X

Sfârșitul în suferință și mizerie a unor mari eroi ai neamului. Popor român, cinstește-ți cum se cuvine eroii!

Pomana electorală ucide: Un bărbat s-a înecat cu un mic

S-a făcut vorbire, ieri, de Avram Iancu și de tragicul său sfârșit. Celebrându-l pe Crăișorul Munților, printre lozinci patriotarde și discursuri naționalist-sforăitoare, ar trebui să spunem răspicat și adevărul că Iancu a murit în mizerie cruntă și mai ales în deznădejde deplină. „Istoria ne spune că Iancu a înnebunit din pricina împăratului. Nu-i adevărat! Nimeni nu înnebunește pentru că dușmanul e crud și mincinos. A înnebunit din pricina mișeliei și a indiferenței alor săi”, spune Ion Gavrilă Ogoranu în cartea sa. Avem,ca popor, păcate mari, și până nu le vom conștientiza, nu ne vom putea face bine. Să-l ascultăm, dar, pe ION GAVRILĂ OGORANU și să ne cutremurăm (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol 1):

„Când citești paginile cărților de istorie, mai ales cele din ultima jumătate de veac, găsești scris negru pe alb că, la 1821, toată suflarea românească se afla sub conducerea domnului Tudor, mântuind țara de turci, că, la 1784, tot Ardealul, români, maghiari și alte naționalități s-au strâns sub lancea lui Horia, că la 1848, aceeași suflare, chiuind și cântând, l-a însoțit pe Iancu în munți. Ni se prezintă o istorie înflorită, plină cu fraze patriotarde, o istorie de operetă. Așa să fi stat lucrurile? Chiar așa?

Mai trăiește alături, ca o cenușăreasă, o altă istorie, care se pierde în negura uitării. Istoricii dau de ea și o neglijează sau o ascund. Și e păcat, fiindcă istoria se repetă. Dacă nu tragi toate învățămintele dintr-un moment al ei, îl vei mai repeta, cu toate tragediile întâmplate. Tudor a avut cam zece mii de panduri. Dar ce-au mai așteptat sutele de mii de tineri români de n-au venit lângă el? Cum s-a întâmplat ca Tudor să fie arestat în mijlocul armatei sale? Ce durere în suflet a avut când la întrebarea unui pandur: „Pe noi cui ne lași?” a răspuns: „Cânilor și corbilor.” Îs ultimele cuvinte ce ne-au rămas de la Tudor, testamentul lui. Dacă s-ar spune acestea, scade prin aceasta măreția lui Tudor?

S-a ridicat Horia și i s-au alăturat lui câți îi știm. Și s-a dus Horia în satul Bucium, numai cu câțiva, să vină satul la răscoală. Dar l-a prins solgăbirăul, român și el, și l-a legat pe Horia și pornise să-l predea cătanelor, că se pusese preț pe capul lui. Unde era atunci „intelighenția” din Ardeal? Cei doi episcopi români colindau satele să potolească agitațiile și popii îl blestemau pe Horia în biserici. Dar milioanele de iobagi din Ardeal unde erau? Trăgeau la jug, ca vitele, cu capul în pământ, mulțumiți că li se îngăduie să mânce pită și slană, stând la căldură în bordei. Dar l-au înțeles după aceea? Au trecut zeci de ani până ce românii din Ardeal să se mândrească cu Horia. Nu s-a găsit măcar un singur om cu carte, român, să-i scrie biografia atunci, dacă n-ar fi venit streini de la Viena, istorici și pictori și dacă „Securitatea” de atunci ar fi distrus documentele compromițătoare, n-am fi știut nimic despre Horia, nici cum arăta la chip. Ar fi rămas o legendă ca Pintea.

La 1847, un protopop din Huedin scria în carnetul său de însemnări: „La anul cutare a fost ciuma, la anul cutare holera, la anul cutare a fost Horia.” Ce se va fi mirat sfinția sa când, după un an, niște nebuni de tineri români s-au apucat să destabilizeze rânduielile de veacuri ale Ardealului! Dar s-a adunat toată suflarea Ardealului în legiunile lui Iancu? S-au adunat vreo zece mii. Ceilalți au rămas în robie mai departe, înfricoșați. Au plecat la luptă niște naivi idealiști, ca bunăoară studentul Micle și prietenul său, păpucarul din Năsăud, tatăl lui Veronica Micle. Oamenii „cuminți”, atunci, ca și altădată au stat pitiți acasă, nu s-au băgat în „prostii”, au urlat ca lupii dacă așa a fost nevoie, și-au văzut de interese și n-au avut treabă cu nimeni. Cei nebuni au murit sau, dacă au supraviețuit, au suferit în tăcere sau au înnebunit de durere. Istoria ne spune că Iancu a înnebunit din pricina împăratului. Nu-i adevărat! Nimeni nu înnebunește pentru că dușmanul e crud și mincinos. A înnebunit din pricina mișeliei și a indiferenței alor săi. Am citit în copilărie o scrisoare zguduitoare de-a lui lancu către Amos Frâncu, în care era atâta durere, încât am plâns cu hohote. Era vorba de purtarea unor români.

Dar măcar s-au grăbit cumva să aibă grijă de văduvele și orfanii Revoluției, ca unii ce au profitat de pe urma ei? Citiți ce-a scris Veronica Micle despre viața unei spălătorese (văduvă de luptător pașoptist) și a unei copile orfane. Dacă nu și-ar fi adus aminte fostul student Micle de familia prietenului său, istoria literară n-ar fi pomenit de-o Veronică, ci în lume ar fi trăit o „Viroană”, neștiută de nimeni, cu degetele umflate și noduroase ca ale mamei sale, spălând rufele murdare ale „cuminților”, pentru liniștea cărora s-a jertfit tatăl ei. Frumusețea i-ar fi fost o osândă în plus. Dar câte văduve și orfani de-ai războaielor, revoluțiilor și închisorilor nu și-au dus și-și mai duc suferința neștiută? Când am luat calea munților, știam destule despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut niciodată iluzii. Nu ne-am bazat că ni se vor alătura și vom fi înțeleși de toată suflarea din Țara Făgărașului.

