Cand citim despre vietile acestor colosi descoperim cat de pigmei suntem.
Iata ce putem citi la Viaţa Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare:
Un împărat oarecare al Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea când în Roma împărăţea prea păgânul împărat Diocleţian. Acest Narsita se cunoaşte din fapte, că ori era cu totul creştin, ori că nu era departe de creştinătate, căci se ştie din istorie că au fost în acest fel unii din împăraţii Persiei. Deci acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme şi neavând copii de parte bărbătească, dorea foarte mult şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i dăruiască un fiu. Iar Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, după mulţi ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi mare vieţuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.
Iar diavolul, care urăşte neamul omenesc, văzând binele ce avea să fie după oarecare semne şi voind a face împiedicare, ş-a închipuit în chipul unui om străin; şi, venind la împărat, i-a zis:
„Împărate, să ştii că pruncul ce s-a zămislit în pântecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din robii tăi. Dacă voieşti să cunoşti adevărul, să faci aceea ce-ţi voi spune, adică: Când se va naşte pruncul, să porunceşti să se facă un foc mare şi să arunci pe prunc într-însul, şi de nu va arde, acesta va fi semnul că este fiul tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredinţat că este născut din desfrânare”.
Deci împăratul, încredinţându-se acestor cuvinte diavoleşti, s-a mâniat foarte tare pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine şi se ţinea ca să nu se cunoască până la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea naşterii împărătesei şi născând un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de naşterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mâhnire şi de întristare, a aprins un foc mare şi a aruncat pe prunc în foc. Iar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzeşte pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit şi pe acest prunc nears de foc, viu şi întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă şi alt lucru de mirare era cu putinţă a se vedea; căci pruncul, aflându-se în foc, a ridicat către cer mânuţele sale cele mici şi slabe, ca şi cum s-ar ruga către Dumnezeu. Iar dacă tatăl copilului a văzut acest lucru minunat, s-a înspăimântat şi a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Deci scoţând pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certându-l că a crezut vicleşugul vrăjmaşului celui înşelător. Şi a poruncit îngerul să boteze pe prunc şi să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu, căci pruncul va fi mare prieten şi plăcut al Domnului. Deci împăratul îndată s-a sculat şi, luând pruncul, s-a dus, după rânduiala lui Dumnezeu, către munţii şi pustietăţile Egiptului.
Iar pe când mergeau, l-a întâmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cât va merge pe cale. Ea, alergând către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca şi cum i se închina şi, alăturându-se celor ce mergeau, călătorea împreună cu dânşii şi-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Iar tatăl pruncului, văzând acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia:
„Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten şi plăcut al lui Dumnezeu”.
Deci mergând ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în ţara Egiptului şi, venind până la cetatea ce se numea Ermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc osebit şi frumos.
Acea mănăstire se numea a Eritului şi avea o sută de monahi îmbunătăţiţi. Şi a poruncit Dumnezeu împăratului să lase acolo pe fiul său; iar avva mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului din Persia la dânşii; şi l-a primit cu mare cinste. Iar împăratul a povestit avvei aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc şi cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.
Iar avva, ascultând cu mirare cele povestite de împărat, a zis:
„Cum şi cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuinţă de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?”
Impăratul a răspuns:
„Precum până aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot aşa şi de aici înainte îl va hrăni aceeaşi căprioară, cât va avea trebuinţă de lapte”.
Astfel, împăratul, dând pe fiul său lui Dumnezeu şi încredinţându-l părintelui, s-a întors la ale sale. Iar căprioara aceea a stat pe lângă mănăstire şi a hrănit pe prunc până la vârsta de trei ani.
Iar după ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie şi pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte. Şi după ce pruncul a ajuns la vârsta de şapte anişori, adeseori se ducea la trapeză şi,cerând câte o bucăţică de pâine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ţinea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de icoană, fiind fără de răutate şi cu neştiinţă sfântă, vorbea ca şi cu un viu cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care era ţinut de mâinile cele fecioreşti ale Pururea Fecioarei. Şi grăia astfel:
„Şi Tu eşti mic precum sunt şi eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar şi mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuieşti aşa, nemâncând nimic? Iată, primeşte partea mea şi mănâncă”.
Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca şi cum ar fi fost viu, întindea mânuţa Sa şi lua pâinea din mâinile lui Onufrie, care îl vedea pe El ca şi cum o mânca.
O minune ca aceasta făcându-se nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, şi trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a început a-l pândi să vadă ce face cu pâinea şi unde o duce. Deci, văzându-l ducându-se cu pâinea la biserică, a mers după dânsul mai de departe şi, ajungând la uşa tindei, a văzut făcându-se minunea cea mai sus-arătată şi s-a înspăimântat foarte. După aceea, ducându-se, a vestit avvei şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul.
Atunci avva a învăţat pe trapezar, astfel:
„Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: «Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori»”.
Iar trapezarul, ascultând pe avva, a făcut aşa precum i-a poruncit. Deci dimineaţa, venind Onufrie şi cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis:
„Du-te de cere pâine de la Acela Căruia tu i-ai tot dat de multe ori”.
Deci pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a zis către pruncul Hristos, Cel închipuit pe icoană:
„Trapezarul nu voieşte să-mi dea pâine de la el, şi-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori!”
Şi îndată pruncul Hristos i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada şi caldă. Pâinea era atât de mare, încât abia putea să o ducă pruncul cel de şapte ani. Deci Onufrie luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu mare osteneală. Şi venind cu ea la avva, se lăuda copilăreşte, zicând:
„Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”
Iar avva, minunându-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat acea pâine minunată şi a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi şi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos însuşi. Şi toţi au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărţit pâinea în mai multe părţi pentru binecuvântarea şi sfinţirea tuturor monahilor.
Onufrie, crescând cu nişte sporiri de fapte bune ca acestea şi cu dar de la Dumnezeu şi de la oameni, a ajuns la vârsta şi măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălăşlui în pustie şi a ieşi la război împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, după cum povesteşte de aici înainte Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăstirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie şi pe alţi pustnici, singur a scris şi povesteşte în cele ce urmează:
Într-o zi, şezând eu în mănăstirea mea şi liniştindu-mă, mi-a venit dorinţa să ies în pustia cea mai dinăuntru şi să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decât mine. Deci, sculându-mă şi luând puţină pâine şi apă, ca să am pe cale, am ieşit din mănăstirea mea, nespunând nimănui nimic, şi m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergând patru zile şi negustând nici pâine, nici apă, am ajuns la o peşteră încuiată, care avea o ferestruică mică. Şi am stat acolo un ceas, bătând la acea fereastră şi aşteptând ca, după obiceiul monahicesc, să iasă cineva din peşteră şi să-mi dea binecuvântare în Hristos. Dar fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu uşa şi am intrat, zicând:
„Binecuvintează!”
Şi am văzut un oarecare stareţ şezând, ca şi cum dormea, şi iarăşi am zis: „Binecuvintează” şi m-am atins de umărul lui, voind să-l deştept, dar s-a făcut ca praful; şi, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulţi ani. Am văzut şi o haină atârnată la perete şi, atingând-o eu, s-a făcut ca praful în mâinile mele. Deci, îndată luând de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort şi, săpând o groapă cu mâinile în peretele peşterii, am îngropat moaştele lui cu obişnuita cântare de psalmi, cu rugăciune şi cu lacrimi. Apoi, gustând puţin din pâinea cea adusă de mine şi din apă, m-am întărit şi am rămas lângă mormântul acelui stareţ.
