ADORMIREA MAICII DOMNULUI în brațele lui Hristos. Cuvânt al Părintelui Dumitru Stăniloae despre Înălțare la cer, în taină, a Fecioarei Maria

Înălţarea Fecioarei cu trupul la cer

Biserica Ortodoxă crede în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, dar din motivele principiale pe care le-am arătat, ea n-a purces nici la formularea acestei învăţături, precum catolicismul, tot din motivele principiale pe care le-am văzut, a făcut aceasta. Din considerarea acestor motive, rezultă uşor atitudinea ce o poate avea Biserica Ortodoxă faţă de această nouă dogmă. Ea nu va contesta în principiu adevărul afirmat prin ea. Dar va vedea în ea o simplificare raţionalistă a unei învă­ţaturi a cărei tainică complexitate e apărată mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într-o formulare, care în mod nece­sar trebuie să fie unilaterală. Aceasta în general. Iar în special, teologia ortodoxă se va vedea obligată, în faţa acestei dogme catolice, la o nouă sarcină: să accentueze din această învăţătură elementele pe care dogma catolică, prin definiţia ei simplifica­toare, de bună seamă că le-a nesocotit.

Iar în cazul de faţă, aceste elemente nesocotite de dogma catolică, indică, în rezumat caracterul acoperit al acestei învă­ţături, motivele pentru care ea e cinstită cu o respectuoasă dis­creţie. Pe lângă faptul că această învăţătură e o taină în sensul în care toate învăţăturile creştine sunt taine, ea e şi în sensul de învăţătură care se vrea păstrată în sfiala tăcerii.

Până acum nu cunoaştem textul decretului papal de for­mulare a nouii dogme. Nu ştim deci pe ce temeiuri o sprijină şi nici cum o înţelege. Dar în lipsa acestui text, putem deduce din propunerea de dogmatizare de la Vatican şi din expunerile acestei învăţături în Dogmaticele catolice, cam pe ce temeiuri şi în ce sens trebuie să fi fost formulată noua dogmă.

Deşi teologii catolici recunosc că în Sf. Scriptură nu există niciun temei pentru această învăţătură şi nici în primele şase veacuri creştine, totuşi ei afirmă că ea se întemeiază pe o revelaţiune făcută Apostolilor, pentru că altfel admit că n-ar mai puntea fi proclamată ca dogmă. Cei 197 de episcopi, care au propus la conciliul din Vatican decretarea acestei dogme, au afirmat că ea e o tradiţie apostolică bazată pe o revelaţie 1a).

Unii dintre teologi socotesc că această revelaţiune a fost o intervenţiune divină directă, care le-a dat Apostolilor ocazia să contemple misterul înălţării Fecioarei, sau măcar le-a con­firmat faptul. Deci ar fi un fel de revelaţiune formală expli­cită [1]). Alţii admit numai o revelaţiune formală implicită. Re­velaţiune formală explicită e faptul imunităţii ei de orice corupţiune care s-ar fi opus fecioriei. Dar în această imunitate se manifestă absolvirea Mariei de blestemul Evei («în durere vei naşte fii», Gen. 16). De acest blestem ţine însă şi corupţia mormântului («în ţărână te vei întoarce», Gen. 3, 19). Maria fiind eliberată de blestemul Evei, a fost eliberată, deci, şi de corupţia mormântului. Aceasta e o revelaţie formală impli­cită [2]).

Alţi teologi admit amândouă revelaţiile.

Pe ce întemeiază ei afirmarea că înălţarea Fecioarei e un fapt direct revelat, dacă nu avem niciun text în Sf. Scriptură şi în tradiţia primelor veacuri? Pe faptul că credinţa aceasta e testată în scrisul Bisericii începând din veacul VII [3]). Ea n-a putut apărea atunci în scrisul Bisericii, decât dacă a fost pri­mită din tradiţia anterioară, iar în aceasta nu s-ar fi putut naşte asemenea credinţă decât dacă a fost primită chiar de la Apostoli ca un lucru sigur, nu numai ca o deducţie de la găsirea mormântului gol [4]). Noi nu contestăm că credinţa aceasta e mai veche în Biserică decât data apariţiei ei în scrisul Biseri­cii [5]), ba chiar că va fi având ca bază o revelaţiune făcută Apostolilor. Dar aceeaşi apariţie a ei în documentele bisericeşti ale veacului VII, ne face nu numai să presupunem ca bază a ei vreo revelaţie, ci şi să ne întrebăm dece n-a apărut credinţa aceasta mai curând, în documentele Bisericii, dacă a fost o revelaţie?