Când am spus că în 1949-1950 s-ar fi ridicat satele la munte sau că eram primiți și ajutați de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodată la cine știe ce mulțime de oameni. Au venit Mogoș și Mazilu cu tinerii din jurul lor, au venit învățătorul Pridon și Boamfă cu voluntarii din jurul Părăului, ofițeri ca Mare și Monea și alții de aceeași calitate ca ei, Olimpiu Borzea cu ai lui și alții ca ei din toate satele. Or fi fost o sută, două, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frică. Și ei trebuiesc înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul lor interes. Orice pas fac în viață, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noștri, vin ai noștri. N-au niciodată principii și mustrări de conștiință. Nu se pot schimba regimurile și ideologiile, pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el și trec de la avere și la satisfacerea tuturor dorințelor și poftelor la delirul puterii și al trufiei. Încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră.

Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și la hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsați și dresați în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc și nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiați ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existența lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. In primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiță spunea despre ei: „Dacă ar ieși poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuși.” Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei și asta ar suporta-o, având drept scuză că „dacă a venit lejea asta!”… Aceștia erau ceea ce regimul comunist dorea și, în bună parte, a și reușit să facă din întregul popor român.”
FOTO: Ultimile imagini cu Avram Iancu, înaintea morții…

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.


Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

5 comentarii

  1. Sfantul JUSTIN POPOVICI

    omul între diavol și Dumnezeu

    În această lume, omul se află întotdeauna între Dumnezeu și diavol, se aliază fie cu Unul, fie cu celălalt, trăiește ori cu Unul, ori cu altul.

    Este prieten al diavolului și trăiește cu acesta când se îndreaptă spre păcate și spre patimi, pentru că acestea sunt duhul, inima diavolului.

    Pe de altă parte, omul este prieten al lui Dumnezeu, trăiește cu Acesta atunci când înaintează prin viață cu sfintele porunci ale Domnului, când devine co-trupesc al Trupului Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos, care este Biserica, în care este adunată întreaga bogăție a tuturor veșniciilor dumnezeiești.

    Da, în această lume omul stă întotdeauna, fie la masa diavolului, fie la masa Domnului Iisus Hristos, Singurul Adevăratul Dumnezeu (vezi I Corinteni 10, 21: „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor”).

    Neamul omenesc are parte zilnic în lumea aceasta de experiența că oamenii sunt conduși la pierzare fie din neștiință, fie din nerecunoașterea Singurului Adevăratului Dumnezeu și Domn, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, oamenii cad fie din cauza ateismului, fie a idolatriei.

    Această neștiință (nebăgare în seamă) și nerecunoaștere a Domnului Iisus Hristos aduce cu sine neștiința și nerecunoașterea singurului adevăratului bun în această lume: Evanghelia lui Hristos. Acești oameni trăiesc „în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe fără măsură, în petreceri cu vin mult și în neiertate slujiri idolatre.” (I Petru 4, 3)

    Da, „slujiri idolatre”, pentru că idolatria este întotdeauna la plural. Omul care nu Îl recunoaște pe Singurul Adevăratul Dumnezeu, vrând-nevrând recunoaște un număr nelimitat de alte zeități mai mici, de dumnezei falși, idoli.

    Este vorba despre dorințele și patimile, care nu au nici număr, nici sfârșit. Când omul este atras de o asemenea zeitate ce pare mică, mică, atunci aceasta îl târăște spre celelalte dorințe și patimi și atunci îl rup în bucăți și în sfâșie zeii (dracii) nenumărați cei mincinoși și flămânzi din iad.

    Și omul nu este în măsură să se apere de această turmă a înfricoșătoarelor fiare și a ispitelor atrăgătoare. Cea mai mică patimă conduce la una mai mare și astfel, în mod treptat, omul se afundă în patimi din ce în ce mai mari, până când în final nu poate să mai iasă din acestea. Și fiecare patimă cuprinde nenumărați idoli și fiecare dorință aduce cu sine tot mai mulți idoli, care sunt nenumărați, fără sfârșit.

    Idolii sunt ca focul cel puternic, în care se topesc și conștiința și sufletul și inima și voința omului. De aceea și Sfântul Evanghelist Ioan, Apostolul iubirii, îi roagă pe creștini: „Fiilor, păziți-vă de idoli” (I Ioan 5, 21).

    De la idoli (draci) provin toate relele, și cele mici și cele mari. Și fiecare om este idolatru dacă nu crede în Singurul Adevăratul Dumnezeu, în Domnul Iisus Hristos. Pentru că fără îndoială el crede în ceva, fie că acesta este o ființă sau un lucru, fie crede în idoli văzuți sau nevăzuți, precum sunt soarele, luna, stelele, oamenii, civilizația, tehnologia, rasa, ordinea socială, patimile, plăcerile și… numele lor este „Legiune.”

    De la primul până la ultimul idol, toate cele de mai sus sunt idolatrie. Nu există îndoială că fiecare dintre acești idoli urăște tot ceea ce îl face pe om să fie om, urăște adică ceea ce este după chipul dumnezeiesc, doritor de Dumnezeu, nemuritor, dumnezeiesc, veșnic. De aceea și Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește și îi îndeamnă pe creștini: „De aceea, iubiții mei, fugiți de închinarea la idoli”(I Corinteni 10, 14).

    Oamenii, prin idolatriile de multe feluri, în mod direct sau indirect, se aduc pe sine ca jertfă diavolului, se oferă acestuia. În ultimă instanță, fiecare idolatrie este satanolatrie(adică adorare a satanei) și fiecare slujire idolească este slujire demonică.

    Oare nu îl adoră, nu îl slujește, nu își oferă sufletul lui ca jertfă diavolului cel care trăiește în patimi și în plăceri, care slujește pe oricine și orice în afară de Singurul Adevăratul Dumnezeu și Domn, Iisus Hristos? Acest lucru este atât de clar pentru cel care poate, cu înțelepciune, să judece și să înțeleagă realitatea.

    De aceea și de Dumnezeu înțelepțitul Apostol le spune corintenilor, care înainte fuseseră idolatri: „Ca unor înțelepți vă vorbesc… nu voiesc ca voi să fiți părtași ai demonilor. Nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteți să vă împărtășiți din masa Domnului și din masa demonilor” (I Corinteni 10, 15-21).