Iar a doua zi, săvârşindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru şi, mergând câteva zile, am găsit o altă peşteră şi am văzut pe dinaintea peşterii urme omeneşti şi din aceasta am cunoscut că vieţuieşte cineva acolo. Şi bătând şi neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru şi, negăsind pe nimeni, am ieşit afară, gândind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu şi s-a dus undeva în pustie. Deci am socotit să aştept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-l văd şi să-l sărut întru Domnul. Şi toată ziua am petrecut aşteptând şi cântând neîncetat psalmii lui David. Şi am văzut că acel loc era foarte frumos şi avea un finic cu roadele lui şi un izvor mic cu apă vie şi, minunându-mă de frumuseţea acelui loc, doream ca şi eu însumi să vieţuiesc într-însul, de ar fi fost cu putinţă.
Iar când ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireada de bivoli, şi un rob al lui Dumnezeu umblând între ei; şi acela era Cuviosul Timotei pustnicul. Iar după ce s-au apropiat ei de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-şi goliciunea trupului cu perii săi. Şi venind el la locul unde stăteam şi văzându-mă pe mine, mă socotea că sunt duh şi nălucire şi a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mie mai pe urmă. Iar eu i-am zis:
„Pentru ce te înfricoşezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută şi vezi urmele mele, ca să ştii, că sunt om ca şi tine, pipăie-mă, căci sunt trup şi sânge”.
Atunci el, privind spre mine şi cunoscând că sunt om, s-a liniştit, mulţumind lui Dumnezeu şi zicând:
„Amin”.
Deci s-a apropiat de mine, m-a sărutat şi m-a dus în peştera sa, unde mi-a pus dinainte mâncare, poame de finic şi apă curată de izvor şi a gustat împreună cu mine. Şi mă întreba, zicând:
„Cum ai venit aici, frate?”
Iar eu, arătându-i cugetul şi gândul meu, i-am spus:
„Vrând să-i văd pe robii lui Hristos, care vieţuiesc în această pustie, am ieşit din mănăstirea mea şi am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de dorirea mea, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinţia ta”.
Apoi l-am întrebat şi eu pe el:
„Părinte, cum ai venit aici, câţi ani ai de când eşti în această pustie, cu ce te hrăneşti şi pentru ce eşti gol, neîmbrăcându-te cu nimic?”
Iar el a început a-mi spune despre sine astfel:
„Eu mai înainte am petrecut în viaţa de obşte, în Tebaida, deprinzându-mă cu viaţa monahicească şi slujind cu osârdie lui Dumnezeu, iar cu mâinile lucrând ţesătoria. Odată gândul mi-a zis: «Să ieşi din viaţa de obşte, să petreci singur şi să te osteneşti lucrând, ca să primeşti mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poţi din osteneala mâinilor tale, nu numai pe tine să te hrăneşti, ci să hrăneşti şi pe săraci şi pe fraţii cei străini să-i odihneşti». Deci, ascultând cu dragoste gândul meu, am ieşit din viaţa de obşte şi mi-am făcut deosebi o chilie aproape de cetate şi mă îndeletniceam cu lucrul mâinilor. Şi aveam îndestulare de cele trebuincioase vieţii mele, pe care le câştigam din osteneala mâinilor mele; pentru că mulţi veneau la mine, trebuindu-le lucrul mâinilor mele, şi-mi aduceau toate cele de trebuinţă. Deci odihneam pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărţeam săracilor şi celor ce aveau trebuinţă.
Iar diavolul, vrăjmaşul nostru, care pururea se luptă împotriva tuturor, umplându-se de zavistie asupra mea, s-a sârguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. Şi a pus în mintea unei femei ca să vină la mine pentru lucrul mâinilor mele şi, venind, mă îndemna să-i ţes o pânză, pe care ţesând-o, i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i ţes şi alta şi s-a făcut între noi vorbă şi îndrăzneală, şi, zămislind păcatul, am născut fărădelegea şi am petrecut cu femeia şase luni păcătuind. După aceea am gândit în mine că astăzi sau mâine moartea mă va ajunge şi voi lua munca cea veşnică; şi mi-am zis: «Vai mie, o, suflete, mai bine este ţie să fugi de aici, ca să scapi de păcat şi de munca cea veşnică». Deci, lăsând toate, am fugit în taină şi am venit în această pustie. Şi ajungând în locul acesta, am găsit această peşteră, izvorul şi finicul având l2 ramuri şi în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atâtea roade, câte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Şi sfârşindu-se o lună şi roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; şi astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peştera mea. Hainele mele, învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulţi ani – că acum sunt 30 de ani de când petrec în această pustie – mi-au crescut perii trupului precum vezi, şi aceştia îmi sunt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea”.
Auzind eu acestea de la dreptul acela – zice Sfântul Pafnutie -, l-am întrebat, zicând:
„Părinte, la începutul venirii tale în locul acesta, te-a supărat pe tine ceva sau nu?”
El a răspuns:
„Am răbdat nenumărate năvăliri diavoleşti şi de multe ori diavolul s-a luptat cu mine şi nu m-a biruit, ajutându-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea. Pe lângă asupririle vrăjmaşului, mă supărau încă şi durerile trupeşti, căci foarte mult mă durea pântecele, încât de multe ori cădeam la pământ de durerea aceea şi nu puteam să stau să-mi fac obişnuitele rugăciuni, ci zăcând în peştera mea şi tăvălindu-mă pe pământ, îmi săvârşeam cântarea mea cu multă chinuire, încât nici afară nu puteam să ies. Deci m-am rugat milostivului Dumnezeu ca, pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.”
Iar într-o zi, pe când şedeam la pământ şi pătimeam din pricina durerii pântecelui, am văzut un bărbat cinstit stând înaintea mea care mi-a zis:
„Ce te doare?”
Iar eu abia am putut răspunde, zicând:
„Doamne, mă doare pântecele”.
El mi-a zis:
„Arată-mi unde te doare?”
Şi i-am arătat. Iar el, întinzându-şi mâna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea şi, îndreptând degetul mâinii sale, a tăiat locul acela ca şi cu un cuţit şi a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. Şi mi-a arătat rănile care erau pe ei şi, curăţându-i cu mâna şi ştergându-i cu pânză curată, iarăşi i-a pus la locul lor şi, lipind cu degetele locul cel tăiat şi netezindu-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi mi-a zis:
„Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greşeşti, ca să nu pătimeşti ceva mai rău, ci slujeşte Dumnezeului tău de acum şi până în veac!”
Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulţumind lui Dumnezeu şi slăvind milostivirea Lui.
Astfel vorbind de cu seară cu acel cuvios părinte, zice Pafnutie, am petrecut aproape toată noaptea; iar de dimineaţă ne-am sculat la obişnuita rugăciune. Şi facându-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lângă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis:
„Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavoleşti”.
Şi nu voia să petrec lângă el. Apoi l-am rugat să-mi spună numele său şi mi l-a spus, zicând:
„Numele meu este Timotei; pomeneşte-mă pe mine, iubite frate, şi roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvârşească spre mine până la sfârşit mila Sa, căreia să mă învrednicească”.
Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerându-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis:
„Stăpânul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze şi să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ţi arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinţii Lui”.