Şi răspunsul nu poate fi decât unul din două: sau faptul înălţării a fost o revelaţie, pe care totuşi Apostolii şi prunele veacuri creştine urmând lor, au păstrat-o într-o respectuoasă discreţie, sau Dumnezeu însuşi a voit să ţină faptul acesta acoperit de taină, lăsând doar să se cunoască mormântul gol şi nimic altceva, în mod direct. Şi tradiţia cea mai veche atâta spune: că Apostolii au găsit după trei zile mormântul gol, de­ducând din aceasta că Domnul lisus Hristos a luat trupul Fe­cioarei la cer [6]). Desigur, si în ultimul caz, Biserica a fost în drept, şi noi la fel, să credem în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer. E singura concluzie, la care ne mână şi mintea şi inima. Dar nu e mai puţin adevărat că din ambele răspunsuri posibile rezultă ceva comun: taina, discreţia, sub care o iconomie supe­rioară, a voit să se lase acoperit evenimentul înălţării [7]), un lucru la care catolicismul, prin decretarea acestei învăţături ca dogmă, nu s-a gândit.

Serghie Bulgacov, recunoscând această acoperire sub taină a cultului Fecioarei şi în special a înălţării ei, o deduce din fap­tul că evenimentul înălţării s-a petrecut în afară de graniţele empirice ale lumii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a voit ca acest eveniment să nu se facă în chip oarecum «vizibil» şi testat caînălţarea Domnului, odată ce chiar tradiţia cea mai veche afirmă doar că Apostolii au găsit mormântul gol. Şi el explică păstra­rea acestui eveniment ca în general toată viaţa Maicii Domnu­lui, sub taină din faptul că ea aparţine oarecum neamului ome­nesc, că ea e în anumit sens Biserica, şi ca atare dragostea către ea se naşte prin dragostea către Hristos, nu invers [8]).

Sunt aci două idei asupra cărora trebuie să stăruim puţin:

1. Evenimentul înălţării Maicii Domnului a fost ţinut acoperit sub taină, voind să se arate şi prin aceasta că Maica Domnuluinu trebuie paralelizată cu Hristos şi autonomizată de El, ci văzutămereu în El şi prin El.

2. Prin aceasta s-a arătat totodată că Maica Domnului rămâne solidară cu omenirea, că nu e faţă de lume în raportul în caree dumnezeiescul ei Fiu, deosebit de lume, deasupra ei. Toc­mai pentru că tot ce are ea, are prin Hristos, o arată ca făp­tură, deşi ca cea dintâi făptură desăvârşită de el mai presus detoate. Dacă n-ar fi solidară cu lumea în desăvârşirea ei prin Hristos, ar fi deslegată şi de El, ar fi paralelă cu El.

Aceste adevăruri şi-au pierdut relieful în mariologia cato­lică, apărând pe primul plan concepţia contrară. S-a văzut aceasta în dogma imaculatei concepţii. Se vede aceasta şi în scoaterea de sub taină a evenimentului înălţării ei la cer, prin definirea ei dogmatică. Dar mai ales se vede din «raţiunile teo­logice», pe care le mai aduce în favoarea acestei dogme, spre întărirea argumentului scos dintr-o presupusă revelaţie.

În general, teologii catolici susţin că înălţarea Fecioarei la cerrezultă din faptul că ea a fost «asociată» la opera mântuirii cusămânţa ei, adică cu Hristos, în baza Gen. 3, 15. Deci, precums-a născut fără de păcatul strămoşesc ca El, precum a suferit şi ea durerea când s-a răstignit El pe cruce, aşa învie şi se înalţă şi ea cu trupul, ca El [9]). Deci o paralelizare cu Hristos, o autonomizare de El şi o desfacere a ei din solidaritatea cuomenirea.

În special, ei deduc înălţarea cu trupul la cer din concepţia ei imaculată [10]), adică dintr-un fapt care o scoate şi din legătura cu Hristos şi cu oamenii. Bulgacov vede just aceasta, când pune: «După sensul catolic al degmei, evenimentul hotărîtor din viaţa Maicii Domnului s-a petrecut înainte de naşterea ei, la conceperea ei, când ea a fost eliberată de păcatul ereditar. Tot ce a urmat în viaţa ei, a fost numai realizarea acestui fact,deus ex machina, întoarcerea lui «donum superaditum» [11]).

Bulgacov afirmă că, spre deosebire de catolicism, Ortodoxia «nu ştie de un astfel de prag, pentru că toată viaţa ei este un şir de trepte întru necontenită înălţare de la pământ la cer» [12]). Această remarcă e justă. Totuşi e un fapt hotărîtor, din care Ortodoxia explică întreg acest urcuş succesiv al Fecioarei, e faptul de a fi Maica lui Dumnezeu, adică faptul de a sta într-o legă­tură de supremă intimitate cu Iisus Hristos. De aceea, pentru Ortodoxie momentul hotărîtor e conceperea şi naşterea fără de sămânţă a Fiului ei din ea. Sf. Ioan Damaschin spune: «începutul tuturor bunătăţilor mai presus de minte ale tale şi mijlocul lor şi sfârşitul, siguranţa şi întărirea adevărată a fost concepe­rea neîntinată, sălăşluirea dumnezeiască, naşterea fără de stri­căciune» [13]).

