Probabil cea mai uriașă pericopă din Evanghelii, cea care mă fascinează până la lacrimi, e scena călătoriei spre Emaus.
Doi ucenici, Cleopa și Luca, merg la un sat numit Emaus, în după amiaza duminicii Învierii Domnului. Erau îngreuiați de durerea pierderii Învățătorului lor. Văzuseră Crucea grea pe care murise Mântuitorul, simțiseră piroanele în inimile lor, simțeau în nări mirosul de sânge, îi ardeau lacrimile care le-au curs din ochi.
Simțiseră durerea uriașă a Celui ce desființa durerile celor bolnavi, auziseră hulele cumplite către Cel ce făcuse surzii să audă. Priviseră neputincioși cum și-a dat sufletul Rabbi, L-au văzut murind pe Cel ce striga morții din groapă și le da viață. Erau descumpăniți, speriați, îngroziți. Împărăția vieții și a iubirii pe care o predicase în mii de feluri Iisus se prăbușise pe Golgota. Toată bucuria miilor de vindecări se cufundase în noroiul adânc de la poalele Crucii.
Cu capetele spre pământ, ucenicii mergeau pironiți de durere, cu gândul la Mântuitorul lor mort. Ei bine, atunci când te gândești la Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că se gândește la tine, ci este acolo, lângă tine, Îl poți atinge, Îl poți respira, ca pe o minune de viață. ” Pe când vorbeau și căutau lămuriri, Însuși Iisus mergea împreună cu ei”. Ce forță mai mare decât lumea aceasta le fereca pleoapele ca să nu explodeze de lacrimile recunoașterii Celui pe care Îl jeleau ?
Căutau lămuriri. Lângă ei era Însuși Focul care-i va lămuri arzând în ei întunericul căderii. Străinul umil care mergea lângă ei era Învățătorul veacurilor, Magistrul infinit, Izvorul tuturor ideilor geniale din univers, Biblioteca nesfârșită a iubirii, Logosul veșnic al Tatălui, Creatorul galaxiilor în uimire.
Câtă delicatețe, duioșie, simțire și finețe infinite are acest Străin! „Ce sunt cuvintele pe care le schimbați între voi, și pentru ce sunteți triști?”
Mintea cea infinită a universului știa toată viața și veșnicia lor, știa cum vor muri, toate șoaptele vieții lor, Îl durea tristețea lor, Îl ardea cumplit suferința fiecărui suflet al acestei lumi.
Cleopa zice mofluz: „Tu singur ești străin în Ierusalim și n-ai aflat cele întâmplate în El în aceste zile?” Da, amin, El e Străinul, care într-ale Sale a venit și ai Săi nu L-au primit. Împărăția Lui nu este din lumea aceasta, El a plămădit fiecare suflet de om, dar nimeni nu-l recunoaște, deși a fost acolo, în Taina pântecelui fiecărei mame, în ochii înecați de uimire ai fiecărui prunc nenăscut. A suflat viață în gura fiecărui bebeluș scos din apele baptismale, profetice ale uterului, în primul scâncet de viață.
Nimeni nu-L mai știe, deși a pus minte și ochi și inimă și personalitate, unice la fiecare. Îl privesc cu indiferență pe Cel ce i-a iubit mai întâi. El i-a sărutat pe universul lor cerebral și a pecetluit Fața Sa, Chipul Său în fiecare dintre ei. „A devenit ca mine ca să pot să-l primesc, și fața mea a luat, ca să nu-mi mai întorc fața de la El” (Odele lui Solomon).
Săracii ucenici… Ce relatare penibilă despre Moartea Celui ce a sfărâmat iadurile ferecate cu foc veșnic. „Noi însă nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel…”
În fața prostiei, Înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu fulgeră lumină: „O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima, ca să credeți toate câte au grăit proorocii! Nu trebuia oare Hristos să sufere acestea și să intre în slava Lui? Și începând de la Moise și de la toți proorocii le-a tâlcuit lor toate Scripturile cele despre El.