Deci, Cuviosul Timotei binecuvântându-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mâinile lui poame de finic şi un vas cu apă de izvor şi, închinându-mă acelui sfânt stareţ, m-am dus de la dânsul, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui şi a lua binecuvântare de la el.
Şi întorcându-mă de acolo, după câteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească şi am stat acolo să mă odihnesc şi să petrec o vreme; dar, întristându-mă, gândeam întru mine şi ziceam: „Ce este viaţa? Sau ce sunt nevoinţele mele? Nici umbră nu sunt împotriva vieţii şi nevoinţelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gândind unele ca acestea şi dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deşteptându-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăşi în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam barbar, care se numeşte „mazichi”. Deci toată sârguinţa mea era aceasta: ca să ştiu de este şi un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-l găsesc şi să primesc de la el folos sufletului meu.
Şi plecând în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puţină pâine şi apă, care mi-a ajuns o vreme. Şi sfârşindu-se pâinea şi apa, mă strâmtoram, neavând hrană, însă m-am întărit şi am mai mers patru zile şi patru nopţi fără de hrană şi fără de băutură; apoi am slăbit foarte cu trupul şi, căzând la pământ, aşteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat cu sfântă cuviinţă, preafrumos şi prealuminat, care, venind la mine şi punând mâna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut. Şi îndată am simţit în mine tărie, încât nici foame, nici sete nu-mi mai era. Deci sculându-mă iarăşi, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii şi am trecut fără de hrană şi fără băutură alte patru zile şi patru nopţi şi iarăşi am început a slăbi de foame şi de sete.
Şi ridicându-mi mâinile spre cer, m-am rugat Domnului şi iarăşi am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele şi s-a făcut nevăzut; iar eu iarăşi am căpătat multă putere şi m-am dus în cale. Şi când era a şaptesprezecea zi a călătoriei mele, am ajuns la un munte înalt şi, fiind ostenit, am şezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Şi am văzut de departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoşat, cu peri deşi crescuţi peste tot trupul, ca la fiară, şi alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrâneţe. Iar perii capului şi ai bărbii lui erau lungi până la pământ, încât acopereau ca o haină trupul lui, şi mijlocul său îl avea încins cu frunze de pustie.
Şi când l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoşat şi am alergat la o piatră ce se întâmplase să fie deasupra muntelui. Iar acela, ajungând până la poalele acelui munte, a şezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului şi bătrâneţii. Şi uitându-se spre munte, m-a văzut pe mine şi m-a strigat, zicându-mi:
„Omule al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că şi eu sunt om ca tine şi vieţuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu”.
Iar eu – zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dânsul cu osârdie şi am căzut înaintea picioarelor lui. Iar el mi-a zis:
„Scoală-te, fiul meu, căci şi tu eşti robul lui Dumnezeu, prieten al sfinţilor Lui, iar numele tău este Pafnutie”.
Deci m-am sculat, iar el mi-a poruncit să şed, şi am şezut cu bucurie înaintea lui. Apoi l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea şi de câtă vreme. Iar el, văzând rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune cele despre sine, zicând astfel:
„Numele meu este Onufrie, de şaizeci de ani rătăcesc în pustia aceasta şi prin munţi, şi n-am văzut până acum nici un om, decât numai pe tine. Petrecerea mea înainte a fost în cinstita mănăstire care se numeşte Eriti şi care este aproape de cetatea Ermopoli, în părţile Tebaidei. Mănăstirea aceea are o sută de fraţi şi toţi sunt cu un suflet, având viaţă de obşte întocmită cu multă dragoste întru Domnul nostru Iisus Hristos. De obşte le este hrana şi îmbrăcămintea şi îşi petrec în linişte şi pace viaţa cea pustnicească, slăvind bunătatea Domnului. Iar eu, în copilăria mea, când mă povăţuiam acolo întru începutul cel nou, am învăţat de la Sfinţii Părinţi credinţa şi dragostea către Dumnezeu şi rânduielile vieţii monahiceşti şi i-am auzit pe dânşii grăind despre Sfântul Prooroc Ilie, cum, întărindu-se de Dumnezeu, a petrecut în pustie, postind multă vreme. Asemenea şi de Sfântul Ioan Inaintemergătorul, căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată şi ce fel de viaţă a avut el în pustie până în ziua arătării sale către Israel.
Iar eu întrebam pe Sfinţii Părinţi, zicând: «Mai mari sunt înaintea lui Dumnezeu cei bare petrec în pustie decât voi?» Ei îmi răspundeau, zicând: «Fiule, aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul în toate zilele şi săvârşim cu bucurie soborniceasca cântare bisericească; iar de flămânzim, găsim pâine gata, asemenea şi de însetăm, avem apă în destul. Dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalţi fraţi, deoarece toţi vieţuim de obşte, ne ajutăm şi slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiţi de toate acestea; căci, de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie? La boală, cine să-i ajute şi să-i slujească? Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi om care să-i schimbe gândul sau să-l sfătuiască, fiind numai el singur? De nu va avea hrană, unde s-o găsească cu înlesnire? Asemenea şi însetând, apa nu este aproape. Acolo, o, fiule, fără de asemănare, mai mare îi este osteneala, decât nouă celor ce vieţuim de obşte; pentru că, cei ce intră în viaţa pustnicească, slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi; foamea şi setea, arşiţa de ziuă şi răceala de noapte le rabdă cu vitejie; iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmaşul cel nevăzut se împotrivesc tare, se silesc în tot felul a-l birui şi se şârguiesc a trece toată calea cea strâmtă şi anevoioasă care duce la împărăţia cerului.
Pentru aceea le trimite Dumnezeu sfinţi îngeri ca să le aducă hrană, să le scoată apă din piatră şi aceştia îi întăresc atâta de mult, încât se împlineşte cuvântul proorocului Isaia care zice: Cei ce aşteaptă pe Domnul se schimbă în putere, se înaripează ca vulturii, aleargă şi nu se ostenesc. Iar dacă nu se învredniceşte cineva de îngereasca vedere cu ochii, însă nu se lipseşte de venirea de faţă cea nevăzută a acelora, care îl păzesc în toate căile, îl apără de asuprelile vrăjmaşului, îl ajută în lucrurile lui şi-i duc rugăciunile la Dumnezeu. De i se întâmplă vreunuia din pustnici vreo ispitire neaşteptată de la vrăjmaş şi el îşi ridică mâinile către Dumnezeu, îndată i se trimite ajutor de sus şi i se risipesc toate ispitele, pentru curăţia inimii lui. Fiule, oare n-ai auzit de ceea ce se zice în Scriptură, că Dumnezeu nu părăseşte pe cei ce-L caută, săracul nu va fi uitat până în sfârşit şi răbdarea săracilor nu va pieri până în sfârşit? Şi iar: Strigat-au către Domnul, când se mâhneau ei şi din nevoile lor i-a izbăvit. Pentru că Domnul dăruieşte fiecăruia după măsura ostenelilor pe care le suferă cineva pentru Dânsul. Deci fericit este cel ce face voia Domnului pe pământ şi îi slujeşte cu osârdie, pentru că îngerii slujesc aceluia, deşi nevăzuţi, şi îl fac a se bucura cu bucurie duhovnicească şi îl întăresc în tot ceasul cât este în trup».
