Ce înveți despre declinul Apusului dintr-o călătorie în Orient

Nu sunt globalist, dar am ceva de ipocrit în mine.  Adică globalismul – zboruri ieftine, cazare accesibilă, industria turismului cu tentaculele ei în locuri depărtate și fascinante, de neatins cu câteva generații în urmă – mi-a dat posibilitatea să văd o mulțime de țări și să observ culturi diverse. E o ciudată ironie la mijloc. Globalismul a distrus multe culturi, tradiții și stiluri de viață locale, în același timp în care creat o piață pentru ele. Majoritatea turiștilor nu doresc să meargă la McDonald’s când ajung în Moscova sau Marrakech. Doresc o experiență „reală” – ceva ce nu a fost măcinat și omogenizat de monocultura globală.

Ca occidental, invidia este sentimentul care mă însoțește în întâlnirea cu o cultură tradițională. Nu pentru acea cultură specifică – ci pentru că au o cultură. Culturile sunt în mod fundamental despre povești, iar când dispare credința în poveștile de bază, dispare și încrederea culturală. În Occidentul post-creștin, nu ne-am pierdut doar credința în valorile noastre, ci și în poveștile noastre – eroii noștri sunt condamnați drept criminali, iar istoria noastră e disprețuită fără rest ca o saga a rasismului, colonializării și genocidului. E greu să construiești o cultură pe baza disprețului de sine și a agnosticismului.

Am simțit foarte intens aceste lucruri într-o recentă călătorie în Maroc, unde am călătorit cu soția mea pentru a vizita vechile orașe. Contrastul dintre disprețul nostru de sine și dragostea ghidului nostru berber, Said, pentru cultura și tradițiile sale nu putea fi mai mare.

La palate și moschei, Said pălăvrăgea după ghiduri. Dar în sătuce și în deșert – pentru el, cel mai frumos loc de pe pământ – se însuflețea. Berberii sunt un popor vechi, ne-a spus. Berbera e acum una din limbile oficiale ale Marocului, dar vreme de generații a fost suprimată de colonizatorii arabi. Ne-a vorbit despre tradițiile berber, despre povești milenare și despre marii lideri berberi. Juba al Mauritaniei (48 î.H – 23 d. H.), de pildă, nu a fost doar un mare rege, ci și un învățat și scriitor de seamă. Prima soție a fost Cleopatra Selene a II-a, fiica Cleopatrei și a lui Marc Antoniu.

Said a crescut într-un sătuc din deșert cu 100 de oameni, alături de 20 dintre cei 87 de veri. Tatăl său e un păstor cu 20 de cămile. Majoritatea căsătoriilor erau aranjate, deși lucrul acesta se schimbă. Ca să ajungem acolo am mers pe un teren plin de pietre, deși se preconizează construirea unei șosele. E rău și bine. Bine pentru că face satul mai accesibil. Rău din exact același motiv. Imediat ce apar drumuri, nu va mai fi un sătuc în deșert. În orașul său natal, am sat în brutăria din paiantă și am văzut cum femeile și fetele fac pâine, după care ne-am uitat cu atenție la țesături și am cumpărat un covoraș din  lână de oaie și păr de cămilă. Am mâncat alături de familia lui Said, de care el era nespus de mândru.

În acea noapte, am rămas în Sahara, mergând cu cămilele spre dune la apus, văzând cum soarele transformă nisipul într-o mare de galben incandescent, apoi auriu.

Mai târziu, în tabără, a început muzica. Berberii au început să cânte din tobe și alte instrumente, iar muzica a început să se audă din ce în ce mai tare pe măsură ce alți ghizi au migrat din taberele din apropiere. I-am întrebat despre ce e vorba în cântece. Cămile, deșert – unul dintre ghizi își căuta cuvintele. „Cântece vechi”, a spus. „Dinainte de globalizare”. Toată lumea le știa deoarece vorbeau despre istoria comună din care ei și strămoșii lor făceau parte. Le-au cerut apoi turiștilor occidentali să „cânte un cântec al poporului lor” și tot ceea ce au putut să facă turiștii a fost să vină cu un cântec de pe coloana sonoră a unui film de la Hollywood, pe care mai toți ghizii îl știau.

După care, o tânără scoțiană a cântat primele versuri ale „Florii Scoției” cu accentul ei galic, unul din cele mai frumoase, în opinia mea.

O, Floare a Scoției,

Când vom vedea

Felul în care erai tu, din nou,

Care ai luptat și murit pentru

Micile tale dealuri și văi.

Și te-ai opus lui,

Armatei mândrului Edward,

Și l-ai trimis acasă

Să se mai gândească o dată.

S-a lăsat tăcerea, apoi aplauze și încurajări. Așa se face. Marile popoare ale Apusului au avut cândva propriile culturi, iar acea moștenire încă se află acolo pentru cei cărora le pasă. Imnul național al Olandei vorbește despre victoria contra spaniolilor, cel al scoțienilor despre victoria contra englezilor; iar cântecele populare ale Occidentului, înainte de a fi înlocuite de ceea ce Roger Scruton numea „tirania muzicii pop”, vorbeau despre faptele mărețe ale eroilor și oamenilor obișnuiți. Aceste sunt poveștile noastre, despre care acum ni se spune că nu trebuie să le cântăm și să ne bucurăm de ele. Sunt interesat dar nu îndrăgostit de cultura berberă. Sunt, totuși, invidios pe angajamentul lor pentru a o duce mai departe și pentru refuzul lor de a o lăsa să moară.

Mai apoi, în Fes, ne-am așezat pe terasa de pe acoperiș a unui restaurant. Ne-am scos cărțile pentru a citi în liniște. Nu a durat. Ospătarul s-a gândit că nu vrem să ne bucurăm de masă fără muzica pop sexualizată de pe continentul nostru și dintr-odată a dat muzica la radio mai tare încălecându-se cu chemările la rugăciune venite din moschei.

Am încercat să mâncăm, prinși între acest culturi. Părea ca o dezbatere din orașe de la noi. Singura povestea care lipsea era a noastră.