După catolici, chiar moartea Fecioarei n-a mai avut aceleaşi motive ca la ceilalţi oameni. Deşi spun pe de o parte că moartea ei a fost o necesitate fizică, pe de alta spun că a fost un eveniment prin care s-a asociat cu Hristos şi în moarte, că. s-a supus, liber morţii, ca şi Hristos, adică dispoziţiunii divine, care i-a dat un trup pătimitor şi muritor (prin ceeace nu se afirma totuşi că moartea a atârnat de consensul ei). De aceea «pătimind şi murind şi-a meritat nepătimirea şi imoritalitatea» [14]). Deci, învierea şi înălţarea i-a venit pentru un merit al ei, pentru că a acceptat de bună voie moartea. Deci ca şi lui Hristos şi independent de Hristos. Mai mult chiar, ea n-a murit, numai pentru a se automântui pe sine, ci cumva şi pentru a mântui pe alţii, dacă «a fost asociată» şi în moartea lui Hristos. Acest rost al morţii Măriei, nu poate fi admis, deci nici deriva­rea înălţării din moartea ei însăşi — şi, indirect, din imaculata concepţie.

Catolicii ar vrea să explice moartea Măriei ca pe cea a lui Hristos. Dar nu îndrăznesc să nege cu totul necesitatea ei fizică, ci împreună aceste sensuri ale ei în mod imposibil. Dar necesi­tatea fizică a morţii ei o consideră deosebită de a celorlalţi oa­meni, întrucât la aceia moartea e o urmare a păcatului, dar la ea nu.

Moartea Mariei e deci ceva singular, nici ca a oamenilor, nici ca a lui Hristos. Fecioara apare în moarte ieşită din solida­ritatea cu neamul omenesc, precum în ridicarea din moarte ieşită din dependenţa de Hristos.

După ortodocşi, Fecioara moare supunându-se legii generale-omeneşti, deci ca oamenii care suportă urmările căderii în păcat, dar s-au ridicat prin Hristos la o suportare uşoară şi trecătoare a ei [15]). A murit în virtutea legii generale omeneşti, şi s-a înălţat prin Hristos, aşa cum oamenii scapă de la moarte prin Hristos. N-a avut o altfel de moarte ca să derive înălţarea ei din acea moarte. N-a avut o moarte ca a lui Hristos, ca să o învingă prin puterile ei, ca Hristos. Hristos n-a murit în virtutea legii firii, intrată prin păcatul lui Adam, pentru că nu S-a născut cu el. De aceea n-a murit de o moarte propriu zis naturală, ci de una sil­nică, potrivnica firii, deşi acceptată voluntar. Şi tocmai pentru că la El moartea, a fost potrivnică firii Lui, a învins-o prin El în­suşi. Maria rămâne prin moarte în cadrul ordinei generale a oamenilor, care suportă moartea, dar învie prin Hristos; moare din motivul din care mor oamenii, dar e mântuită de moarte mai total şi mai repede ca ei, însă tot prin Hristos, pentru că unirea ei cu Hristos e desăvârşită. Hristos e cu ea în moartea ei mai mult decât cu toţi drepţii, deaceea învie şi se înalţă prin El, biruindu-se desăvârşit efectele morţii, înainte de ce vor fi biruite la ceilalţi oameni. Ea moare, învie şi se înalţă prin Hristos, cu Hristos şi în Hristos, nu autonom de El. Cel ce vieţuieşte în Hristos nu ocoleşte moartea, dar o calcă cu El, trecând prin ea. Fecioara a murit în baza legii generale omeneşti, dar în actul acesta al legii a coborît prezenţa Iui Hristos, care l-a co­vârşit, l-a biruit.

Moartea ei n-a fost nici o simplă necesitate naturală, fără legătură cu păcatul, neutră, nici ceva asemenea, paralel morţii lui Hristos, deci ceva deosebit de moartea noastră şi în afară de Hristos, ci o necesitate fizică de pe urma păcatului, ca la toţi oamenii, dar necesitate fizică covârşită de prezenţa luiHrisbos, fiind o moarte în Hristos şi ca atare o biruinţă amorţii prin moartea în Hristos.

Toată moartea e de pe urma păcatului strămoşesc, chiar alui Hristos. Din acest punct de vedere, moartea e de un singur fel. Dar moartea lui Hristos e pentru păcatul altora, iara celorlalţi de pe urma păcatului strămoşesc. Deaceea Hristos aînvins prin moartea Lui, moartea. Căci moartea a fost nedreaptă la El, şi deaceea n-a avut putere să-L ţină. Acceptând-o, El aînvins-o. Rostul ei de moarte a firii pentru păcat a fost covârşit de rostul morţii ca trecere spre viaţă. Şi de pe urma morţii Lui, la toţi cei ce mor în El, moartea ca urmare a păcatului e copleşităde moartea ca trecere spre viaţă [16]).

