De la țărmul Mării Negre primim vestea plecării la Domnul a luptătorului anticomunist George Cușa, fost deținut politic timp de 12 ani, una din victimele cumplitului experiment al reeducării prin tortură de la închisoarea Pitești. Papu Gogu Cușa, cum îi spuneau apropiații, s-a grăbit a pleca spre lumina cea neînserată, nemaigăsindu-și cu totul rostul după ce, în urmă cu aproape trei ani, plecase pe același drum și soția sa, Despina, o adevărată Penelopă a vremurilor moderne, care își așteptase cu credință soțul aflat pe drumul calvarului celor 12 ani de detenție.
George Cușa s-a născut la 22 februarie 1926, la Bazargic, într-o familie de armâni fârșeroți. A făcut parte din prima generație născută în Regatul României, în Cadrilater, după marile colonizări ale armânilor din Peninsula Balcanică, începute după Marea Unire, în 1925. În timpul liceului a aderat la Frățiile de Cruce, organizație de severă educație moral-creștină a Mișcării Legionare dedicată elevilor fruntași. În 1940, în urma cedării Cadrilaterului și schimbului de populație între România și Bulgaria, întreaga sa familie a fost strămutată, în amarul exod al armânilor, în vechea Dobroge, în localitatea Regele Ferdinand (ulterior, până azi, Mihail Kogălniceanu).
După ocuparea țării de către armatele sovietice și instaurarea prin teroare a regimului comunist, Gogu Cușa, așa cum îi spuneau apropiații săi, a fost implicat în viguroasa mișcare de rezistență națională organizată de aromânii dobrogeni, conectată la Rezistența națională. Era văr cu Gogu Puiu, cel venit din Apus, cu sprijin american, pentru a organiza Rezistența, căzut în luptă cu Securitatea în iulie 1949. Astfel, în cadrul marelui val de arestări din 1948, el Gogu Cușa a fost arestat, primind pentru început o condamnare de 4 ani. A fost selectat de diabolicele organe de conducere ale Securității printre sutele de studenți destinați a fi măcinați în hecatomba sufletească a experimentului reeducării prin tortură de la închisoarea Pitești. Eliberat în 1954, Gogu Cușa va fi rearestat în 1958, în cadrul altui mare val de arestări politice, fiind condamnat la 21 ani de detenție grea, fiind eliberat de la Aiud, odată cu grațierea generală a deținuților politici, în 1964.
George Cușa și-a dedicat o mare parte din viață perpetuării memoriei camarazilor săi rămași în gropile comune ale temnițelor și lagărelor comuniste, uciși în “trenurile morții” sau căzuți în luptele din rezistența armată, precum și dezvăluirii abuzurilor și crimelor comise de Securitate, la ordinul autorităților statului comunist. Cărțile scrise pe baza amintirilor sale și mărturiilor camarazilor lor constituie adevărate documente la îndemâna istoricilor și a publicului larg.
Gogu Cușa a făcut parte încă de la înființare, în 1993, din Partidul „Totul pentru Țară” și a contribuit, alături de camarazii săi constănțeni, la ridicarea clădirii care astăzi constituie sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu și al Muzeului Rezistenței, proiect în curs de constituire.
În inimile celor ce l-au cunoscut și admirat, George Cușa va lăsa, laolaltă cu aleanul despărțirii vremelnice, amintirea luminoasă a unui caracter elevat, a unui suflet cald, mereu deschis spre comuniunea, întru adevăr și frumos, cu semenii săi. Destinul său, împletit cu al generației sale martirizate și răstignit odată cu întregul neam românesc în crucea veacului trecut, rămâne model tinerelor generații și slovă unui legământ ce va rodi, dincolo de morminte și lacrimi, noi și noi vlăstare de ideal și faptă.
Odihnește-te în pace, Papu Gogu Cușa! În veci pomenirea lui!
George Cușa: Prezent!
Fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Coriolan Baciu – Președinte
Florin Dobrescu – Secretar
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Duhul Adevărului și duhul lumii
https://ortodoxiacatacombe.wordpress.com/2023/05/08/duhul-adevarului-si-duhul-lumii/
Ultimele cuvinte ale lui au fost “Putin este un criminal, iar rusofilii sunt părtași la crime”
Eminescu, despre ruși:
“Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?
Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.
Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.
De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor.
În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.
Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.
Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.”
(Timpul, 7 aprilie 1878)
… de la Lia Sabau