Pomenirea părintelui Sofian Boghiu – 14 septembrie
- Născut: 07 Octombrie 1912
- Locul nașterii: Cuconeștii Vechi, Bălți
- Ocupația la arestare: ieromonah
- Întemnițat timp de: 6 ani
- Întemnițat la: Jilava, Aiud și Salcia
- Data adormirii: 14 Septembrie 2002
- Locul înmormântării: Mănăstirea Căldărușani, Ilfov
„Să urmăm chipul de viață al sfinților, chipul lor plin de lumină. Şi să ne gândim la chipul din noi care este chip din chipul lui Dumnezeu şi trebuie să-l punem în lumină.”
Iată cum se oglindea chipul părintelui Sofian în evocările părintelui Petroniu Tănase, părintelui Arsenie Papacioc și părintelui Adrian Făgețeanu:
Ieromonah Petroniu Tănase: „Lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui”
Cu Părintele Sofian am trăit ani mulți împreună la Mânăstirile Cernica și Antim, din București. Ca elevi ai seminarului, eram cu doi ani în urma lui, dar conviețuirea în aceeași obște monahicească, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim mai îndeaproape.
Fratele Serghie ( numele lui din mirenie) venea din Basarabia care nu era luată încă de vecini, din Mânăstirea Dobrușa, o mânăstire bine întemeiată, unde monahii aveau școală monahală, învățau meserii – el învățase pictura bisericească – și avea un părinte duhovnic iscusit.
Îndeletnicirea studiului la seminar, i-a dat la iveală o dotare intelectuală deosebită, el fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii.
După terminarea seminarului, nu s-a mai întors în Basarabia, acum ocupată, ci s-a stabilit la Mânăstirea Antim din București, de unde și-a continuat studiile teologice și și-a desăvârșit meșteșugul picturii la Academia de Arte Frumoase, devenind un pictor desăvârșit. I s-au încredințat spre pictare biserici de clasa întâi: paraclisul Mânăstirii Antim, biserica Mânăstirii Radu Vodă și altele. A fost solicitat și în străinătate: a pictat catedrala Mitropoliei ortodoxe din Liban.
Iar când obștea a rămas fără conducător, stăpânirea bisericească n-a găsit persoană mai potrivită decât Părintele Sofian căruia i-a încredințat stăreția Antimului, pe care a condus-o cu multă vrednicie, până la sfârșitul vieții, timp de 50 de ani.
La Mânăstirea Antim, Părintele Sofian a avut fericita ocazie să trăiască cu părinți duhovnici sporiți: Nicodim Ioniță, Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, din pilda cărora și el a sporit duhovnicește din putere în putere, ajungând unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării duhovnicești a Rugului Aprins din această mânăstire.
Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața lui sufletească. Se vedea aceasta în slujirea cu multă evlavie la sfântul altar și în căldura sufletească și credința predicilor sale.
Ca stareț, Părintele Sofian și-a pus în lucrare toate darurile cu care era înzestrat : bună gospodărire a obștii, sfinte slujbe zilnice și la sărbători – când biserica era neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor veniți, inimă milostivă, multă dăruire și ajutor săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim la care milostenia era în cinste deosebită. Cum este și firesc, împlinirea duhovnicească a Părintelui Sofian nu putea trece neobservată de mulțimile de credincioți ai Antimului. Și astfel, tot mai mulți veneau să-i ceară lămuriri și bună sfătuire în nedumeririle vieții, sau voiau să se ușureze de povara păcatelor. Iar el, cu multă bunăvoință și răbdare, a întors pe mulți din rătăcirea păcatului și a eliberat pe mulți din robia patimilor, înscriindu-se în ceata marilor duhovnici de care s-a învrednicit țara noastră să-i aibă în aceste vremuri.
Cât de mult s-au folosit bucureștenii de buna duhovnicie a Părintelui Sofian, a arătat-o din plin marea mulțime de credincioși venită să-și ia ultima binecuvântare de la duhovnicul lor iubit, părintele lor duhovnicesc chemat la Domnul.
Dar Părintele Sofian a trăit într-o vreme de grele încercări – întrega perioadă a comunismului – de la care a suferit multe greutăți, mizerii, ani de temniță, dar nici suferințele trupești nu l-au ocolit. Și cu toate acestea, calea vieții sale duhovnicești a fost întotdeauna ascendentă: nici necazul, nici strâmtorarea nu l-au împuținat. Iar la bătrânețe, ceva din lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui.
