Se face o confuzie mai mult sau mai puțin voită între foștii deținuți politic și Sfinții închisorilor. Dacă unii dintre acești sfinți au fost și deținuți politic, nu putem spune că toții deținuții politic sunt sfinți ai închisorilor comuniste. Doar din considerente ecumeniste sau neortodoxe s-ar putea pune această egalitate. 9 Martie este o dată agreată de sistem, pe care o vom cinsti ca atare. Dar aceasta să fie ca o preîntâmpinare pentru marele praznic al Sfinților din închisori, din 14 Mai, praznic stabilit de un mărturisitor al temnițelor comuniste și duhovnic cu viață sfântă, Părintele Justin Pârvu. Să fim încredințați că acești mari mucenici sunt salba Sfinților Români și datorită lor, Bunul Dumnezeu se mai milostivește de neamul românesc și vedem anumite adevăruri prin negura minciunii ce domina planeta.
Să le mulțumim tuturor acestor oameni demni, care chiar dacă pentru un crez politic au înfundat închisorile, ei au simțit românește, au iubit țara și neamul nostru și s-au opus instaurării unui regim dictatorial. Să învățăm de la ei, acum cât mai e timp de pace, că în închisori au fost uniți, indiferent de partidul din care făceau parte. Să ne unim măcar pentru a nu lăsa holera neo-nazistă și ciuma neo-bolșevică să schimbe cursul acestei țări, așa cum a fost gândit de Marii Domnitori și de cei pe care azi îi comemorăm!
Dumnezeu să-i ierte și să se milostivească de sufletele lor!
„Gulagul românesc” a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcţie de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părţile societaţii româneşti, consecinţele sale fiind majore şi pe termen lung.(…)
Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înfiinţată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) era condusă iniţial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.
Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfăşurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluţiei din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deţine controlul, PMR a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societăţii, regimul a început să elibereze deţinuţii politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964 au fost promulgate mai multe decrete de graţiere a deţinuţilor politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deţinuţi politic.
În toată această perioadă au funcţionat mai multe spaţii represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.
În perioada 1947-1964 au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.
Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deţinuţii foarte periculoşi (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).(…)
Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovăţii, cât şi deţinuţilor consideraţi „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedepsă în mod discreţionar, fără a fi învinuiţi, judecaţi sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.
Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete şi imprecise. Documentele ne indică în momentul de faţă peste 70.000 de deţinuţi politici cu fişe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deţinuţi doar pentru perioada 1944-1959.
Reclame
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