Maria n-a putut avea decât sau o moarte ca a lui Hristos, adică o moarte care prin ea însăşi a biruit moartea, şi a dat oamenilor puterea s-o biruiască, sau o moarte ca a oamenilor, de care ascăpat prin moartea lui Hristos, deci prin moartea în Hristos. Tertium non datur. Dar moartea lui Hristos n-a pu­tut-o avea. Ea n-a avut o moarte prin care a mântuit pe oameni, ca alui Hristos, dar nici una prin care n-a mântuit pe oameni, dar s-a mântuit singură, adică ceva sui generis, ci o moarte de carea fost mântuită prin Hristos, deci o moarte ca a oamenilor.

Ea a fost unită şi în moarte, mai mult ca foţi Sfinţii, cuHristos, deaceea nu numai sufletul ei a trecut la viaţă, ci şitrupul ei s-a ridicat mai repede ca al tuturor din moarte. Una din cele mai vechi descrieri neapocrife a morţii ei, de la Ioan, arhiepiscopul Tesalonicului (pe la anul 619), spune că Hristos însuşi avenit şi a luat sufletul ei, n-a trimis numai un înger, ca laceilalţi drepţi [17]). E o temă ce se repetă în toată tradiţia. Deasemenea toată tradiţia spune că Hristos a luat sufletul ei înmâinile Lui, arătând aceeaşi unire a lui Hristos cu Maica Sa. înmoartea ei [18]).

Această prezenţă covârşitoare a lui Hristos în evenimentul morţii Maicii Sale, face din această moarte o taină mai mare cataina oricărei morţi. Sf. Andrei Criteanul accentuiază necon­tenit lucrul acesta, declarând că descrierea ei întrece orice minte şicuvânt. La înţelegerea acestei taine se pot ridica puţin numai cei ce prin supremă curăţie s-au apropiat mult de Dumnezeu. Tocmai deaceea a lăsat Hristos «taina aceasta nevestită, deşinu cu totul necomunicată» [19]). Prezenţa lui Hristos s-a arătat în învăluirea trupului Fecioarei într-o lumină mai presus de fire, într-o strălucire negrăită. «O vedere luminoasă şi măreaţă s-aarătat atunci bărbaţilor pătrunşi de Dumnezeu, ca să zic aşaatotstrălucitoare era lumina dumnezeiască a cortului feciorel­nic, în care se vedea trupul Născătoarei de Dumnezeu, cel mai presus de noi şi al nostru» [20]). «Cine ar putea descrie vederii» tainice netălmăcite de limbă? Cine căruţa atotluminoasă a lu­minii inteligibile? Aceea e cande labrul prin care firea primea mai presus de fire Soarele dreptăţii. Aceea e oglinda inteligibilă a strălucirii Tatălui» [21]). Dacă de Muntele Sinai şi de Sfânta Sfintelor nu s-au putut apropia decât Moise şi arhiereul, iar aceştia după o desăvârşită curăţire, cine s-ar putea apropia cu înţelegerea de cortul acesta în care s-a sălăşluit Dumnezeu mai deplin ca oriunde şi în care acum coborîse cu toată slava Lui? [22]).

Dar dacă în evenimentul morţii Maica lui Dumnezeu a reintrat într-o unire superioară cu Fiul ei, această unire s-a ridicat la treapta supremă în evenimentul înălţării ei. Deaceea înălţarea eun act al Fiului, nu s-a făcut cu puterile ei. Maica Domnului s-a înălţat prin sine, ca Fiul ei. Puterea lui dumnezeiască concentrat şi mai deplin în trupul ei, readucându-l la viaţă, la o viaţă nespus de superioară faţă de cea pământească. Învierea şi înălţarea reprezintă suprema înduhovnicire, îndumnezeirea trupului, ridicarea în cea mai adâncă intimitate dumnezească. Deaceea trupul înviat nu se mai vede. Actul învierii nu e un act vizibil, la fel nici al înălţării, pentru că ele înseamnă absorbire a materialităţii în lumină, o covârşire a ei prin lumina dumnezeiască, o ridicare în transcendenţa pnevmatică, chiar lumina fizică puternică acoperă lucrurile materiale, le îmbracă în irealul azurului. Cu atât mai mult lumina dumneze­iască, care ea însăşi nu se vede. Trupul Domnului pe Tabor, deşistrălucea mai mult ca soarele, nu era văzut de cei de la poalelemuntelui. Lumina aceasta şi cele din ea devin vizibile numai celor ce au primit ei înşişi această lumină, precum lumina fizică şi cele din ea sunt văzute numai de cei ce au în ochii lor lumina fizică [23]).