Auzind acestea de la sfinţii părinţi din mănăstirea mea, eu, smeritul Onufrie, mă îndulceam în sufletul şi în inima mea mai dulce decât mierea, şi mi se părea că sunt pe altă lume, pentru că îmi venise o dorinţă negrăită să mă duc în pustie. Deci, sculându-mă noaptea şi luându-mi puţină pâine, cât să-mi ajungă patru zile, am ieşit din mănăstire, punându-mi nădejdea spre Dumnezeu, şi am plecat pe calea care duce la munte, voind ca de acolo să intru în pustie. Şi începând eu a merge în pustie, am văzut înaintea mea strălucind o rază de lumină şi m-am temut foarte; apoi, stând, gândeam să mă întorc în mănăstire. Dar raza aceea de lumină s-a apropiat de mine şi am auzit dintr-însa un glas, zicându-mi: «Nu te teme! Eu sunt îngerul care umblu cu tine de la naşterea ta, pus de Dumnezeu lângă tine ca să te păzesc, şi mi s-a poruncit acum de la Dânsul să te duc în pustia aceasta. Deci fii desăvârşit şi smerit cu inima înaintea Domnului şi slujeşte-i cu bucurie; iar eu nu mă voi depărta de lângă tine până ce nu-mi va porunci Ziditorul să-ţi iau sufletul». Aceasta zicând îngerul din raza cea în chipul luminii, mergea înaintea mea, iar eu călătoream cu bucurie după dânsul.
Şi mergând ca la şase mile, am văzut o peşteră aleasă; şi s-a făcut nevăzută de la mine raza luminii îngerului, iar eu m-am apropiat de peşteră şi am vrut să ştiu dacă este vreun om într-însa. Deci, ajungând la uşă, am strigat după obiceiul monahicesc, zicând: «Binecuvintează!» Atunci am văzut pe un bărbat bătrân cinstit, cu sfinţită cuviinţă la chip, pe faţă şi la vedere arătându-se că era într-însul mare dar al lui Dumnezeu şi duhovnicească bucurie. Iar eu, văzându-l, am căzut înaintea picioarelor lui şi m-am închinat lui; iar el, ridicându-mă de mână şi sărutându-mă, mi-a zis: «Oare tu eşti fratele Onufrie, ajutătorul meu întru Domnul? Intră, fiule, intră în locuinţa mea! Dumnezeu îţi este ţie ajutător şi vei petrece întru chemarea ta, săvârşind bune lucruri întru frica lui Dumnezeu».
Deci, intrând în peştera lui, am stat cu dânsul câteva zile, sârguindu-mă să deprind faptele lui bune, de vreme ce acela m-a învăţat rânduielile vieţii pustniceşti. Şi văzând stareţul că duhul meu este luminat spre deprinderea lucrurilor plăcute Domnului nostru Iisus Hristos şi spre cea fără de temere împotrivă stare a războaielor celor din taină ale potrivnicului şi spre nălucirile care le are pustia, mi-a zis: «Scoală-te, fiule, ca să te duc în altă peşteră, care este mai înăuntrul pustiei, ca singur într-însa să locuieşti şi să te osteneşti întru Dumnezeu; pentru că spre aceasta te-a trimis Domnul prin purtarea sa de grijă, ca să fii şi tu locuitor al pustiei celei dinăuntru».
Aşa sfătuindu-mă, m-a luat pe mine şi m-a dus în pustia cea mai adâncă, şi am mers patru zile şi patru nopţi, apoi într-a cincea zi a găsit o peşteră mică, iar sfântul bărbat mi-a zis: «Iată, acesta este locul care ţi l-a pregătit Dumnezeu pentru tine, ca să te sălăşluieşti într-însul!» După aceea, stareţul a petrecut cu mine treizeci de zile, învăţându-mă la lucruri bune; iar după acele treizeci de zile, lăsân-du-mă lui Dumnezeu, s-a dus la treburile sale. De atunci venea câte o dată pe an la mine şi mă cerceta, până în ziua mutării sale la Dumnezeu, pentru că în anul cel din urmă, venind la mine, s-a mutat la Domnul; iar eu, plângându-l mult, l-am îngropat aproape de locuinţa mea”.
După aceasta, eu, smeritul Pafnutie, l-am întrebat pe Onufrie, zicând:
„Sfinte părinte, oare multe osteneli ai suferit la începutul venirii tale în pustia aceasta?”
Atunci fericitul stareţ mi-a răspuns:
„Să mă crezi, iubite frate, că atâtea osteneli am suferit în acest loc, încât de multe ori, deznădăjduindu-mă de viaţa mea, mi se părea că sunt aproape de moarte. De multe ori slăbeam de foame şi de sete, neavând la început nici ce mânca, nici ce bea, afară numai de unele verdeţuri pe care le găseam în pustie; atunci aveam ce mânca. Iar pentru setea mea, numai cereasca rouă îmi era de răcorire. Şi ziua mă ardeam de zăduful soarelui, iar noaptea mă răceam de frigul nopţii şi trupul meu mi se uda de rouă cea cerească. Dar câte n-am mai răbdat şi câte osteneli n-am mai suferit în această pustie neumblată! A spune răbdările şi ostenelile mele nu se poate, pentru că nici nu se cuvine a le arăta pe cele care omul este dator să le facă la singurătate, pentru dragostea lui Dumnezeu.
Iar Bunul Dumnezeu, văzându-mă că m-am dat cu totul spre nevoinţele pustniceşti şi mi-am pus sufletul spre foame şi sete, a poruncit sfântului Său înger, ca să îngrijească de mine şi să-mi aducă în toate zilele puţină pâine şi apă pentru întărirea trupului meu. Astfel m-a hrănit îngerul pe mine treizeci de ani. Iar după împlinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a orânduit spre mângâierea mea, hrană mai îndestulătoare. Pentru că, aproape de peştera mea, s-a aflat un finic care avea douăsprezece ramuri, şi fiecare ramură deosebi la o lună în an aducea roadele sale, una la o lună, alta la altă lună, până ce trec toate cele douăsprezece luni; şi sfârşindu-se o lună, se sfârşeşte şi rodul unei ramuri, iar sosind altă lună, soseşte şi rodul altei ramuri.
Aşijderea, din porunca lui Dumnezeu curge şi un mic izvor de apă vie, aşa că acum am încă treizeci de ani întru o îndestulare ca aceasta; pentru că, uneori mănânc din pâinea cea adusă de înger, iar alteori gust din roadele finicului cu verdeţurile pustiei, care, prin dumnezeiască poruncă, mi s-au îndulcit ca mierea. Şi beau din izvor apă vie, mulţumind lui Dumnezeu; iar mai ales mă hrănesc şi mă adăp cu dulceaţă din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu numai cu pâine va fi omul viu, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Pentru că, o, frate Pafnutie, dacă te vei sârgui ca să săvârşeşti voia Domnului Dumnezeu, toate cele de trebuinţă se vor trimite pentru tine de la Dânsul; pentru că în Sfânta Evanghelie zice: Nu vă îngrijiţi zicând: Ce vom mânca sau ce vom bea sau ce vom îmbrăca? Pentru că pe toate acestea păgânii le caută, căci Tatăl vostru Cel ceresc ştie că vă trebuie toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.
Unele ca acestea grăind Cuviosul Onufrie, m-am minunat de aleasa lui viaţă şi iarăşi l-am întrebat pe el:
„Părinte, de unde te împărtăşeşti sâmbăta şi Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine?”
