Ce nădejde de mântuire mai poți avea când tu nu numai că nu-l ierți pe dușmanul tău, dar Îl mai rogi și pe Dumnezeu să-l pedepsească, când Îl superi pe Dumnezeu tocmai atunci când cauți să ți-L faci îndurător, când iei chip de rugător, dar din gura ta ies urlete de fiară sălbatică și ascuți împotriva ta însuți săgețile celui rău?
De aceea și Pavel, vorbind de rugăciune, n-a cerut nimic altceva decât paza acestei porunci, spunând: Ridicând mâini cuvioase fără mânie și fără șovăire (I Timotei 2, 8). Dacă nu-ți lași ura și mânia împotriva dușmanului tău nici atunci când ai nevoie de mila lui Dumnezeu, ci atunci mai ales o pomenești, deși știi bine că prin asta îți împlânți sabia în inima ta, când vei putea ajunge iubitor de oameni, când vei putea scoate din tine veninul acestei răutăți?
Dacă nu-ți dai încă seama de grozăvia faptei tale, închipuie-ți că te rogi de un om, așa cum te rogi de Dumnezeu, și atunci vei vedea cât de mare este insulta ce I-o aduci lui Dumnezeu! Închipuie-ți că s-ar apropia de tine, care ești om, cineva și ți-ar cere să-l miluiești; apoi, pe când stă jos la pământ și te roagă aceasta, văzând pe dușmanul său, ar înceta să te mai roage și ar începe să-l bată. Oare nu ți-ar spori și mai mult mânia? Gândește-te, deci, că același lucru îl faci și tu când te rogi așa lui Dumnezeu. Că și tu, în timp ce te rogi, îți întrerupi rugăciunea și începi să-l lovești cu cuvintele pe dușmanul tău și să insulți legile lui Dumnezeu, chemând în ajutor tocmai pe Acela Care a poruncit să nu urâm pe cei ce ne-au făcut rău și cerându-I Lui să lucreze El împotriva poruncilor Lui.
Nu este, oare, destul motiv de pedeapsă că tu calci legea lui Dumnezeu, ci Îl mai și rogi să facă asta? Oare Dumnezeu a uitat ce-a poruncit? Oare este om cel ce a dat această poruncă? Este Dumnezeu, știe totul, vrea să I se păzească cu toată scumpătatea legile Lui. Departe de El de a-ți împlini cererea! Dimpotrivă, îți întoarce spatele, te urăște și-ți dă cea mai mare pedeapsă numai pentru că îndrăznești să-L rogi să pedepsească pe dușmanul tău. Cum Îi poți cere să-ți facă tocmai ceea ce ți-a interzis cu strășnicie să faci?
Dar sunt unii oameni atât de nejudecați, care nu blestemă numai pe dușmanii lor, ci chiar și pe copiii lor și, dacă ar putea, le-ar mânca chiar trupurile. Dar, mai bine spus, chiar le mănâncă. Să nu-mi spui că nu-ți înfigi dinții în trupul dușmanului tău! (…) Blestemele acestea nu-s, oare, mai grozave decât mușcăturile? Nu-s, oare, mai dureroase decât săgețile? Hristos nu te-a învățat acestea, nu ți-a poruncit să-ți umpli așa gura de sânge! Limbile acestea sunt mai groaznice decât gurile mânjite de sânge omenesc. Cum poți să-l mai săruți pe fratele tău când te duci să te împărtășești, cum te mai poți atinge de Sfânta Jertfă, cum mai poți bea sângele Stăpânului Hristos când ai atâta otravă în suflet?
Extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 257-258 via http://ziarullumina.ro.
Trebuie să ne rugăm pentru pace, nu pentru moartea cuiva!
Amin!
Pai „se intristeaza” pentru ca tu insuti nu ai inteles ca toti ceilalti sunt fiinte ca si tine care, poate, nu au nici un reper in viata sau chiar nici macar nu stiu pe ce lume se afla. Toata „filozofia” din spatele a ceea ce se intampla este de a atrage tot mapamondul intr-un vis al (auto)distrugerii. Iar acest „vis” este faurit de fiinte care nu mai apartin planului uman in sensul comun al cuvantului, dar care se hranesc din aceasta suferinta a… sfarsitului. In realitate totul este o fictiune hranita din si cu atentia canalizata a milioane de indivizi, pentru ca in asta consta „vrajitoria”: a atrage si a extrage cat mai multa energie (adica atentie), de pe unde se poate, ca sa iti hranesca tie, magicianule negru, visul de autodistrugere in care te afli. Nu-i asa, mai… dragă !? :)))
Cunoaște-ți dușmanul, îndemnau filosofii orientali.
Eu zic că noi, oamenii, suntem puțin conștienți spre deloc cine ne este dușmanul care ne caută moartea întegii omeniri, încă de la Adam și Eva încoace.
Este cel care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu dintru începuturile vechi; cel care nemaiputând să se lupte cu Dumnezeu, se luptă cu creatura cea mai iubită a lui Dumnezeu.
Este cel care urăște din veac creația lui Dumnezeu pentru că n-a putut să și-o înstăpânească
Este cel care încearcă din toate puterile care îi sunt permise de Dumnezeu să întoarcă creatura împotriva Creatorului, după cum a făcut el cu o ceată de îngeri întru începuturi.
Cum puterea duhurilor este mult mai mare decît cea a cărnii, balanța puterii în lume a fost reechilibrată de către Însuși Dumnezeu, prin Cuvântul Întrupat.
Noi oamenii suntem niște victime ale înșelării celei vechi, iar războaiele dintre noi slujesc doar dușmanului pe care îl avem în comun cu Dumnezeu : Împotrivitorul.