    Fără îndoială, întreaga Evanghelie a Mântuitorului este cuprinsă în cuvântul: „trupul… Domnului și Domnul în trup.” Astfel cunoaștem taina veșnică a ființei omenești („Astăzi este începutul mântui­rii noastre și arătarea Tainei ce­lei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face și Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu el, Născătoarei de Dum­nezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” – troparul praznicului Buneivestiri): că Domnul Iisus Hristos este Mântuitor al omului întreg, nu numai al sufletului, ci și al trupului lui.

    De aceea și trupul creștinului trebuie să fie biserică sfântă, în care trăiește sfântul suflet în lumea aceasta a noastră și în care urmează să trăiască și după învierea de obște a morților. Trupurile creștinilor, prin Sfântul Botez, prin Dumnezeiasca Împărtășanie și prin viața lor evanghelică, au devenit membre nedespărțite ale Trupului dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos. Aceste trupuri nu mai aparțin deja acelor oameni înșiși, ci aparțin Lui, Trupului lui Hristos. Tot ce s-a întâmplat cu trupul Lui urmează să se întâmple și cu trupurile creștinilor.

    De aceea și Sfântul Apostol Pavel binevestește: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6, 14).

    Tot ce are Satan are rău în lume se ridică împotriva Binelui lui Hristos; tot ceea ce satan are mincinos se ridică împotriva Adevărului Lui, toată ura lui satan împotriva Iubirii lui Hristos, tot ceea ce este diavolesc împotriva lui Hristos-Dumnezeu, într-un cuvânt: înaintea lui Hristos se ridică Antihrist.
    Antihrist se așază în locul lui Hristos, ia locul lui Hristos, se ridică împotriva lui Hristos.
    Da, dorința cea mare a lui Antihrist, miezul fiinţei lui, este de a-L înlocui pe Hristos, de a-I lua locul.
    Ca să îm­plinească aceasta, diavolul se foloseşte de toate mijloacele. Înainte de toate mijloacele răutăţii, ipocriziei, făţăr­niciei, îşi ia chipul evlaviei, tocmai aceea ce respinge de fapt. Îşi ia o înfăţişare paşnică pentru a-şi ascunde, pentru a-şi masca mândria. Îşi ia în­făţişare de binefăcător, când, de fapt, din adâncul inimii, nu caută decât să facă rău. Ia chip de prieten al omului, când, de fapt, nu e altceva decât uci­gaşul omului. Toate acestea nu le fa­ce decât pentru a înşela cât mai mulţi oameni cu putinţă, pe toţi oamenii.
    Antihristul va fi o personalizare a răului, a urii şi a minciu­nii, a mândriei şi a nedreptăţii, căci Hristos este personificarea binelui, a iubirii şi a adevărului, a împăcării şi a dreptăţii.
    Astfel va fi principalul Antihrist, care se va arăta înaintea celei de-a Doua Veniri a Domnului Hris­tos pentru a se substitui lui Dumne­zeu, pentru a se proclama Dumnezeu (cf. II Tesaloniceni 2, 4); dar, înainte de a se arăta, acesta va avea nenu­măraţi predecesori, nenumăraţi antihrişti. Antihrist este tot cel ce vrea să ia locul lui Hristos; Antihrist este tot cel ce vrea să înlocuiască cu propriul său adevăr Adevărul lui Hristos, cu propria lui dreptate Dreptatea lui Hristos, cu propria lui iubire Iubirea lui Hristos, cu propria lui evanghe­lie Evanghelia lui Hristos.
    Mai mult: Antihrist este tot duşmanul lui Hris­tos, tot cel ce luptă împotriva Persoa­nei lui Hristos, împotriva Adevărului lui, împotriva Iubirii lui, împotriva Dreptăţii lui – pe scurt, oricine lup­tă împotriva Evangheliei lui Hristos luptă împotriva Bisericii lui Hristos, căci Biserica este Evanghelia întrupată.
    Da, Evanghelia întrupată, căci este Trupul lui Hristos.

    Ο άνθρωπος μεταξύ διαβόλου και Θεού | Κατάνυξη
    https://katanixi.gr/orthodoxia/o-anthropos-metaxy-diavoloy-kai-theoy/

    Biserica – Hristos Dumnezeu– Binecuvantarea Bisericii si a vietii in Biserica prin Dumnezeul-Om = Biserica

    Taina lui Dumnezeu s-a unit inseparabil cu taina omului și au devenit două taine sfinte pentru toate lumile.
    Și așa a luat nastere Biserica: Dumnezeu = Biserica.
    Al Doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Logosul, Cuvantul Ipostatic, a devenit Om, și astfel Dumnezeul-Om, a rămas în lumea noastră pământească, și în toate lumile, ca Dumnezeul-Om – Biserica.

    Prin omenitatea Sa, Logosul, Fiul lui Dumnezeu, i-a devenit omului care este partas in Trupul Bisericii, capul lui, capul vesnic al Trupului epifanic al Bisericii.

    Dumnezeu Tatăl, ni L-a dat pe Domnul Hristos – pe Domnul ni „L-a dat cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”
    (Efeseni 1, 17-23).

    Dogmatika Pravoslavne Crkve – Tom III (prvi deo) – Strana 3 – Svetosavlje
    https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-1/3/

    Biserica – Hristos Dumnezeu – Binecuvantarea Bisericii si a vietii Biserica – Dumnezeul-Om extins de-a lungul tuturor secolelor

    Biserica – este Hristos Dumnezeu, care se întinde de-a lungul tuturor veacurilor și in toată veșnicia.
    Dar fiecare om partas Trupului Bisericii, tot cel ce este în cer și pe pământ este creat de Fiul, Logosul lui Dumnezeu;
    Toti acestia sunt partasi în Biserică, ca fiind trupul ei, al cărui cap este Domnul Hristos;
    Dar capul este capul trupului, iar trupul este trupul legat de cap: inseparabil unul de celălalt, si constituie si plinătatea celorlalti: „plinătatea Celui care împlinește totul în toate”.