Iar el mi-a grăit mie:
„Îngerul Domnului vine la mine şi-mi aduce Preacuratele lui Hristos Taine şi mă împărtăşeşte pe mine. încă nu numai la mine vine îngerul Domnului cu dumnezeiasca împărtăşanie, ci şi la ceilalţi care vieţuiesc în pustie pentru Dumnezeu şi faţă omenească nu văd; pe care împărtăşindu-i, îi umple de veselie negrăită. Iar dacă vreunul dintr-înşii ar dori să vadă om, îngerul îl ia pe el şi îl înalţă la cer, ca să vadă pe sfinţi şi să se veselească; şi sufletul lui se luminează ca lumina şi se bucură cu duhul, învred-nicindu-se a vedea cereştile bunătăţi, şi uită toate ostenelile sale suferite în pustie. Apoi, întorcându-se iarăşi la al său loc, se sileşte a sluji mai cu osârdie lui Dumnezeu, nădăjduind a câştiga în veci cele din ceruri, pe care s-a învrednicit a le vedea.”
Toate acestea le-a vorbit Cuviosul Onufrie cu mine sub poalele muntelui, unde ne-am întâlnit; iar eu, din nişte vorbe ca acestea ale cuviosului, m-am umplut de bucurie şi am uitat şi de ostenelile mele, cele cu foamea şi cu setea, suferite în călătorie. Deci, întărindu-mă cu duhul şi cu trupul, am zis:
„Fericit sunt eu cel ce m-am învrednicit a te vedea pe tine, sfinte părinte, şi a auzi cuvintele tale cele dulci şi plăcute”.
Iar el mi-a zis:
„Să ne sculăm de acum, frate, să mergem la locuinţa mea”.
Deci, sculându-ne, am mers, iar eu nu încetam minunându-mă de darul cuviosului stareţ. Apoi, trecând două sau trei stadii, am venit la peştera sfântului; şi acolo era un finic ales şi curgea şi un izvor mic de apă vie. Deci stând lângă peşteră, cuviosul s-a rugat şi, sfârşind rugăciunea şi zicând „amin”, a stat şi mi-a poruncit să stau şi eu cu dânsul; şi am vorbit, spunând unul altuia bunătăţile Domnului.
Iar venind soarele spre apus şi ziua sfârşindu-se, am văzut lângă noi o pâine curată şi apă, iar acel cuvios bărbat mi-a grăit mie:
„Gustă, frate, din pâinea şi apa care se află înaintea ta, ca să te întăreşti; pentru că te văd pe tine slăbit de foame, de sete şi de osteneala drumului”.
Iar eu am zis către dânsul:
„Viu este Domnul meu, că nu voi mânca nici nu voi bea singur, dacă nu mâncăm amândoi”.
Dar stareţul nu voia să guste; numai după ce l-am rugat mult, abia atunci am putut să-l înduplec. Deci, întinzând mâinile, am luat pâinea, pe care am rupt-o, am mâncat şi m-am săturat, rămânând şi fărâmituri; după aceea am băut apă şi am mulţumit lui Dumnezeu, apoi toată noaptea aceea am petrecut-o rugându-mă.
Iar când s-a făcut ziuă, după cântarea Utreniei, am văzut faţa cuviosului schimbată şi m-am temut; dar el, cunoscând aceasta, mi-a zis:
„Nu te teme, frate Pafnutie, că Dumnezeu, Cel ce spre toţi este milostiv, te-a trimis la mine, ca să-mi îngropi trupul meu; căci în ziua de astăzi sfârşesc vremelnica mea viaţă şi voi trece la viaţa cea fără de sfârşit, la Hristosul meu, întru odihna cea veşnică”.
Şi era ziua a douăsprezecea a lunii iunie şi Cuviosul Onufrie mi-a poruncit, zicându-mi:
„Iubite frate, dacă te vei întoarce în Egipt, să mă pomeneşti pe mine înaintea fraţilor şi a tuturor creştinilor”.
Iar eu am zis către dânsul:
„Părinte sfinte, eu doresc ca după moartea ta să petrec în locul acesta”.
Cuviosul a răspuns:
„Fiule, nu eşti trimis de Dumnezeu ca să petreci în această pustie, ci ca, văzând pe robii Lui, să te întorci la locul tău şi să spui viaţa lor cea îmbunătăţită la fraţi, spre folosul celor ce vor auzi, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Deci mergi, fiule, în Egipt la mănăstirea ta şi povesteşte cele ce ai văzut şi ai auzit în pustie, cele ce vei mai vedea şi vei auzi, şi tu însuţi să petreci în fapte bune, slujind lui Dumnezeu”.
Acestea zicându-le, am căzut înaintea cinstitelor lui picioare, zicând:
„Binecuvintează-mă, prea cinstite părinte, şi te roagă pentru mine să aflu milă înaintea lui Dumnezeu. Şi precum m-a învrednicit pe mine Mântuitorul meu să te văd pe sfinţia ta în această viaţă, tot aşa să mă învrednicească a te vedea şi în veacul ce va să fie!”
Atunci Cuviosul Onufrie, ridicându-mă de la pământ, mi-a zis:
„Fiule Pafnutie, nu te va scârbi pe tine Dumnezeu, ci va împlini cererea ta; şi te va binecuvânta şi te va întări întru dragostea Sa, îţi va lumina ochii minţii spre dumnezeiasca vedere, te va izbăvi de toată cursa potrivnicului şi va săvârşi întru tine tot lucrul bun pe care l-ai început. îngerii Lui te vor păzi întru toate căile tale şi te vor feri de vrăjmaşii cei nevăzuţi, ca să nu poată ei să te clevetească în ceva înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercării celei înfricoşate”.
După aceasta, cuviosul părinte, dându-mi cea mai de pe urmă sărutare întru Domnul, a început a se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi suspine. Iar după ce s-a rugat din destul, şi-a plecat genunchii, culcându-se la pământ şi zicând cel mai de pe urmă cuvânt:
„In mâinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu!”
Iar când grăia el acestea, l-a strălucit din cer o lumină minunată şi, în strălucirea luminii aceleia, veselindu-se cu faţa, şi-a dat duhul său.
Şi îndată s-a auzit în văzduh glasul îngeresc, cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu, pentru că ei, luând sufletul cuviosului, îl înălţau cu bucurie la Dumnezeu. Iar eu am început a plânge şi a mă tângui înaintea cinstitului lui trup, căci îl pierdusem pe părintele pe care îl găsisem nu demult. Deci, dezbrăcând haina mea, am descusut căptuşeala ei şi cu aceea am acoperit trupul sfântului; iar cu faţa m-am îmbrăcat eu, ca să nu mă întorc dezbrăcat la fraţi. Apoi găsind o piatră mare, în care nu cu mâini omeneşti, ci cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era făcută o groapă în chip de mormânt, într-acea piatră am pus sfântul trup al plăcutului lui Dumnezeu, cu cântare cuviincioasă de psalmi şi, aducând o mulţime de pietre mici, am acoperit cu ele cinstitul său trup; apoi am început a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea voie să petrec în acel loc. Şi voiam să intru în peşteră, dar îndată înaintea ochilor mei a căzut peştera, finicul care hrănea pe sfânt a căzut din rădăcină, iar izvorul cel cu apă vie s-a uscat.