Deaceea nu s-a mai văzut înălţarea Fecioarei. Lumina care începuse din momentul morţii s-o acopere, a acoperit-o după aceea total. Prin moarte, trupul ei a pierdut tot ce-l făcea vizi­bil ochilor naturali.

Aşa descriu scriitorii rasăriteni înălţarea Maicii Domnului, nu ca o înălţarea autonomă a ei, ci ca o ridicare prin Hristos în cea mai adâncă intimitate a slavei Lui. «Întorcându-se la Tatăl, zice Sf. Ioan Damaschin de Hristos, pe Maica Lui după trup a atras-o la Născătorul Lui, ridicând la pământul ceresc pe cea care era cer pământesc» [24]). Sau: «Trebuia ca cea care a dat sălaş lui Dumnezeu Cuvântul în sânul ei, să se sălăşluiască în cele ale Fiului ei; şi, cum a zis Domnul, precum trebuie să fie Fiul în cele ale Tatălui, aşa trebuia să se sălăşluiască şi Maica.

Fiului în palatul Fiului, în casa Domnului şi în curţile casei Dumnezeului nostru… Trebuia ca aceea care a purtat la sân ca pe un prunc pe Ziditorul, să petreacă în corturile dumnezeieşti» [25]).

Între Maica Domnului şi Fiul ei e o unire mai strânsă ca tot ce se poate închipui. «Precum se odihneşte dumnezeirea Unuia Născut cu trupul în sânul Tatălui, aşa şi în sânul Maicii cu amândouă» [26]). «El locuieşte în inima Maicii, rămânând ne­despărţit de ea» [27]). Dar unirea aceasta are o semnificaţie deo­sebită mai ales în două rânduri.: cât L-a purtat ea pe Fiul ei în sânul său şi de la înălţare, când e oarecum ea în sânul Fiului ei, cum spune un scriitor bizantin. Dacă în timpul cât L-a purtat în ea I-a dăruit omenitatea ei, în mod deplin, de la înălţare Fiul îi întoarce în mod deplin dumnezeirea Lui [28]). Fiul ei îi este mai intim decât inima proprie [29]). El e jertfa cea nouă ce ne­contenit se aduce Tatălui din intimitatea ei, ca de pe un altar [30]).

Acestea toate ne arată cât de acoperită este Maica Domnu­lui de la înălţarea ei, de slava Fiului său.

Dar se poate pune totuşi întrebarea: şi trupul Domnului a intrat în lumină de la înviere şi înălţare şi totuşi s-a arătat uneori după înviere Apostolilor, precum în mod vizibil şi-a făcut şi înălţarea. Dece nu s-a întâmplat aceasta şi cu Maica Domnu­lui? Dece a rămas învierea şi înălţarea ei cu trupul, acoperite de taină?

La această întrebare se pot da mai multe răspunsuri, deşi toate sunt mai mult deducţii de oarecare logică, din spiritul unor adevăruri cunoscute, decât răspunsuri cu totul sigure:

1. Iisus Hristos a ieşit uneori din lumina, în care după în­viere petrecea în chip firesc, pentru a arăta peste tot că moar­tea a fost biruită, pentru a ne întemeia credinţa în învierea noastră. Dovada aceasta odată făcută prin Sine, nu mai era nevoie să fie repetată. Cine ar mai fi cerut aceasta, ar fi dat dovadă de necredinţă sau de curiozitate.

2. Iisus Hristos s-a arătat, pentru a convinge pe Apostoli şi pe urmaşi că deşi a înviat şi s-a înălţat la cer, rămâne totuşi Capul Bisericii, rămâne şi cu noi «până la sfârşitul veacurilor», având toată puterea nu numai în cer, ci şi pe pământ. Din putereaLui dăinuieşte creştinismul şi ia putere propovăduirea cuvântului. Maica n-a avut rolul de propovăduitoare şi conducă­toare nici cât a vieţuit pe pământ, deci nu avea să se dea asi­gurarea despre un asemenea rol nici prin arătările de după moarte.

3. Iisus Hristos, ieşind când voia din modul de existenţă pnevmatic transcendent, arăta că e Stăpân şi peste el, dispune şi de lumină, retrăgându-se sub acoperământul trupului printr-un act de chenoză, aşa cum a făcut în alt mod prin întrupare. Maica Domnului nearătându-se, a indicat prin aceasta că nu putea ieşi de la sine din acea lumină, din starea de slavă, sau că nu poate fi şi acolo şi aici.

4. Iisus Hristos s-a arătat în actul înălţării, pentru a face vizibil că se înalţă prin Sine. Maica Domnului nu s-a înălţat prin sine. Dacă s-ar fi făcut vizibil acest act în mod corespun­zător, ar fi trebuit să se arate şi Iisus Hristos cum o înălţa. I-ar Iisus după înălţare n-a mai voit să se arate. Şi Maica n-a voit să se arate fără El, să iasă din petrecerea sa ascunsă în El. În aceasta s-ar fi arătat o slăbire a legăturii ei cu El.