    Devenind prin Botez membru al Bisericii, fiecare creștin devine parte integrantă, organică a „plinătății Celui care împlinește totul”, și se umple de plinătatea lui Dumnezeu : și realizează astfel plinătatea atot-desavarsita a ființei sale umane, a personalității sale umane.
    Pe masura credintei sale si a vietii sale binecuvantate in Biserica, fiecare crestin realizeaza aceasta plinatate prin harul Sfintelor Taine si prin virtutile sfinte.
    Acest lucru este valabil pentru toți creștinii din toate timpurile.

    Toate sunt pline de plinătatea Celui ce plinește totul: toate în noi oamenii, toate în îngeri, toate în stele, toate în păsări, toate în plante, toate în minerale, toate în toate lucrurile date de Dumnezeu.
    Căci acolo unde este Dumnezeirea Sa, acolo este și Omenitatea Sa;
    În acest fel, noi, oamenii, suntem plini de „orice plinătate a lui Dumnezeu”: plinătatea harului asemănătoare lui Dumnezeu = Biserica: Dumnezeu – Capul ei, ea este – trupul Său, și trăim întotdeauna în interdependența noastră totală de Hristos, asa cum este dependent un trup fata de cap.

    Dogmatika Pravoslavne Crkve – Tom III (prvi deo) – Strana 11 – Svetosavlje
    https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-1/11/

  2. Sfantul Nicolae Velimirovici

    Secerisul Domnului

    RECOLTA ȘASE

    Recolta de peste tot și din totdeauna

    Două mari concepții greșite sunt jenante printre rândurile creștinilor moderni.
    Purtătorii primei categorii susțin că Hristos timp de nouăsprezece secole nu a putut crea o împărăție a păcii și fericirii pe pământ.
    Prin urmare, ei cred că este necesar să-L părăsească pe Hristos și să se întoarcă catre altcineva.
    O altă concepție greșită este reprezentată de unele secte deviate din creștinism, care par să fie de acord cu cei dintâi, că, într-adevăr, Hristos nu a creat încă o împărăție pământească pașnică și fericită, ci o va crea în viitor, așa cum a promis. „Fiți răbdători, oamenilor”, ne spun ei, „îndurați, așteptați și veti vedea!”

    Ambele erori vin din presupunerea că Hristos a vrut să creeze o împărăție a păcii și fericirii pe pământ.
    Primii se deosebesc de cei din urmă prin ceea ce cred: „El nu a putut face aceasta”, iar cei din al doilea registru: „El nu a vrut să creeze atunci, dar se apropie in curand timpul împărăției Sale”.

    Ele nu au nicio bază nici în Evanghelie, nici în Epistolele Apostolice, nici în Tradiția Bisericii, nici în învățătura Bisericii Ortodoxe de la inceputul ei până în zilele noastre.
    Imaginația umană și pasiunea pentru posesie și putere au hrănit ambele iluzii.

    Prima concepție greșită, potrivit căreia, Hristos fiind respins, trebuie cautat un alt Mesia și un Guvernator mondial, este aceea despre care Domnul a prevăzut din timp și ne-a spus:
    „Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă acceptați; dar dacă vine altul în numele lui, pe acela îl veti primi” (Ioan 5:43).
    El a prevăzut si a doua eroare și a corectat-o, aratand că împărăția Sa „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36) și „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în mod vadit/vazut” (Luca 17:20).

    Nu le-a lasat Domnul Hristos ca mângâiere tuturor celor care Îl cartesc în prima predică de pe munte, zicând: „Bucurati-va și va veseliti, căci răsplata voastra multa este în ceruri” (Mat. 5, 12).
    Vedeți, nu este pe pământ, ci în Cer. Domnul nu a venit dintr-o țară pustie și slab populată, ci dintr-o lume vastă locuită de nenumărate legiuni de îngeri care au stat în slujba Sa de la Întrupare pana la Înălțare și vor sluji până la sfârșitul dramei lumii și în vecii vecilor.
    În calitate de Domn și Semănător, El a spus:
    „În timpul secerișului le voi spune secerătorilor” (îngerilor) „Adunați grâul în grânarul Meu” (Mat. 13:30).

    Secerișul Domnului a început cu un tâlhar pocăit și cu cei pe care i-a scos din iad și continuă zilnic și in fiecare ceas, neîncetat in fiecare secundă, pe fiecare dintre cele cinci continente.
    În ziua și ceasul stabilite, Hristos îi va trimite pe secerătorii Săi, îngerii, la fiecare om.
    Iar secerătorii sunt în mod constant trimisi la munca lor: în case, spitale, temnițe și lagare în care prizonierii mor, în pustie și in peșteri, în palate regale și cătune sărace, pe străzi și pe drumuri, în mine și in fabrici, pe țărm, pe mare și în aer – peste tot sunt neobositi.
    Salasele Lui sunt pline și Hristos ne spune:
    „Sunt multe lăcașuri în casa Tatălui Meu” (Ioan 14:2) și sunt locuite de sufletele mântuite.

    Prin urmare, nu există nici un motiv să ne îndoim de adevărul viziunii unui bătrân sihastru care a văzut în Cer „poporul lui Dumnezeu, depășind ca număr toate popoarele care locuiesc pe globul pământesc”. Conform calculelor, pământul este acum locuit de miliarde de oameni, ceea ce înseamnă că Împărăția lui Hristos în secolul al XX-lea a fost completată nu cu milioane, ci cu miliarde de suflete nemuritoare.

    Ce împărăție a pământului se compară cu împărăția lui Hristos ca număr, demnitate, frumusețe, pace și fericire?
    Este singura împărăție în care nu există nimic care să-i înspăimânte pe oameni și există tot ce vor ei: „acolo unde nu este nicio boală, nicio întristare, niciun oftat, ci doar viața vesnica”.
    Când marele Apostol Pavel a fost înălțat la al treilea cer și a văzut frumusețile împărăției cerurilor, el a putut spune cu ușurință:
    „Moartea pentru mine este un castig” (Filipeni 1:21) și a vrut să plece la Hristos, pentru că zicea „pentru mine viața este Hristos”.

