va veni mai întîi apostasia şi de nu se va descoperi mai întîi omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu, încît să şadă el în Biserica lui Dumnezeu ca Dum­nezeu, arătîndu-se pe sine-şi că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

Deci cine va fi Antihristul? Acel „Mesia”, văzut de Iudei ca împărat pămîntesc, sub al cărui sceptru ei ar urma să refacă o aşa-zisă „împărăţie a lui David” şi, mai tîrziu, să stăpînească lumea. Pe Antihrist l-au vrut Iudeii de la bun început, şi de aceea „L-au ucis [pe Hristos] din mînie şi dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toţi: «Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fie împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:5-7) şi cum îşi închipuiau acum Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură şi mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl aşteaptă pe «Mesia al lor», aşadar un împărat a toată lumea, care este Antihrist, căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L aşteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM). El este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Matei 5:43). Pînă la pogorîrea Sfîntului Duh, înşişi ucenicii L-au asemuit pe Hristos cu Antihristul, întrebîndu-L: „Doamne, oare în anul acesta vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israil?” (Faptele Apostolilor 1:6). Antihristul este „hristosul” aşteptat de „Hiliasm” („Milenarism”, erezie iudaică). Acesta e cel în care Iudeii şi toţi cei lepădaţi de la credinţă (dar şi păgînii) îşi pun nădejdea că va împărăţi în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinţei şi al fărădelegii, stăpînit de diavolul, un „rai” în care toţi să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfăţişeze (şi pe bună dreptate, conştiinţa spunînd fiecăruia că va fi osîndit).

De-a lungul vremii, mulţi au fost socotiţi antihrişti: de la Nero sau papa romano-catolic pînă la Stalin şi Hitler. Dar semnele venirii Antihristului cel mare încep să se întrezărească abia în vremurile mai noi, cînd umanismul, cinstirea idolatră a omului, a ajuns atot-stăpînitor. Să ne plecăm luarea aminte la cîteva dintre aceste semne, între care cel dintîi este apostasia, lepădarea obştească, într-un fel sau altul, de Hristos.

1.a. Apostasia: ateismul materialist

„Antihrist este numit cel care nu va primi şi nici nu va mărturisi dumnezeirea lui Hristos. Astfel, antihrişti sînt mulţi: «Mulţi antihrişti s-au arătat» (1 Ioan 2:18). Aceştia sînt ateii, care s-au lepădat de legea dumnezeiască. Aşadar, antihrişti sînt mulţi, dar Antihrist este unul singur. Antihrişti s-au arătat de cînd a venit Hristos pe pămînt şi pînă astăzi între noi; Antihrist însă nu a venit” (DIM). Acum însă, lepădarea de Dumnezeu şi cinstirea omului ca dumnezeu e semnul cel mai vădit că omenirea e pregătită să-l primească pe Antihrist. Şi aceasta s-a văzut limpede odată cu ateizarea întregii lumii, prin revoluţiile zise „comuniste”, care au lovit întîi de toate în Ortodoxie (revoluţiile bolşevice din Rusia, România, Bulgaria şi Serbia), dar şi în erezia papistaşă (războiul civil spaniol, revoluţiile marxiste din America centrală şi de sud) şi în păgînisme (revoluţia atee a lui Enver Hodja din Albania musulmană). Ateizarea a fost însă doar întîiul pas al marii apostazii, avînd ca scop ştergerea din minţile oamenilor, întîi de toate, a sfintelor dogme (adică a adevărurilor neschimbate) ale adevăratei credinţe în Hristos-Dumnezeu. Şi, înaintea tuturor, a dogmei întrupării. Iată ce spune despre aceasta Cuviosul Iustin Popovici:

„Piscul adevărului este acesta: cel ce nu recunoaşte întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.

Această măsură fără greş o binevesteşte sfîntul şi purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu şi cunoscător al tainelor, Ioan Teologul: «Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sînt de la Dumnezeu, căci mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; şi tot duhul care nu Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Şi acela este al lui Antihrist, despre care aţi auzit că va veni şi care acum este deja în lume» (1 Ioan 4:1-3; 2:22; 1 Corinteni 12:3).

În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pămîntească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu şi în cele de la diavol. De la Dumnezeu sînt acelea care recunosc şi mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor şi Domn; iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată «filosofia» diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume.[…]

Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preţ să-L înlocuiască pe Hristos şi să-I ia locul în lume şi în om. Sînt nenumăraţi înainte-mergătorii lui Antihrist, mărturisitorii şi credincioşii lui în lumea omenească de-a lungul veacurilor: «tot duhul»; iar duhul poate fi persoană, sau învăţătură, sau idee, sau gînd, sau om, sau Înger, sau diavol. Şi toată învăţătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaşte că Iisus este Dumnezeu şi Mîntuitor, Dumnezeu întrupat şi Dumnezeu-Om, îşi are obîrşia de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, şi învăţături şi idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta şi zice sfîntul cunoscător al tainelor despre Antihrist: «şi acum este». Orice om, orice idee din lume care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreştine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist.

În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sînt pentru Hristos şi acelea care sînt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găseşte în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Şi orice om – fie că vrea, fie că nu – numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Şi fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu este. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există” (IUS).

Ateismul comunismului a fost lepădat în clipa în care îşi atinsese ţelul: alungarea lui Hristos-Dumnezeu din inima omului Ortodox, şi înlocuirea lui cu omul ca idol. Iar acum pasul al doilea este propovăduirea unei credinţe înşelate, umaniste, care amestecă Ortodoxia nu numai cu ereziile creştine, dar şi cu iudaismul şi cu toate păgînismele. Numele acestei înşelări este:

1.b. Ecumenismul apostat

Să vedem ce spun despre acesta cîţiva dintre Sfinţii Părinţi ai vremii noastre. De pildă, acelaşi Cuvios Iustin Popovici:

„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime şi-L pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune»” (IUS).

Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se întemeiază pe credinţa că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează deabia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creştine» (şi chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a creea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» şi o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Şi, dacă toate aceste «Biserici creştine» nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii «religioase». Şi iată cum ecumenismul «Creştin» nu va putea să sfîrşească decît în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm cîteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10 000 de persoane, reprezantanţi ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvîntări despre «fundamentarea religioasă» a noţiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2 000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinînd tuturor denominaţiunilor.
2. În 1969, într-o declaraţie oficială a Bisericii Greceşti din America s-a afirmat: «Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sînul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mîna.»
3. The Temple of Understanding (Templul Înţelegerii), o fundaţie americană iniţiată în 1960 ca un fel de «asociaţie a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ţinut pînă în prezent mai multe conferinţe «la vîrf». (În Comitetul Internaţional al Templului era membru şi Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată la Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Sîntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobîndim însă este unitatea primordială.» La cea de a doua conferinţă (Geneva, 1970), s-au întîlnit 80 de reprezentanţi a zece religii, pentru a discuta probleme precum: «Proiectul de creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfîntul Petru a avut loc o slujbă religioasă supraconfesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar aşa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru».

Aşadar, «conferinţele la vîrf» oferă delegaţilor Ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunităţi mondiale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Switzer.

4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanţat Conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduşi, Budişti, Creştini şi Musulmani, care a fost urmată de o conferinţă la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreştine.

În 1979, la întîlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat pînă şi pe Protestanţi, cînd i-a urgentat pe Creştini să «investigheze viaţa de autentică spiritualitatea a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sînul comunităţii religioase universale».