Iar eu văzând acestea, am cunoscut că nu este voia lui Dumnezeu să rămân acolo. Deci, vrând ca să plec de acolo, am mâncat fărâmiturile de pâine care rămăseseră din ziua de ieri, asemenea am băut şi apa care rămăsese, apoi, ridicându-mi mâinile şi ochii către cer, m-am rugat. După aceea iarăşi am văzut pe bărbatul acela pe care mai înainte l-am văzut când mergeam în pustie. Acela, întărindu-mă pe mine, mergea înaintea mea; iar eu, ieşind de acolo, mă mâhneam pentru sfârşitul Sfântului Onufrie, că nu m-am învrednicit să-l văd mai mult între cei vii; dar mă bucuram cu sufletul că m-am învrednicit a mă îndulci de sfintele lui cuvinte şi a lua binecuvântare din gura lui; şi astfel slăveam pe Dumnezeu.
Şi mergând patru zile, am ajuns la o oarecare chilie înaltă, sub munte fiind cu peştera, şi intrând înăuntru nu am găsit pe nimeni. Apoi am stat puţin, gândindu-mă: „Oare va fi cineva viu în chilia aceasta la care m-a adus Dumnezeu?” Acestea gândindu-le, a intrat un bărbat sfânt, plin de cărunteţe, al cărui chip era minunat şi cu bună cuviinţă; fiind îmbrăcat cu o haină împletită din ramuri de finic. Acela văzându-mă, îndată a zis către mine:
„Tu eşti fratele Pafnutie, acela care ai îngropat trupul Cuviosului Onufrie?”
Atunci eu, înţelegând că aceasta i s-a descoperit lui de Dumnezeu, am căzut la picioarele lui. Dar el, mângâindu-mă, mi-a zis:
„Scoală-te, frate, că Dumnezeu te-a învrednicit să fii prieten al sfinţilor Lui; pentru că, din purtarea de grijă a Aceluia, am aflat de venirea ta la mine. Iată, iubite frate, îţi arăt ţie cele despre mine: De şaizeci de ani de când sunt în pustia aceasta, n-am văzut om care să fi venit la noi, afară numai de fraţii care locuiesc aici cu mine”.
Iar vorbind noi împreună, au intrat alţi trei părinţi asemenea cu sfinţii bătrâni şi îndată au zis către mine:
„Binecuvintează, frate! Tu eşti fratele Pafnutie, împreună ostenitorul nostru întru Domnul! Tu ai îngropat trupul Sfântului Onufrie! Bucură-te, frate, că te-ai învrednicit a vedea un mare dar de la Dumnezeu şi ne-a înştiinţat pe noi Domnul, că astăzi tu vei veni la noi; şi ţi-a poruncit să petreci cu noi o zi. Că sunt şaizeci de ani de când petrecem în pustia aceasta, fiecare vieţuind deosebi; numai sâmbăta spre ziua Duminicii ne adunăm aici, şi n-am văzut până acum nici un om, afară de tine unul”.
După aceea, mai vorbind între noi despre Cuviosul Părinte Onufrie şi de alţi sfinţi, după două ceasuri mi-au zis:
„Primeşte, frate, puţină pâine şi-ţi întăreşte inima ta, că ai venit de departe şi ni se cade a ne bucura cu tine”.
Apoi, sculându-ne, am făcut rugăciune către Dumnezeu şi am văzut înaintea noastră cinci pâini curate, foarte bune, moi şi calde ca şi cum erau coapte de curând. Iar acei părinţi au mai adus şi câte ceva din roadele pământului, şi, şezând, am mâncat împreună. După aceea mi-au grăit:
„Precum ţi-am spus, de şaizeci de ani de când petrecem în pustia aceasta, totdeauna ni se aduc, din porunca lui Dumnezeu Cel nevăzut, numai patru pâini; iar acum, dacă ai venit şi tu la noi, ni s-a trimis şi a cincea pâine. însă noi nu ştim de unde ni se aduc acestea, că fiecare din noi, când intră în peştera sa, găseşte în fiecare zi câte o pâine; iar când este spre ziua Duminicii şi ne adunăm toţi la un loc, găsim aici aduse câte patru pâini; pentru fiecare câte una”.
Deci, după ce am isprăvit cu mâncarea aceea, ne-am sculat şi am mulţumit lui Dumnezeu. Şi acum se plecase ziua şi a sosit noaptea. Apoi, stând din seara sâmbetei la rugăciune, am petrecut toată noaptea fără somn, rugându-ne până Duminică, când s-a luminat de ziuă.
A doua zi am rugat pe acei sfinţi părinţi să mă lase să petrec cu ei până la moartea mea. Ei mi-au zis:
„Nu este voia lui Dumnezeu să petreci cu noi în pustia aceasta, ci ţi se cade să te duci în Egipt şi să spui fraţilor iubitori de Hristos toate cele ce ai văzut întru pomenirea noastră şi spre folosul celor ce vor auzi”
Aşa grăind ei, i-am rugat să-mi spună numele lor, dar ei n-au voit. Deci, rugându-i cu multă stăruinţă, nimic n-am putut afla, decât numai aceasta mi-au spus:
„Dumnezeu Care ştie toate, ştie şi numele nostru; deci pomeneşte-ne, frate, şi te roagă pentru noi ca să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul în casa lui Dumnezeu cea de sus; însă sârguieşte-te, iubitule, ca să scapi de ispitele lumeşti şi să nu fii batjocorit de dânsele, deoarece acelea au înşelat pe mulţi”.
Auzind acestea de la acei cuvioşi părinţi, am căzut la picioarele lor şi binecuvântându-mă, am ieşit cu pacea lui Dumnezeu în calea mea. Apoi mi-au proorocit şi nişte lucruri care s-au şi împlinit.
Şi plecând de acolo, am călătorit o zi prin pustia dinăuntru şi, ajungând la o peşteră oarecare, lângă care era un izvor de apă, am şezut acolo să mă odihnesc. Şi priveam la frumuseţea acelui loc, care era foarte minunat şi avea împrejurul izvorului pomi mulţi şi saduri pline de roade. Deci odihnindu-mă puţin, m-am sculat şi umblam prin mijlocul acelor pomi, minunându-mă de îndestulata mulţime a fructelor lor şi mă gândeam în mine:
„Cine este acela care a sădit aceştia?”
Acolo erau diferiţi pomi: finici, lămâi, meri mari şi frumoşi, smochini, piersici şi viţă de vie plină cu struguri aleşi şi alţi pomi roditori, al căror gust era mai dulce decât mierea. Din fructele lor ieşea o mireasmă frumoasă şi îmbătătoare, iar izvorul adăpa acele saduri prin pâraiele care curgeau dintr-însul; deci socoteam în mine că acela este Raiul lui Dumnezeu.
Pe când mă miram de acea minunată frumuseţe, iată că văd patru tineri frumoşi la chip, îmbrăcaţi în piei de oi, venind spre mine de departe din pustie şi, apropiindu-se, au zis:
„Bucură-te, frate Pafnutie!”
Atunci eu, căzând cu faţa la pământ, m-am închinat lor; iar ei, ridicându-mă, au stat lângă mine şi am început a vorbi împreună. Iar feţele lor erau atât de strălucite cu darul lui Dumnezeu, încât mi se părea că nu sunt oameni, ci îngeri pogorâţi din cer. Şi ei s-au bucurat mult de mine şi, luând fructe din pomi, mi-au pus înainte să mănânc; şi mi s-a bucurat inima pentru dragostea lor.