    Acestea sunt cuvintele unui om care a fost prigonitor al lui Hristos pentru că Domnul Iisus nu le-a împlinit aspirațiile fariseilor și nu a creat împărăția pământească a lui Israel.
    Dar când Pavel știa ce era mai bun, el a respins ce este mai rău.
    El a văzut desavarsirea și le-a disprețuit pe cele nedesavarsite.
    El a văzut ceea ce „nu au văzut ochii, nu a auzit urechea, nu a venit la inima omului, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc” (I Corinteni 2:9), a văzut viața veșnică și împărăția pregătită de la crearea lumii pentru toți cei care vor rămâne credincioși și urmatori lui Hristos în această lume trecătoare, unde suferința domnește și se totul limitează de moarte.
    Căci acolo unde moartea domnește, nicio împărăție pământească nu poate fi oferita ca răsplată.
    Da, pe o planetă unde totul este muritor, care în sine este condamnat la moarte, toate comorile și plăcerile pe care ochiul le poate vedea și urechea le poate auzi nu vor fi cu adevărat o recompensă.
    Pentru ca valoarea trecatoare este perisabila.

    Nu deținea Genghis Khan unul dintre cele mai mari regate din istoria lumii, de la Marea Neagră până în China?
    La Beijing, el a auzit că există un locuitor al deșertului în China care prezice viitorul și face minuni.
    Hanul invincibil a ordonat imediat să fie adus la palat și i-a pus o singură întrebare: „Ai vreun leac pentru moarte?”
    „Nimeni din lume nu are un astfel de remediu”, a răspuns sihastrul.
    Fiind exasperat Genghis Khan nu a mai vrut să întrebe nimic altceva.

    Dacă omul din vârful piramidei tărâmului pământesc nu era fericit și mulțumit, atunci cum erau oare oamenii din nenumăratele mlaștini de la poalele acestei piramide?
    Poetul sârb Petar Njegoš spune corect: „pământul nostru, mama a milioane de oameni, el nu-și poate încununa fiii cu fericire.”

    Doar Hristos poate!

    Hristos Dumnezeul-Om este singurul care are un leac pentru moarte.
    Acest medicament este Hristos Însuși.
    Și toți cei care-L poartă cu dragoste în inimile lor și primesc Trupul si Sângele Său (Euharistia) cu credință și nădejde, sunt mântuiți de moarte.
    Ei vor intra pe porțile deschise ale paradisului, într-o Împărăție fără suspine, într-o bucurie vesnica. Pământul este prea mare pentru cuceritorii muritori și prea stramtorat pentru Hristos și Impărăția Sa.

    Iisus Mantuitorul lumii „dorește ca toți oamenii să fie mântuiți”, așa că Hristos merge în căutarea acelei singure oi pierdute dintr-o suta pentru a o întoarce la turma Sa.
    Și Hristos a poruncit Bisericii Sale să facă același lucru, în numele Său. Și dacă nu toți oamenii vor fi mântuiți, este doar pentru că ei înșiși nu vor dori să fie mântuiți. Domnul nostru Iisus Hristos nu acționează cu forța.
    El cheamă și atrage prin Iubire, pentru că numai iubirea a dat și dă recolta cea mai abundentă.

    Conversația a șasea:

    – Ceva ne-a surprins, frații mei cinstiți, spuneti-mi de ce ne-a surprins?
    „Suntem surprinși de cei care spun: «Putem fi buni creștini si fără Biserică».
    Ni se pare că aceasta este mândria, a cărei cauză este ignoranța, egoismul, care în loc de bogăție aduce sărăcie, moarte în timpul vieții.
    Raționam corect?

    – Așa este, frații mei, fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru asta.
    De ce ar mai fi creat Mantuitorul Biserica dacă am putea trăi si fără ea?
    De ce i-a dat Hristos o putere mai mare Bisericii decât puterea iadului, daca cei îndrăzneți puteau învinge „porțile iadului” fără Biserică? Călugării deșertului și-au petrecut aproape întreaga viață singuri, dar nu au rupt comuniunea cu Biserica.
    Ei s-au rugat lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică Soborniceasca,
    s-au adapat din darurile ei și au murit în comuniune euharistica cu Biserica.
    Și în măsura în care comuniunea lor cu Biserica pământească a fost profunda, tot atât de strânsă și profundă a fost si comuniunea cu Biserica Cerului.
    Experiența eronata a despartirii de Biserica nu are nicio valoare pentru Biserica lui Hristos Dumnezeu.
    Și nu numai pentru Biserică, ci și pentru educația laică.

    Să luăm, de exemplu, una dintre ramura științelor metafizice, care este considerată cea mai complexă și abstractă.
    Filosofii, neîndrăznind să numească acest subiect știință, o numesc teorie din cauza lipsei de cunoștințe în acest domeniu.
    Este vorba despre teoria cunoașterii.
    Într-adevăr, un nume umil pentru un succes foarte modest în tărâmul misterios al sufletului uman.
    Dar ei nu vor putea realiza mai mult până când vor lua în considerare doar natura materială, indiferentă față de om, și nu vor lua în considerare alte două lucruri importante care afectează conștient, intenționat și intens sufletul uman.
    Este puterea iubitoare a harului lui Dumnezeu și puterea dușmană a diavolului.

    Cărțile Sfinților Isaac Sirul, Macarie cel Mare, Grigorie Sinaitul, Părinții Sinaiti și Athoniți, care și-au dedicat întreaga viață studiului propriilor suflete, pot face de rușine teoriile moderne ale cunoașterii, bogate și adânci în descoperirile lor.
    Dar cea mai subtilă cunoaștere a Părinților Bisericii despre suflet a fost atât de ignorata și profanată în epoca noastră tehnică, încât profesorii universitari, predând psihologia studenților, neagă existența sufletului!
    Acest lucru poate fi comparat cu faptul că un profesor de teologie îl neagă pe Dumnezeu, iar un astronom neagă existența stelelor. O, frații mei, nu știm cum să apreciem imensa cunoaștere și experiența incomensurabila a Bisericii Ortodoxe până când nu întâlnim ignoranța lumii.
    Timp de mai bine de 20 de secole, binevestind pe Cuvântul/Logosul Intrupat, Biserica a slujit ca purtător al Cuvantului Intrupat infailibil; studiind sufletul omenesc, Biserica este de neegalat în cunoștințele ei de catre psihologie. Și, pe lângă logică și psihologie, Biserica are și o știință modernă a cunoașterii.