5. Din toate acestea rezultă un fapt de mare semnificaţie: Făptura cu cât e mai slăvită, cu atât se acopere mai mult de slava lui Dumnezeu. Nu există altă desăvârşire a făpturii decât aceea a îndumnezeirii, a străbaterii şi străluminării ei de Dum­nezeu. Maica Domnului, ca cea mai slăvită făptură, e covârşită mai mult decât orice făptură de slava lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ascunderea în Dumnezeu, depăşirea totală a autono­miei, care e păcatul. «Maica, zice Teofan, luând la rândul ei, de la Fiul, cele naturale ale dumnezeirii Lui, atâta s-a identifi­cat şi s-a amestecat în ele, încât se vede şi se cunoaşte acum, de către cei învredniciţi de vederea ei, mai mult din ele, decât din cele proprii şi naturale, fiind schimbată la faţă şi transfor­mată în frumuseţea şi strălucirea Fiului»[31]). Sau şi mai ca­tegoric: «Căci orice era în ea din vechile trăsături, prin care se face vădit omul, s-a înghiţit deodată de frumuseţea dumne­zeiască, cedând celor mai bune, ca văzduhul obscur străbătut cu totul de lumină, încât nu se mai vede clar decât frumuseţea dumnezeiască ce o copleşeşte şi numai din aceea se mai cunoaşte ea, mai bine zis, ce a fost înainte în ea a devenit invizibil [32]). Aceasta nu înseamnă că Maica Domnului nu mai poate fi vă­zută nicidecum din pricina luminii dumnezeieşti, dar e văzută de cei ce sunt şi ei ascunşi în lumina dumnezeiască, de îngeri şi de sfinţi. Dacă e văzută uneori şi de un pământean, e văzută prin ridicarea lui în lumina în care se află ea, adică numai dacă s-a înduhovnicit şi el, dacă poate intra şi el în acea ascunzime. Numai la judecata din urmă o vom vedea toţi, când toţi vom primi trupuri duhovniceşti, vom intra în lumină.

6. Aceasta înseamnă şi o smerire de multe sensuri. O smerire pentru noi cei de pe pământ, pentru că nu ni s-a arătat încă ce vom fi, adică slava descoperită a celei mai înalte fiinţe ome­neşti, deci oarecum, slava noastră. Dacă Maria e făptura deplin îndumnezeită, «inima lumii, centrul întregei omeniri», apoi de­sigur că omenirea nu trebuie să-şi vadă încă această slavă a numii ei. Noi trebuie să trăim aici prin credinţă, nu prin ve­dere. Omul ştie că va ajunge la o slavă, dar nu o vede încă [33]). Caitolicismul vrea să accentuieze, prin dogma recentă, demni­tatea omului. În Ortodoxie, înălţarea omului e acoperită de smerenie. Pe cât de condamnabil e dispreţul de om, tot pe degreşită e pentru ea ridicarea lui ostentativă.

Dar aceasta înseamnă şi o smerire pentru Maica Domnului, ca pildă şi pentru noi. Nu numai în sensul amintit, că nu e în cer ca un centru autonom, paralel cu Hristos, şi în afară de noi, ci se află în Hristos şi în legătură cu noi, dar şi în sensul că ea nu s-a voit văzută de pământeni în slava la care a ajuns, pen­tru a primi şi de la noi aceiaşi cinstire, ca de la îngeri şi Sfinţi, A fost o iconomie dumnezeiască să nu se arate pământenilor slava unei făpturi, înainte de a se descoperi slava întregei zidiri, ­de a nu se marca prin arătarea Fecioarei, la înălţare, eon­ii dintre slava ei şi chenoza lumii, cum a putut marca acest contrast Iisus, prin faptul că e şi Dumnezeu. Deşi pentru sine a ajuns la slava desăvârşită, nemaiavând să se ridice din slavă în slavă ca ceilalţi Sfinţi, totuşi Maica Domnului e şi Maica noastră a celor de pe drum, şi ca atare rămâne tainic în solidaritate cu noi. Ne ţine acoperită slava ei, ca să nu pună o distanţă între ea şi noi, până şi-o va descoperi deodată cu a noast­ră. Şi realmente ea nu se bucură deplin de slavă, pană mai suntem noi în necazuri şi ispite, până stă în genunchi în faţa tronului ceresc, rugându-se pentru noi. În Ortodoxie, fericirea deplină şi-o primesc drepţii abia la judecata din urmă când toţi vor intra solidar la fericire. Ei rămân într-o legătură cu istoria, dorind desăvârşirea celor de pe pământ, luptând pentru ca prin rugăciune şi aşteptând intrarea tuturor la fericire, ca condiţie pentru desăvârşirea fericirii lor. O arată aceasta şi faptul că trupul lor e încă aici şi prin aceasta ei rămân încă într-o legătură cu lumea. La catolici însă, fiecare drept primeşte întreaga fericire îndată după moarte în mod individualist, aceasta nefiind condiţionată de sfârşitul istoriei. Pe ei nu-i mai interesează propriu zis istoria. Astfel înţelegem dece Maica Domnului îşi acopere pentru noi slava sa, rugându-se pentru noi până la sfârşitul lumii. Deşi e dincolo de toţi Sfinţii, totuşi nu a ieşit nici ea din legătura cu lumea.