(Ierom. Petroniu Tănase, Schitul Românesc Prodromu, – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 229-230)
Părintele Arsenie Papacioc: „El nu prea vorbea, trăia”
Am trăit la Antim. Fără discuție, i-am cunoscut pe oamenii aceștia, am trăit cu ei.
Am fost la părintele Sandu Tudor, la părintele Daniel – am fost în închisoare cu Daniel, m-am dus în chilia lui care era în clopotniță. Era irezistibil. Toți recunosc asta. Trebuia să zici ca el. M-a impresionat camera lui mare, cu cărți legate toate în piele groasă.
M-a întrebat un lucru: „Frate Anghele, plângi?” Atunci, l-am întrebat și eu: „Dar sfinția voastră, plângeți ?” „Eu plâng”, mi-a spus el. Eu i-am zis :„Nu prea sunteți ortodox!” Eu i-am spus că dacă scap o jumătate de lacrimă, e mare dar de la Dumnezeu. Aceste lucruri mai de taină, nu sunt lucruri difuzabile, că se pierde darul de la Dumnezeu.
Toată admirația am avut-o pentru omul acesta [Părintele Sofian]. El nu prea vorbea, trăia.
Am avut o întâlnire cu părintele Andrei Scrima. I-am fost duhovnic mulți ani. Ne-am căutat și ne-am întâlnit la Antim, în camera Părintelui Sofian. Atunci am intrat prima dată în camera lui. Erau peste tot cărți, nu știam care-i dulapul și care-i josul, erau peste tot numai cărți. Ca un om care vedeam în carte ceva, aveam o părere bună despre dânsul. Am avut părerea că e un om foarte corect.
(…) A fost într-adevăr un om îmbogățit. Era un om care își punea problema mântuirii. Problema problemelor. Trăirea interioară i-o recunosc toți. Era un om care avea o trăire interioară.
S-a dus la Mânăstirea Sihăstria să facă un plan pentru pictură. Ei erau dispuși să-i ofere bani. Dar n-a vrut. A cerut un om de la ei, pentru că avea nevoie de ajutor. Și i-au dat … Nu-l interesau banii. Samarineanca, el a pictat-o. Îmi dădeam seama de valoarea picturii. Era o pictură care vorbea.
(…) Îl plasez pe Părintele în tradiția prezenței. Prezent era. Puteai să-i vezi nevoințele, că era peste tot, săracul… era peste tot.
Cea mai bună părere mântuitoare am avut-o pentru această ființă. Nu ne-am mai văzut…
Pentru dânsul am o mare evlavie. În cununa părinților din veacul acesta, îl plasez în cer.
(Părintele Arsenie Papacioc – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 231-232)
Părintele Adrian Făgețeanu despre Părintele Sofian – Dascăl al rugăciunii
Ce m-a impresionat la Părintele Sofian, încă de la venirea mea la mănăstirea Antim acum peste 60 de ani, era acrivia cu care citea pomelnicele credincioşilor. Se identifica aproape cu omul necăjit care-i cerea să se roage pentru el sau pentru cei apropiaţi. Întâmpina pe fiecare cu multă înţelegere şi dragoste, şi-şi asuma durerea lui.
Am fost şi eu în obştea Rugului Aprins, mai mult făceam treaba Martei decât a Mariei, dar observam la Părinţii Daniil şi Sofian râvna lor de a deprinde rugăciunea, liniştirea şi trezvia minţii de la Părintele Ivan Kulâghin. Erau sporiţi şi statornici de pe atunci în această lucrare lăuntrică.
Uneori mi se părea că Părintele Sofian era exagerat când făcea milostenie, sau când prelungea timpul spovedaniei până după miezul nopţii, dăruind tuturor un ajutor, un sfat, o încurajare… L-am preţuit mult, el fiindu-mi duhovnic de atunci din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie în obşte la Antim după ce am fost în puşcărie şi m-a sfătuit mereu cu înţelepciune, temperându-mi de fiecare dată revoltele şi firea mea iute. Cred că Dumnezeu i-a primit osteneala şi rugăciunile în care eram cuprins şi eu şi în care nădăjduiesc să fiu cuprins şi acum. Dumnezeu să-l aşeze între Sfinţii Lui… Iar pe noi să ne lumineze Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne rugăm pentru el, pentru noi, şi pentru semeni aşa cum ne învăţa mereu…
(Pr. Adrian Făgeţeanu – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, p. 49)
Sursa: fericiticeiprigoniti.net