    Dar Biserica caută bogăția profunzimii ei de cunoaștere nu de dragul dobândirii slavei ei, ci de dragul corectării și vindecării sufletelor omenești, pregătindu-le pentru Împărăția Cerurilor.
    Ea îi învață neobosit pe oameni loialitatea față de Mantuitorul, Hristos Dumnezeu Cel iubitor de oameni și lupta fără compromisuri împotriva dușmanului – diavolul, tatăl minciunii și criminalul.
    Biserica trage un semnal de alarmă ca și cum ar fi în flăcări:
    „Ascultați-L pe Singurul vostru Mântuitor și salvați-vă sufletele pentru veșnicie!”
    Biserica declară pe Biruitor:
    „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33) și mărturisește despre victoriile Sale, ale căror roade sunt vizibile în recoltele Sale abundente.
    Pe sigiliile regilor sârbi a fost sculptată o cruce, iar în jurul crucii inscripția: „Hristos Biruitorul”

    În istoria Bisericii din Antiohia au fost prezentate cuvinte profetice despre Mantuitorul lumii:
    „Împărăția lui Hristos Dumnezeu este o împărăție pentru toate veacurile și stăpânirea Lui pentru toate timpurile.”
    Cu acest strigăt victorios, Biserica pământească a biruit cu succes secolele tulburi ale istoriei sale, transmițând Secerișul Ceresc al Domnului Hristos Capul Bisericii.
    Și oricine se desparte de Biserica lui Hristos Dumnezeu este un ucigas al sufletului său.
    Sa stiți acest lucru, frații mei, și spuneți-le si celor care nu știu!

    Жатвы Господни – святитель Николай Сербский (Велимирович) – читать, скачать
    https://azbyka.org/otechnik/Nikolaj_Serbskij/zhatvy_gospodn

  3. Sfantul Nicolae Velimirovici

    Secerisul Domnului

    RECOLTA CINCI

    Marea recoltă din câmpurile mici

    Dis-de-dimineață, Stăpânul lumii, Dumnezeu Cuvântul, i-a chemat pe iudei mai întâi în via Sa.
    În ceasul al treilea, Hristos i-a chemat pe greci și pe alți păgâni ai Imperiului Roman.
    În ceasul al șaselea, la prânz, când căldura păcii și a dominației a relaxat Roma și Bizanțul, Hristos i-a chemat pe sciți: ruși, sârbi și pe toți ceilalți slavi.
    În ceasul al nouălea, Hristos a chemat popoare necreștine din colonii oamenilor albi: negri, galbeni, roșii și metisi.
    Și în ceasul al unsprezecelea i-a chemat pe locuitorii tinutului enclavei care erau de izbeliste, fara sa mai aiba vreo misiune, rupti ca o mladita din vita de vie, rupti de Trupul Bisericii lui Hristos Dumnezeu (Matei 20:17).
    În consecință, orice om care este in afara Trupului Bisericii lui Hristos poate fi numit de izbeliste, apostat, deoarece, prin închinarea la idoli, pierde cu adevărat timpul.

    Cu cateva secole înainte de ruși, Credință Ortodoxa a fost acceptată de slavii balcanici, români și albanezi și au început să trăiască prin ea și să sufere pentru ea.
    Și secerișul Domnului a început să vină la generații întregi.
    Mare lucrare duhovniceasca a fost prin manifestarea credinței a călugărilor și pustnicilor deșertului; cei care au fugit de lume și cei care au condus poporul.
    Oamenii au urmat pe cei care au fugit de lume și s-au supus indrumarii duhovnicesti.
    Ambele cinuri s-au distins prin mare smerenie și lucrare pentru slava lui Dumnezeu.
    Sfântul Sava, cel mai glorios dintre sfinții sârbi, a semnat după cum urmează:

    „ultimul dintre păcătoși, monahul Sava”, iar cel mai puternic dintre suveranii sârbi, țarul Ștefan Dușan, a scris ca este „slujitorul lui Hristos Dumnezeului nostru”.
    Pustnicii și prinții României, Bulgariei și Albanezilor se considerau la fel.
    Candelele aduse in fața lui Hristos Mântuitorul au fost încălzite atât în camerele domnești, cât și în chiliile monahale.

    După mai multe dinastii șubrede, o dinastie puternică și binecuvântată a lui Ștefan Nemanja, sfânta viță de vie a lui Nemanjić, a apărut în Serbia, care timp de două secole a împodobit Serbia și țările adiacente acesteia, cu biserici minunate pentru slava Domnului Hristos și a sfinților Săi.
    Cei mai mulți dintre conducătorii acestei dinastii și-au încheiat viața în monahism, în mănăstirile pe care ei înșiși le-au ridicat, au fost urmați de soțiile lor – prințese și regine.

    Exemplul lor a fost urmat de oamenii din popor: soți și soții, tineri și fecioare. Toți într-o singură obste, nobili și simpli, s-au pregătit pentru împărăția cerurilor, căci „nu ne uităm la cele ce se vad, ci la cele nevăzute; căci cele care se vad sunt trecatoare, dar cele nevazute sunt veșnice” (2 Cor. 4:18).
    Iar cei ce au rămas în lume și care
    s-au retras din lumea monastica de dincolo de zidurile mănăstirii,
    au luptat pentru mântuire, fiecare în felul său, fără a pierde din vedere două lucruri: moartea și pe Judecătorul Hristos.
    Moartea iminentă și inevitabila Judecata.
    Primii au fost mântuiți prin credință și rugăciune, post cu dreapta socoteala și milostenie, sârguință și pocăință, nașterea și creșterea copiilor, rabdarea bolilor și a altor ispite din viață. Altii s-au nevoit in viata duhovnicească în mănăstirile ortodoxe. Multe generații dintre acestea și altele, timp de secole depășind marea tulburata a vieții,
    si-au găsit un liman liniștit pentru a se pregati pentru Împărăția Cerurilor.
    Secerișul minunat al Domnului!