Unirea tainică cu Dumnezeu şi unirea tainică cu noi, slava şi smerenia, calitatea de împărăteasă a cerului şi de rugătoare universală, împreunate dialectic în chipul Maicii Domnului, îşi găsesc o expresie cum nu se poate mai potrivită în faptul că ea s-a înălţat, dar nu în mod vizibil, s-a înălţat, dar într-un mod acoperit de taină, voind să arate că e ascunsa în Dumnezeu şi în acelaşi timp că nu s-a dus de la noi.

1a. «procul dubio eam a traditione divino-apostolica, kl est, a revelatione ortum habere firmissime credendum». La L. Lercher, Institutiones Theologiae Dogmaticae, vol. III, Lipsca 1942, p. 323.

[1] Beliamy, Assomption de Samte Vierge, art. în Dict. de Theol. cath._; vol. I, 2, 1923, col. 2140. [2] L. Lereher, op. cit., p. 323. [3]În Răsărit ea e afirmată prima dată de patr. Modest al Ierusalimului (V 634), în Apus de Grigore de Tours (V 594). [4] J. Bellamy, art. în Dict. cit., col. 2139. [5] Sf. Ioan Damaschin, Homil. in Dormit, Mariae II (P. G. 96, 748), pune în gura patr. Juvenal al Ierusalimului cuvintele spuse la anul 451 către împăratul Marcian, care-i cerea trupul Fecioarei din mormântul de la Ierusalim pentru bis. Vlahernelor: «dintr-o veche tradiţie am primit» că Fecioara s-a înălţat. Dar ciudat e totuşi că cei din Bizanţ nu auziseră la anul 451 încă despre înălţarea Fecioarei. [6]Sf. Ioan Damaschin, ibidem, 749, bazându-se pe «o veche prea adevărată tradiţie», spune că Apostolii, după trei zile deschizând mormântul, au constatat că e gol. «Şi isbiţi de minune, numai aceasta au putut să cugete (λογίζοθαι): că Cel ce a binevoit să se întrupeze şi să se înomenească din ea după ipostas… Însuşi a binevoit ca şi după plecarea de aici să cinstească trupul prea curat şi nespurcat cu incoruptibilitatea şi să-l mute înainte de învierea cea de obşte şi universală». Sf. Andrei Criteanul foloseşte tot mormântul gol al Fecioarei ca argument pentru înălţarea ei. Pe cei ce se îndoiesc, îi trimite la Ierusalimsă-l vadă. (In Dormit. S. Mariae, II, P. G. 97, col. 1081). [7] Andrei Criteanul, In Dormit. S. Mariae, I, P. G. 97, col. 1060, răspunzând la întrebarea unora, dece nu s-a scris mai înainte ceva despre înălţarea Măriei, spune: «Poate pentru că timpurile nu îngăduiau divulga­rea acestora, căci nu se cuvenea ca chiar în Evanghelie, cuvântul iconomiei ce începea să se semene, să vorbească despre acestea»; sau poate pentru că «bărbaţii inspiraţi au întins cuvântul iconomiei numai până la petrecerea Cuvântului în trup între noi şi n-au mai arătat nimic dincolo de înălţarea de la pământ, au pus peste acestea tăcerea». [8]Kupina neopalimaia (Rugul nears), Paris 1924, paginile 123-124: «În orice caz, această absenţă a dovezilor despre adormirea Maicii Domnului corespunde absenţei generale a dovezilor directe a cultului ei în primele veacuri ale creştinismului, acoperit de acope­rământul unei sfinte tăceri. Pentru necredinţă şi raţionalism, acea­sta e un temeiu pentru negarea acestui cult. Dar pentru înţelegerea evlaviei şi a credinţei, e evident că aci avem deaface cu o deosebită, tai­nică intenţie a Providenţei… Despre Mântuitorul vorbesc Evangheliile. chipul Lui stă înaintea ochilor descoperit, descris de cele patru Evanghe­lii… Chipul Maicii Domnului, însă, niciodată nu e zugrăvit, în afară de anumite trăsături izolate, el intră în inimă prin sine… corespunzând cu aceea că Maica Domnului aparţine neamului omenesc şi că în acest sens toată Biserica creştină e Maica Domnului. Legat cu aceasta e şi faptul că cultul Maicii Domnului e un fruct ulterior al cultului şi dragostei lui Hristos, Mântuitorul; dragostea faţă de Fiu cuprinde şi dragostea faţă de