Cel mai mare curs de teologie al veacurilor! Profesorul cel veșnic vorbește despre Sine. Toate milioanele de cărți ale lumii spun mai puțin, în nimicnicia lor, decât rostește Gura cea infinită și dulce a Logosului. Mințile lor mici se zbat să cuprindă giganticele sensuri ale istoriei, tâlcuite de Veșnicia Însăși. Psalmii, proorociile, cântările Vechiului Legământ se apropie sfios și-și dăruiesc noima.
Cel mai mare curs de teologie al veacurilor.
Însă se apropie Emausul. Satul vine tiptil spre ei, sorii și planetele se învârt în jurul Centrului necreat al creației. Aici vine versetul care străpunge inima. „El se făcea că merge mai departe”. E toată tragedia veacurilor, miliardele de morți ai istoriei, toată suferința infinită a unui Dumnezeu bătut, schingiuit, scuipat, crucificat, omorât, de cei pe care i-a iubit până în sfârșit. E discreția uriașă a Ziditorului refuzat de zidirile ce viermuiesc pe pământ.
Știți ce s-ar fi intamplat dacă ar fi zis politicos: ok, sănătate? Și-ar fi ratat veșnicia. Lumina vieții lor s-ar fi îndepărtat plângând și nu L-ar mai fi văzut niciodată. O clipă din viața lor mai importantă decât viața însăși.
Cel mai mare curs de teologie al veacurilor nu e de ajuns pentru a-L recunoaște pe Cel care ți-a dat viață. Toate doctoratele istoriei nu valorează cât o firmitură din Trupul Lui euharistic, care e Trupul întreg.
Dar ucenicii sunt înlănțuiți de uimirea de a asculta Dumnezeirea. Ardea în ei inima, când Focul Însuși le lămurea ființa cu lumină. Dar mâna atotputernică le ținea streașină la ochi. Și stăruie ca El să intre. S-a plecat ziua. E seară în istorie. Rațiunile lumii s-au zdrobit de Rațiunea veșnică. S-a petrecut esențialul lumii: Învierea.
Iar în casă, oaspetele umil devine Stăpânul, căci frânge pâinea, adică pe Sine, și se ascunde minunat în Pâine, devenind Euharistia minunată a istoriei. Și ochii lor se deschid, și universul de idei pe care-l înfulecaseră pe nemestecate capătă sens veșnic. Și Îl recunosc: străinul e mai apropiat decât inima lor, Euharistia e examenul suprem de recunoaștere a lui Dumnezeu. Nu-L mai privesc, ci Îl primesc, se hrănesc cu Ființa Lui, El devine interior lor, adâncul de taină și de iubire al vieții lor. De aici curge minunea luminoasă numită Evanghelia lui Luca, gentilă ca o picătură de lacrimă izvorătă de ochii unui Prunc care e Dumnezeu.
E târziu peste lume. E seară în istorie. În genunchi vă rog: întoarceți-vă la Dumnezeu!
Preot Ioan Istrati
De la BĂSESCU la BĂNESCU. Intelectualii nefericitului Petrov se pregătesc să devină Intelectualii Preafericitului
Pentru că sunt semne din ce în ce mai abundente că Intelectualii lui Petrov se pregătesc să devină Intelectualii Patriarhului – doar pentru a-și îndeplini pe mai departe agenda antiromânească (cunoscută și demonstrată de Rețeaua Soros din care fac parte) și anticreștină (vezi pozițiile la Referendum și susținerea căsătoriilor homosexuale din Dilema lui Pleșu), de data asta sub steagul Patriarhiei, unde s-a instalat Papașul „Bisericii Statului Paralel”, recte Vasile Bănescu -, socotim folositor să aducem aminte, prin câteva articole, cine sunt acești veritabil „profitori ai tuturor regimurilor”.