    În acele zile, Muntele Athos era plin de călugări, băștinași ai tuturor popoarelor ortodoxe.
    Athosul este pamantul Maicii Domnului – o Republică monahală independentă, care a fost inzestrata cu generozitate de popoarele ortodoxe balcanice, regi și regine, bizantini, români, bulgari, georgieni și, mai ales, sârbi.
    Și când, potrivit providenței lui Dumnezeu, Balcanii au căzut sub jugul islamic și nu au mai existat regi ortodocsi în Balcani, pustnicii și țăranii Rusiei au populat Sfântul Munte.

    Sfântul Munte, Maica monahismului ortodox al tuturor popoarelor Europei, în ultimele paisprezece secole, a adus Domnului Iisus Hristos o recoltă slavita.
    Este greu de imaginat amploarea acestei recolte a lui Dumnezeu pentru o perioadă atât de lungă de timp, în cronicile istoriei puteți citi că în secolele XIV și XV, în unele perioade de pe Muntele Athos 20, 30 și chiar 50 de mii de călugări
    s-au nevoit.

    Locasurile cerești sunt umplute cu mucenici albi până în ziua de azi, deși secerișul nu este atât de abundent.
    Se daruiesc cei care au o viziune duhovnicească profunda, care văd mai clar decât laicii, „căci nu avem cetate permanentă aici pe pamant, ci căutăm la cele vesnice”
    (Evr. 13:14).

    În secolele XIV și XV, războaiele de aparare din Balcanii ortodocși au avut loc împotriva atacurilor acerbe ale turcilor din Asia.
    Într-unul dintre aceste războaie din Tracia, regele sârb Ștefan Dusan a murit.
    Curând după aceea, într-o bătălie cu turcii pe râul Marița în 1371, o armată sârbă de 60.000 de războinici a căzut. În 1380, în momentul în care prințul Dmitri Donskoi a învins pe Mamay în bătălia de la Kulikovo, plătind pentru victorie cu 50.000 de suflete rusești. Comandantul sârb Milos Obilić i-a învins pe turci în bătălia de la Pločnik, unde au existat și sacrificii creștine.
    Doar nouă ani mai târziu, la 15 iunie 1389, a avut loc o bătălie decisivă teribilă între sârbi și turci in Kosovo Polje, în care întreaga armată sârbă de aproximativ 100.000 de oameni a murit. Ambii regi au fost, de asemenea, uciși: sultanul turc Murat și regele sârb Lazăr. Poporul sârb a imortalizat această bătălie într-o epopee poetică populară, cântând-o ca pe o bătălie pentru Ortodoxie, ca pe o victorie spirituală, incomparabila cu înfrângerea fizică.

    În epopeea kosovară, plină de inspirație duhovniceasca, se spune că o pasăre i-a adus regelui Lazăr din Ierusalimul Ceresc o carte în care i-a fost scrisă de Dumnezeu că trebuie să aleagă fie împărăția pământească, fie împărăția cerurilor înainte de bătălie.
    În primul caz, el îi va învinge pe turci, iar în al doilea, pe vrajmasul diavol. După deliberare, regele Lazăr a ales Împărăția Cerurilor, zicând: „Împărăția pământească este pentru o clipă, iar împărăția cerească este pentru vesnicie”. Moaștele sale sfinte și facatoare de minuni sunt cunoscute până în zilele noastre.

    Curând, Țarigradul (Bizantul) a căzut și el, iar o puternică armată creștină a murit condusă de împăratul Constantin. Prinții și voievozii români au continuat lupta ceva timp. Comandantul ortodox albanez George Kastriotich a luptat cu succes împotriva turcilor timp de mai bine de douăzeci de ani. Doi sultani au mărșăluit personal împotriva lui cu numeroase trupe și amândoi au căzut în cheile stâncoase ale Albaniei. Iar când semiluna a cucerit în cele din urmă Balcanii creștini, în vremurile cumplite ale jugului, stindardul cu crucea ortodoxă a rămas ridicat doar peste Muntenegru și peste o parte din ținuturile sârbești de-a lungul malului stâng al Dunării.

    Iar acelor placuti ai lui Dumnezeu pe care i-am descris mai înainte li s-au alăturat soldați și mucenici pentru Cruce și Libertate. Cât de mare era acest număr, să arătăm un exemplu: pe vremea regelui sârb Dušan, numărul sârbilor era de 3,5 milioane de oameni; britanicii aveau, de asemenea, 3,5 milioane la acea vreme. Cinci sute de ani mai târziu, numărul sârbilor a rămas același – 3,5 milioane, iar britanicii au devenit 40 de milioane. Unde sunt celelalte milioane de sârbi? Și unde sunt milioanele de suflete din Balcani ortodocși? Ei au murit în războaie pentru apararea credinței ortodoxe, fie ucisi prin sate și orașe sau au fost duși în Asia și vânduți în piețele de sclavi.

    Potrivit dovezilor istorice, turcii au adus grupuri uriașe de sclavi creștini pe piețele asiatice de 50, 70 sau 100 de mii de suflete. Numărul sclavilor a fost atât de mare încât unii au fost dați aproape gratuit, pentru câteva monede mici.

    Unde sunt cei mai multe milioane de ortodocși care au luptat pentru credința lor până la varsare de sânge și au suferit până la moarte? Unde, dacă nu lângă Cel care a promis rasplata chiar si pentru un pahar cu apă, dar ce mai putem spune despre râurile de lacrimi și sânge ale ucenicilor Săi credincioși? Într-adevăr, popoarele balcanice
    de-a lungul istoriei lor au fost câmpuri mici care i-au dat Domnului o recoltă mare.

    Conversația cinci:

    Aud șoaptele voastre, frați cinstiți, aud și tac. Vă aud șoptind timid despre progresul omenirii și civilizației, despre fericirea pe care progresul și civilizația o vor stabili pe pământ.
    „Nu putem să ne aliniem cu învățăturile lui Hristos și ale Bisericii lui Hristos”, ne reproseaza unii.