Deci am petrecut cu dânşii şapte zile, hrănindu-mă din roadele acelor pomi. Apoi i-am întrebat, zicând:
„Cum aţi venit aici? Şi de unde sunteţi?”
Iar ei mi-au răspuns:
„Frate, de vreme ce Dumnezeu te-a trimis la noi, îţi vom spune adevărat viaţa noastră. Noi suntem din cetatea care se numeşte Oxirinhos. Părinţii noştri erau mai mari în cetatea aceea şi, voind să ne înveţe carte, ne-au dat la o şcoală, unde am învăţat repede gramatica. Iar când începeam de acum învăţătura cea mai de sus, ne-am învoit într-un gând şi într-o tocmire, ajutându-ne Dumnezeu spre calea cea mai bună, şi am pus înaintea noastră ca să învăţăm şi înţelepciunea lui Dumnezeu cea duhovnicească. Dintr-acea vreme, ne adunam în fiecare zi şi ne îndemnam unul pe altul cu credinţă la slujba lui Dumnezeu.
Şi având gândul cel bun în inimile noastre, ne-am socotit să căutăm undeva un loc liniştit şi să petrecem câteva zile în rugăciune, până ce vom şti rânduiala lui Dumnezeu pentru noi. Pentru aceea, luând fiecare din noi puţină pâine şi apă, cât să ne ajungă timp de vreo şapte zile, am ieşit din cetate. Şi mergând câteva zile, am ajuns în pustie şi, intrând într-însa, ne-am înspăimântat; şi am văzut înaintea noastră un bărbat luminos şi înconjurat cu slavă cerească. Acela ne-a luat de mâini, ne-a adus în acest loc pe care îl vezi şi ne-a dat în primire unui bărbat îmbunătăţit, slujitor al lui Dumnezeu; şi acum este al şaselea an de când petrecem aici. Iar cu stareţul acela am petrecut un an, învăţându-ne şi povăţuindu-ne de la dânsul cum să slujim lui Dumnezeu. După împlinirea unui an, părintele nostru s-a mutat la Domnul şi dintr-acea vreme suntem aici singuri. Acum, iubite frate, ţi-am spus de unde suntem şi cum am venit aici. în toţi aceşti şase ani, n-am gustat pâine, nici altă hrană, decât numai fructele acestor pomi şi fiecare din noi petrece deosebi, singur în linişte. Iar când vine sâmbăta, ne adunăm toţi în acest loc, ne vedem unul pe altul, ne mângâiem întru Domnul şi petrecem împreună două zile, sâmbăta şi Duminica, iar după aceea ne ducem iarăşi fiecare la locul nostru”.
Auzind aceasta de la dânşii, eu, smeritul Pafnutie, i-am întrebat:
„Unde vă împărtăşiţi sâmbăta şi Duminica cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului şi Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos, Mântuitorul nostru?”
Iar ei mi-au răspuns:
„Pentru aceea ne adunăm aici în toate sâmbetele şi Duminicile, că Dumnezeu trimite la noi un înger sfânt şi prealuminat şi ne dă nouă Sfânta împărtăşanie”.
Auzind aceasta, m-am bucurat foarte mult şi m-am gândit să aştept la dânşii până sâmbătă, ca să mă învrednicesc şi eu a vedea pe sfântul înger şi să primesc dumnezeiasca împărtăşanie din mâinile lui. Deci am stat acolo până sâmbătă; şi au stat şi ei pentru mine în acel loc, neducându-se la locuinţele lor osebite. Şi am petrecut zilele acelea în preamărirea lui Dumnezeu şi în rugăciuni, având ca hrană fructele pomilor şi bând apă din izvor.
Şi venind sâmbăta, aceşti robi ai lui Hristos mi-au zis:
„Pregăteşte-te, iubite frate, căci astăzi va veni îngerul lui Dumnezeu, aducându-ne dumnezeiasca împărtăşanie, pe care dacă se învredniceşte cineva a o primi din mâinile lui, aceluia i se iartă toate păcatele şi se face înfricoşător diavolilor şi ispitele lor nu pot să se apropie de el”.
Acestea grăindu-le ei cu mine, am simţit un miros plăcut ca de nişte tămâie aleasă şi de aromate de mult preţ şi m-am minunat, pentru că niciodată n-am simţit undeva un miros ca acela. Şi am întrebat:
„De unde vine o mirosire aşa de plăcută?”
Iar ei au zis:
„Ingerul Domnului se apropie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos!”
Deci, stând noi la rugăciune, am început a cânta şi a preamări pe Hristos Impăratul, Dumnezeul nostru.
Şi iată o lumină prealuminată din cer ne-a strălucit şi am văzut îngerul Domnului pogorându-se de sus şi strălucind ca un fulger, şi am căzut cu faţa la pământ de frică, iar ei m-au ridicat, poruncin-du-mi să nu mă tem. Şi am văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând în faţa noastră, în chip de tânăr prealuminos, a cărui frumuseţe nu se poate spune, ţinând în mâini Sfântul Potir cu dumnezeiasca împărtăşanie. Deci aceşti sfinţi robi ai lui Dumnezeu, s-au apropiat unul câte unul şi s-au împărtăşit. După aceea m-am apropiat şi eu păcătosul şi nevrednicul, cu mult cutremur şi cu spaimă; deci cu negrăită bucurie m-am învrednicit a mă împărtăşi din mâinile îngerului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Şi pe când mă împărtăşeam, am auzit pe înger grăind:
„Trupul şi Sângele Domnului Iisus, Dumnezeul nostru, să fie în voi hrană nestricăcioasă, veselie neîncetată şi viaţă veşnică”.
Iar noi am răspuns:
„Amin”.
Apoi, după Sfânta Impărtăşanie, am fost binecuvântaţi de acel preaslăvit înger, iar îngerul s-a suit la cer înaintea ochilor noştri. Iar noi, căzând, ne-am închinat lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru un dar atât de mare al Lui. Şi s-a făcut bucurie mare în inimile noastre, iar mie mi se părea că nu sunt pe pământ, ci în cer, şi în acea mare bucurie duhovnicească am rămas ca într-o uimire.
După aceasta, acei sfinţi robi ai lui Dumnezeu, aducând poame, au pus înainte şi, şezând, am gustat. Şi trecând ziua sâmbetei şi sosind noaptea, am petrecut-o fără de somn în cântarea de psalmi şi in preamărirea lui Dumnezeu. Iar a doua zi, Duminică, iarăşi ne-am învrednicit aceluiaşi dar dumnezeiesc ca şi sâmbătă; pentru că acelaşi înger al lui Dumnezeu, venind cu aceeaşi rânduială şi chip, ne-a împărtăşit şi a umplut inimile noastre de foarte mare bucurie. Iar eu, luând puţină îndrăzneală, am rugat pe îngerul lui Dumnezeu să-mi poruncească ca să fiu în locul acela cu sfinţii robi ai lui Dumnezeu până la sfârşitul meu, însă el mi-a zis:
„Nu este cu plăcere lui Dumnezeu să vieţuieşti aici, ci îţi porunceşte ca, fără zăbavă, să te duci în Egipt şi să povesteşti tuturor fraţilor cele ce ai văzut în pustie şi ai auzit, ca şi aceia să se sârguiască a primi viaţa cea bună şi a plăcea Stăpânului Hristos. Să propovăduieşti mai ales viaţa sfântă şi fericitul sfârşit al Cuviosului Onufrie, pe care l-ai îngropat în piatră, şi să spui fraţilor toate cele ce ai auzit din gura lui. Şi fericit eşti şi tu ca te-ai învrednicit a vedea şi a auzi cele atât de minunate şi preaslăvite măriri ale lui Dumnezeu, care se săvârşesc pentru sfinţii Lui în această pustie, şi nădăjduieşte spre Domnul, căci şi pe tine te va număra în viaţa ce va să fie cu aceşti sfinţi, pe care i-ai văzut şi cu care ai vorbit. Deci acum mergi în calea ta şi pacea lui Dumnezeu să fie cu tine!”