Nu în ultimul rând avem în vedere apropierea alegerile europarlamentare, parlamentare și, mai ales, prezidențiale. Este posibil ca actuala zarvă să fie menită doar pentru a-i readuce în atenția reflectoarelor iar intenția lor reală să fie folosirea Patriarhiei pe post de trabulină pentru Prezidențiabila lor preferată, Papesa societății civililor acoperiți.
Arhiva Național: Intelectualii lui Băsescu
– articol scris de Răzvan Ioan Boanchiș –
În ultimii zece ani am învățat că trebuie să ne înclinăm când vine vorba despre instanțe.
Și uite că o instanța l-a scos securist pe Traian Băsescu. Deja mă doare spatele de cât m-am înclinat. Nu m-am mai simțit așa de emoționat de când un biciclist mi-a zgâriat, cu pedala din dreapta, portiera stângă a mașinii.
În cinstea lui Băsescu e momentul să redeschid cartea „Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale”, scrisă de Radu Călin Cristea și editată de RAO. Vom revedea ce au scris odangiii lui Băsescu, pe vremea când încercatul matelot era la putere și se lupta cu securiștii și comuniștii, cu mogulii și corupții, cu extratereștrii și cu ursuleții panda. Râdem, glumim, dar după ce vom citi mai jos, ne vom îndrepta spre concluzia că toți menestrelii lui Ceaușescu merită cauționați. Lectură plăcută și poftă bună, dragi cobzari băsescieni!
Gabriel Liiceanu: „Ați fost la înălțimea unei bune părți a inteligenței din țara asta. (…) Timp de 10 ani, cât ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României (un mic anacolut născut dintr-o mare iubire – n.m). Și pentru asta vă mulțumim.” (Mediafax, 09.05. 2014) Domnule Liiceanu, pentru că mai toate textele dumneavoastră sunt despre iubire, pentru că ne-ați asasinat cu iubirea asta, vreau să vă mărturisesc ceva: vă iubesc. Pe 1 ianuarie vă aștept la un dejun, la mine acasă. Să vă luați și sorcova.
H.R. Patapievici: „El (Băsescu – n.m.) este omul care a reușit să personalizeze o aspirație a electoratului pe care nicio instituție, niciun partid și niciun politician nu a putut să o exprime mai bine. Este vorba despre aspirația către dreptate. (…) A fost identificat de electorat cu omul care vorbește în numele dreptății pe care alții o nesocotesc.” (Ev. Z., 19.05.2007). Țara veselă e tristă,/ dă-mi, Horică, o batistă!
Vladimir Tismăneanu: „Place sau nu, acesta este stilul politic al lui Băsescu. Un stil și un set de valori care îi vor îngădui în alt doilea mandat să înfăptuiască un deziderat al celor care cred că revoluția din decembrie 1989 a fost una anticomunistă: întemeierea unei Noi Republici. Una care să rupă definitiv cu trecutul mocirlos și să reafirme valorile ireductibile ale adevărului, încrederii și onoarei.” (Ev.Z., 17.08. 2009). Are dreptate. Cu asta m-au cucerit pe mine Băsescu și suita: cu onoarea. Intelectualii lui au atâta onoare, încât niciunul nu i-a luat apărarea zilele astea, când Băsescu e la greu.
T.R. Ungureanu: „PDL cu Băsescu înseamnă unica șansă de modernizare a României.” (cotidianul.ro, 08.09. 2008).
Dragi intelectuali, să vă fie de bine! Ștergeți-vă și spuneți că ați mâncat trufe. Dar vă mai întreb o dată. De ce nu-l apărați ACUM pe Băsescu? Oamenii de caracter nu-și uită binefăcătorii. La vreun an după ce a fost împușcat Ceaușescu, Adrian Păunescu a scris „Bocet pentru ăl bătrân.” N-aveți voi talentul lui Păunescu, dar ar merge să băgați o „Smiorcăială pentru nea Traian”.
Arhiva Cotidianul: Intelectualii lui Băsescu: vă rugăm să ne iertați, am sprijinit un monstru!