Maică, dar nu şi invers». [9]L. Lercher, op. cit.: «Deipara secundum, Gen. 3, 15, singulariterassociata est semini ipsius, i. e. Christo, in hoc triumpho. Ergo obviaest conclusio, quod Maria, sicut de peccato per Immaculatem Conceptionem, de concupiscent a per virgintatem, ita etiam deinimica morte singularem rettulit triumphum per acceleratam resurrectionem». [10] Idem, op. cit., p. 324: «Congruit potius ut exordio Mariae perImmaculatam Conneptionem singulariter benedicto correspondeat teminus viaepariter benedictus, scil. privil. Assumptionis». [11] Op. cit., p. 110. [12] Ibidem. [13] In dormit. I, P. G. 96, col. 717. [14] Lercher, op. cit., p. 320: «Conveniens tamen erat, ut Maria …tanquam socia Salvatoris in opere redemptionis, Christo in morte quoque associaretur». «Cui dispositionae divinae Maria libere se subiecit». «Patiendo autera et moriendo, sibi meruit impassibilitatem et immortalitatem gloriae». [15] Sf. Andrei Criteanul, In Dormit. B. Mariae, I, P. G. 97, spune: Maria a murit şi ea împlinind legea aceasta a noastră. «Până la ea a înaintat moartea naturală a oamenilor, nu închizând-o ca pe noi, sau despărţind-o, să nu fie, ci numai pa să facă experienţa aceluiaşi somn… ca o trecere extatică spre starea dumnezeiască… În acest mod şi ea, adormind după fire, a gustat moartea, dar n-a rămas stăpânită decât atât cât trebuia, ca să se supună legilor firii şi să împlinească iconoagia, pe care a fixat-o de la început pentru noi Providenţa, şi ca să arate moftul cum şi-a trecut mişcarea de la cele stricăcioase la cele nestricăcioaso» (col. 1052-3).Iar Sf. Ioan Damaschin, In Dormit. II, P. G., cit. 729, punând înaceeaşi categorie, dar pe o treaptă superioară, moartea Fecioarei cu a drepţilor,zice: «Cinstită este cu adevărat moartea cuvioşilor Domnului, Dumnezeului Puterilor, dar supracinstită este moartea Maicii lui Dum­nezeu». [16] Sf. Maxim Mart, Răsp. c. Talusie, 61, Filoc. III, 333. [17]Dormitio Mariae, la M. Jugie, Horn. Mar. Byz. 19, p. 375(257) urm. [18] Sf. Ioan Damaschin. In Dormit, III, P. G. 96, col. 760.Sf. Andrei Criteanul, In Dormit. I, P.G. 97, 1064. [19] In Dormit. II, P. G. 97, col. 1080.In Dormit, III, P. G. 97, col.1088: «Cine se va ridica dupâ vrednicie la înălţimea tainei? Cine îşi va înaripamintea ca să se întâlnească cu minunea şi săpătimească comuniuneacu ea?». [20] In Dormit. I, P. G. 97,col. 1068. [21] Ibidem. [22] InDormit. II, P. G.cit., col. 1080. [23] Sf. Ioan Damaschin, In Dormit. III, P. G. cit., col. 757 spune: «Căci trebuia, ca precum aurul în cuptor, tot aşa trupul lepădând grosi­mea pământească şi neluminată a materialităţii în moarte, să se ridice din mormânt nestricăcios şi curat, strălucind în lumina nestr-căciunii». [24] In Dormit. III, P. G. cit., col. 753. [25] In Dormit II, P. G. cit., col. 741. [26] Teofan, op. cit., p. 158. [27] Teofan, op. cil., p. 144. [28] Teofan, op. cit., pp. 152, 162. [29] Teofan, op. cit., p. 140. [30] Op. cit:, p. 148. [31] Op. cit., p. 162. [32] Op. cit., p. 150. [33] Aşa vede Sf. Andrei Criteanul slava Fecioarei, ca slava pe carea pregătit-o Dumnezeu, în general, făpturii: «Acesta e sfârşitul dispoziţiilorpe care le-a rânduit Dumnezeu cu privire la noi. Aoeasta e arătarea adâncurilor ascunse ale necuprinsului dumnezeiesc. Aceasta e ţintacugetată înainte de veacuri. Ea e încoronarea proorociilor divine. Aceasta e sfatul negrăit şi mai presus de cunoaştere al grijii dinainte de început a lui Dumnezeu faţă de om. Aceasta e pârga comuniunii şi uniriia toate Făcătorului Dumnezeu cu făptura Sa. Aceasta e chezăşia ipostatică a împăcări lui Dumnezeu cu noi» (In Dormit. III, P. G. 97, col.1092).