    Ce aveti de spus pentru asta? Domnul a revelat adâncurile naturii pe care a creat-o și le-a revelat oamenilor secretele de nedescris ale acesteia. Datorită acestui fapt, oamenii au reușit să facă multe descoperiri. Ceea ce înțeleptul Solomon nu știa, ceea ce faraonii și grecii nu și-au putut imagina, omul modern a descoperit. Ce nu visau Socrate și Platon, acum fiecare muncitor din America știe.

    Dar ei nu ar fi descoperit niciodată dacă Domnul nu le-ar fi descoperit. Puțini oameni de știință recunosc acest lucru, iar cei care nu o fac, sunt mândri și laudă descoperirile lor, ca și cum nu ar avea doar „descoperiri”, ci ca si cum ar fi creat ei înșiși ce au descoperit.
    Ceea ce este incontestabil este că ei nu creeaza niciun dram din acele „descoperirii”, pentru că omul nu poate face altceva decât să caute și să „descopere” ceva creat de Creator și ascuns de om pentru moment.
    Iar inventatorii se aseamănă cu o servitoare care se laudă că a găsit bijuteriile amantei în camera din casa în absența ei.

    Oamenii cer brevete pentru descoperirile lor, iar Dumnezeu nu cere brevet pentru ceea ce a creat. Domnul nu numai că a creat, ci i-a ajutat și pe oameni să găsească la momentul potrivit ceea ce este necesar pentru ei.
    De exemplu, Creatorul, în marea Sa milă, va ierta o persoană pentru lauda sa copilărească, dar cum poate Hristos să ierte abuzul acestor descoperiri?
    Căci, fiind între Dumnezeu și diavol, omul îndrumă cunoașterea spre rău, nu spre bine.

    Este cineva împotriva descoperirilor, invențiilor și lucrarilor realizate de mâini omenești?
    Și cei mai pioși dintre creștini folosesc mașini, bărci cu aburi, aparate electrice, drumuri asfaltate și alte realizari ale minții și mâinilor oamenilor, toate acestea purtând un nume comun – civilizația.

    Dar când civilizația devine o barieră între Dumnezeu și om, ea ajunge în slujba răului și reduce roadele secerișului Domnului pentru Împărăția Cerească.

    Apoi, Domnul schimbă circumstanțele în favoarea înmulțirii recoltei și în detrimentul civilizației, deoarece pentru Hristos principalul lucru este recolta.
    Și Hristos transformă râsul în suspine, și turnurile înalte în ruine, pentru a putea chema sufletele oamenilor la Sine.

    Din toate constructiile civilizației moderne, se efectuează sicrie, ca o dată în cele mai vechi timpuri.
    Cine poate opri moartea?
    Cine are nevoie de morți?
    Nimeni.
    Care civilizație?
    Niciuna.
    Secerisul este necesar Celui ai cărui îngeri adună sufletele morților și le ridică la Tronul Său, în fiecare zi și în fiecare oră, frații mei cinstiți.

    Eroul romanului lui Gogol a cumpărat suflete moarte și le-a plătit ieftin. Și mulți comercianți de sclavi lipsiți de scrupule fac același lucru.
    Nu-L comparăm în nici un fel pe Hristos cu acea breaslă demonică, vreau doar să spun că Hristos, la un preț mare, prin Jertfa pe Cruce, a cumpărat toate sufletele omenești, plătind mai înainte.
    Hristos a plătit nu în ruble sau in dolari, ci cu Sângele Său cel mai curat. Și astfel Hristos are dreptul sa ia sufletele morților, caci, ceea ce este ieftin pentru un negustor de sclavi este de neprețuit pentru Hristos.

    De aceea, Hristos schimbă împrejurările istoriei de dragul înmulțirii secerișului sufletelor.
    Ceea ce filosofii numesc progres și evoluție este, în esență, o schimbare a situației conform voinței lui Dumnezeu în funcție de starea morală a oamenilor.
    Din astfel de schimbări constă istoria omenirii.
    Ele nu pot fi numite nici progres, nici regres, este voia Domnului Hristos de a înmulți secerișul.

    Scriptura ne învață să nu credem nici în progres, nici în evoluție, ci într-un Dumnezeu viu care schimbă totul în favoarea secerișului Său. Când o persoană este înălțată înaintea lui Dumnezeu și mândră de sine, Domnul răstoarnă chiar și cea mai avansată civilizație.
    Nu degeaba marea carte de rugăciuni, Psaltirea, a strigat către Dumnezeu: „Nu da, Doamne, ca omul să biruiască”.

    Dumnezeu nu se așteaptă la o civilizație specială care să-I aducă o recoltă specială.
    Pe Abel, Enoh, Noe, Avraam și multe milioane de păstori și fermieri ca boabe sănătoase de grâu, Domnul
    i-a primit ca oaspeți bineveniti și, de asemenea, a primit oameni educați și luminați care au crezut în El și L-au iubit.

    Ah, frații mei cinstiți!
    Șoptiti noaptea despre progresul și civilizația omului și știu că ieri ati primit Sfânta Împărtășanie in biserica de la altar.
    Atunci, de ce nu-mi vorbesti despre aceste două tipuri de achiziție?
    Despre achizitia pe care o duce progresul si despre dobandirea lui Hristos prin Sfanta Impartasanie?
    Nu este diferența dintre ele că progresul (sau civilizația) vrea să cumpere cele scumpe mai ieftin, insa Hristos a dat un preț ridicat pentru cele ieftine?
    Imaginați-vă cât de nevrednici suntem noi, oamenii, și cât de prețios este Sângele lui Hristos.
    Cei care nu sunt conștienți de secerișul Domnului cred că Hristos este un negustor rău.
    Credem că nu a existat și nu va fi Unul mai priceput și mai înțelept.

    Жатвы Господни – святитель Николай Сербский (Велимирович) – читать, скачать
    https://azbyka.org/otechnik/Nikolaj_Serbskij/zhatvy_gospodni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button
Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul nostru. De asemenea, împărtășim informații despre utilizarea de către dvs. a site-ului nostru cu partenerii noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză. View more
Cookies settings
Accept
Politica de confidențialitate
Privacy & Cookies policy
Cookie name Active
Save settings
Cookies settings