Întrucât, pentru faptele lor, toți cei ce au dat fără regret substanță putrefactă sintagmei „Intelectualii lui Băsescu” vor ajunge în Infern, am putea să-i grupăm în cele ce urmează după cercul sau bolgia de destinație finală.
În viziunea lui Dante, infernul este ca o pâlnie cu vârful spre centrul pământului. Pâlnia are nouă subsoluri (cercuri), ce se succed, spre adâncime, în ordinea gravității păcatelor celor care le populează. Trădătorii sunt în cercul 9, ultimul, iar în penultimul, deasupra lor, își ispășesc pedepsele mincinoșii de toate felurile, stivuiți în 10 bolgii.
Am primit, cu ceva timp în urmă, o scrisoare surprinzătoare. Fusese provocată de un articol pe care l-am postat pe blogul acesta mai demult, articol intitulat „Mulțumesc, Șerban Foarță”. Scrisoarea era asumată de 11 intelectuali din partea de Românie fost imperială, cu nume și semnătură, care recunoșteau că, orbiți de propria lor bună-credință și de speranță, s-au numărat, o vreme, printre susținătorii lui Traian Băsescu. Medici, oameni de litere, juriști, cadre universitare, cu mai multe cărți publicate la activ, dintre care unele chiar la edituri din străinătate, confirmau prin acele rânduri (pe care nimic în afară de conștiința lor nu le-a dictat) că au greșit. Mai mult, își încheiau această formă de exorcism, de alungare a diavolului din sinele lor prin mărturisire, smerindu-se:
„Vă rugăm să ne iertați, am sprijinit un monstru!”.
Rugămintea expresă a semnatarilor a fost să nu public acea scrisoare. Le-am respectat-o și le-o respect în continuare. Am simțit însă nevoia să evoc scrisoarea lor acum, provocat fiind de niște lecturi recente surprinzătoare.
***
Generalul (r) Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al lui Iulian Vlad între 1977 – 1985, activ în cele mai înalte poziții ale Securității ceaușiste până în 1989 și apoi, după 1989, ale SRI, a început (după trecerea sa în rezervă în 2006) să aducă la lumină crâmpeie de adevăr, bine tăinuite până atunci în fișetele de maximă confidențialitate ale serviciilor secrete. Unele dintre acestea mi se par uluitoare și edificatoare în egală măsură pentru înțelegerea câtorva dintre „ciudățeniile” fenomenului supranumit „intelectualii lui Băsescu”.
În volumul „Fereastra serviciilor secrete”, publicat de editura Compania în 2011, Aurel Rogojan a inclus două capitole relevante pentru fenomenul amintit:
„Tismăneanu și Patapievici: sub zodia noilor cominformiști” și
„Școala de la Păltiniș”.
Pentru cei interesați de adevărul pur tehnic, cele două capitole trebuie citite integral. Eu spicuiesc doar câteva fraze, care pun accentul mai brutal pe anumite aspecte dezvăluite de Aurel Rogojan.
Despre Vladimir Tismăneanu:
„Vladimir Tismăneanu, fiul militanților comuniști Leonte Tismăneanu și Hermina Marcusohn, a „emigrat” în SUA în 1981, când doar agenții din Securitate, Direcția Informații Externe, aveau parte de asemenea privilegii”.
„Plecarea lui VT în străinătate s-a realizat pe „firul scurt”. Pentru cine nu știe, e vorba de o intervenție pe telefonul „S”, deținut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei lui VT, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceaușescu printr-o mișcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenție.”
„S-a arătat că obiectivul (VT) a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima țară de tranzit spre SUA. Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic [ ] pentru acomodarea agenților cu destinația SUA sau Canada, deoarece spațiile respective erau fieful KGB”.
Despre Horia Roman Patapievici:
„Despre HRP s-a afirmat, mai mult sau mai puțin explicit că ar avea legături cu afaceri secrete ale unor servicii străine, ca activ și totodată nociv agent de influență. Avem, din păcate, și o tradiție a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este și cazul familiei Dionis și Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKDV la începutul anilor 40 în Cernăuți și infiltrat apoi în secția Gestapo-ului din Viena, de unde în 1947 – 1948 s-a petrecut mașrutizarea în România”.