Acestea zicând îngerul, s-a suit la ceruri, iar eu atât m-am umplut de spaimă şi de tulburare din vorbele lui, încât n-a mai rămas în mine puterea mea, ci am căzut la pământ, ca şi cum aş fi fost în afară de mine. Atunci, ridicându-mă sfinţii lui Dumnezeu, mă mângâiau şi, punându-mi dinainte poame, am gustat şi am mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, sărutând pe sfinţi, am pornit pe calea mea; iar aceia, dându-mi poame ca să am pe cale, m-au petrecut ca la cinci stadii. Deci i-am rugat să-mi spună numele lor şi mi-au spus: cel dintâi îl chema Ioan; al doilea, Andrei; al treilea, Eraclie, şi al patrulea, Teofil. Şi mi-au poruncit să spun numele lor fraţilor ca să-i pomenească, iar eu m-am rugat lor să mă pomenească în rugăciunile lor. Deci, sărutându-ne în Domnul, ne-am despărţit. Aceia s-au întors la locul lor, iar eu m-am dus pe cale spre Egipt.
Şi trecând eu pustia, mă mâhneam şi mă bucuram în acelaşi timp. Mă mâhneam, pentru că m-am lipsit de vederea feţei şi de vorbele cele dulci ale celor atât de mari plăcuţi ai lui Dumnezeu, cărora nu este vrednică toată lumea; dar mă bucuram fiindcă m-am învrednicit de binecuvântarea lor, de vederea cea îngerească şi de dumnezeiasca Impărtăşanie ce am primit-o din mâinile îngereşti.
Şi mergând trei zile, m-am apropiat de Schit şi am aflat acolo doi fraţi petrecând în linişte. Deci m-am odihnit la ei zece zile şi le-am spus lor toate cele ce mi s-au întâmplat în pustie, văzute şi auzite. Iar ei, ascultându-mă cu multă umilinţă şi bucurie, mi-au zis:
„Cu adevărat, părinte Pafnutie, de mare dar te-ai învrednicit de la Dumnezeu, pentru că ţi s-a dat ţie de la Domnul să vezi pe atâţia robi ai Lui”.
Şi acei doi fraţi erau îmbunătăţiţi, iubind pe Dumnezeu din toată inima, şi au scris toate cele ce au auzit din gura mea. Deci, sărutându-i, m-am dus la mănăstirea mea, iar ei au purtat cartea povestirilor mele pe la toţi sfinţii părinţi şi fraţi din Schit. Şi s-au umplut toţi de mare folos, citind-o şi ascultând-o, şi au binecuvântat pe Dumnezeu, Care trimite mila Sa spre robii Săi. Apoi au pus cartea aceea în biserică, ca să o citească toţi cei ce vor, fiind plină de zidire duhovnicească şi de gândire dumnezeiască. Iar eu, cel mai mic rob, Pafnutie, învrednicindu-mă de mila lui Dumnezeu, Căruia nu sunt vrednic, cu gura şi cu scrisul vestesc la toţi acestea care mi s-au poruncit mie să le vestesc întru slava lui Dumnezeu şi spre folosul celor ce îşi caută mântuirea sufletelor lor. Şi fie darul şi pacea Domnului nostru Iisus Hristos cu voi, pentru rugăciunile plăcuţilor Lui, ale sfinţilor şi cuvioşilor părinţilor noştri, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă. Se cuvine a se şti care este Cuviosul Pafnutie care a aflat pe Cuviosul Onufrie, deoarece în Istoriile Bisericeşti şi în Paterice se află mulţi cu numele Pafnutie. Prea Cuviosul Pafnutie, care a fost episcop în Tebaida de Sus, ce este una din părţile Egiptului, este acela care a pătimit pentru Hristos în vremea păgânului împărat Maximian al Romei şi căruia i s-a scos ochiul drept. După aceea, pe vremea împărăţiei marelui Constantin, la întâiul Sinod a toată lumea, acesta a fost în Niceea, şi când Sfinţii Părinţi au vrut să facă o lege, ca preoţii mireni să nu aibă femei, el s-a sculat în mijlocul sinodului şi a strigat cu glas mare, zicând: „Să nu puneţi această sarcină grea şi acest jug nelesne de purtat asupra slujitorilor bisericeşti”. Şi în lucrul acesta s-a împotrivit tare tuturor Sfinţilor Părinţi acel Sfânt Pafnutie, cu toate că el însuşi era păzitor al fecioriei din pântecele maicii sale. Şi nimeni n-a răspuns ceva împotriva cuvintelor lui şi s-a lăsat acel lucru la învoirea fiecăruia. De atunci şi până acum preoţii şi diaconii Bisericii Răsăritului primesc însoţirea cu blagoslovenie. Despre acesta scriu istoricii greci: Socrat, cartea l, cap. l8: Sozomen, cartea l, cap. 22 şi Nichifor, cartea VIII, cap. l9. Şi este de mirare cu adevărat, cum un atât de mare plăcut al lui Dumnezeu, care a pătimit pentru Hristos, care nu a fost cel din urmă dintre Sfinţii Părinţi la întâiul Sinod a toată lumea şi a întărit căsătoria după lege a preoţilor şi a diaconilor mireni; nu se cinsteşte în Biserică cu pomenire, precum se cinstesc ceilalţi părinţi sfinţi.
Un altul a fost Pafnutie mucenicul, care a trăit de asemenea în pustiul Egiptului şi a pătimit pe vremea lui Diocleţian şi este pomenit în Prolog în 25 septembrie. Altul a fost Pafnutie din Alexandria, oraşul Egiptului, tatăl Cuvioasei Eufrosina, a cărei pomenire este de asemenea în 25 septembrie. Altul a fost Cuviosul Pafnutie, tot egiptean, care este pomenit în pocăinţa desfrânatei Taisia, care se prăznuieşte în 8 octombrie. Altul a fost Pafnutie, ucenicul Cuviosului Macarie. Alt Pafnutie este pomenit în Lavsaiconul lui Paladie.
De asemenea în Proloage se află mai mulţi cu numele Pafnutie: Un Cuvios Pafnutie se pomeneşte în Prolog în 25 de zile ale lunii noiembrie, cum a mântuit pe nişte tâlhari. în 9 martie se pomeneşte, tot în Prolog, de un Sfânt Pafnutie, cum că s-a rugat lui Dumnezeu să-i spună lui cu cine este asemenea şi a luat înştiinţare că el este asemenea cu mai marele satului. Şi iarăşi, în aceeaşi lună, în 27 de zile, tot despre acest sfânt Pafnutie, cuvântul spune că este asemenea cu un om fluierător. Acesta este cel care a aflat pe Sfântul Onufrie, după cum se dovedeşte dintr-un pateric vechi grecesc scris de mână.