„Că „Micul Furer” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este un loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente ca să înțelegem apetența lui HRP pentru imitarea – în fizionomie, gesturi și atitudini – a caporalului Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al valorilor naționale și pentru fecaloidizarea limbajului public, HRP, demn descendent al unui gestapovist – enkavedist, merită numele de serviciu de „Micul Furer” al culturii române peste hotare”.
Despre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu:
„ Școala de la Păltiniș” nu poate fi expediată prin notații lapidare. În ultimă instanță, Noica, în calitate de „agent formator ideologic” sau de „război politic” al Intelligence Service, și-a asumat misiunea de a forma 10 propagandiști ai sistemului de valori occidentale. Fiecare din cei zece, la rândul său… și tot așa, mai departe, până la coagularea unei elite conducătoare”
„Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu – mi-a relatat coordonatorul contraspionajului britanic din acea perioadă – și-au sporit frecvența vizitelor la Vila 23 atunci când Noica le-a pus în evidență posibilitățile sale de a-i sprijini să obțină burse de studii în Occident. [ ]. Andrei Pleșu era discipolul ascultător și silitor. Gabriel Liiceanu era mai îndrăzneț, uneori chiar ușor impertinent”.
„Legătura lui Noica cu serviciie speciale britanice data de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Prima sa soție, Wendy Muston, s-a aflat la post în România ca trimisă a Intelligence Service. [ ]. Noica a fost inclus și într-un celebru „lot al spionilor britanici în România”, cunoscut ca „rețeaua Tomaziu”.
„Dacă Noica ar mai trăi și ar auzi ce a dorit să afle un discipol al său (Andrei Pleșu, n.a.) din volumele dosarului maestrului (cele rămase clasificate) și-ar revizui demersul inițial, iar Fundația Noua Europă, prin care continuă să fie subvenționat, ar putea fi exclusă de la finanțarea externă”.
„Un alt discipol (Gabriel Liiceanu, n.a.) îi datorează lui Noica moștenirea Editurii Politice, căci acest cadou nu i-a venit de la FSN, ci ca urmare a unei solicitări externe către un lider marcant al Frontului din partea organizației secrete Pinay Circle”.
***
Așadar, nu celor din prima linie a comandoului antinațional supranumit „Intelectualii lui Băsescu” li se datorează titlul acestui articol. Nici nu avea cum, din moment ce, iată, unii dintre ei au ales să trădeze România pe la Est, ceilalți pe la Nord.
Întrebarea mea de încheiere nu este „cum de acești oameni nu-și recunosc și nu-și asumă greșeala de a fi susținut liderul politic ce a făcut cel mai mare rău României, după 1989”?. Aici mă ajută să-mi răspund inteligența populară: „Cine se aseamănă, se adună”, „Cum e turcul, și pistolul”, „Așchia nu sare departe de trunchi” etc.
Marea mea nedumerire este cum de a fost posibilă reunirea acestora într-o echipă comună? Și cum de „Factorul Intern” despre care Aurel Rogojan ne spune (într-o carte editată recent: „Factorul Intern – România în spirala conspirațiilor” – editura Compania, 2016) că ar fi ultima redută și speranță în fața „stafiei antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale” rămâne, încă, atât de pasiv la toate asalturile furibunde ale ocultei internaționale întru distrugerea identității și mândriei noastre naționale.
Cele două cărți ale lui Aurel Rogojan amintite aici trebuie neapărat citite. Publicarea lor constituie un eveniment editorial în episoade, ce nu ar trebui să îi lase indiferenți pe cei interesați de istorie dar, mai ales, de actualitatea politică din România.
https://www.activenews.ro/stiri-dezvaluiri/De-la-BASESCU-la-BANESCU.-Intelectualii-nefericitului-Petrov-se-pregatesc-sa-devina-Intelectualii-Preafericitului-181527