Ziua de naștere a doi MUCENICI ai Ortodoxiei: Sfântul Justin Pârvu și Sfântul Ioanichie Bălan

Umbre intunecate

– Ce este asta, Don Juan? Văd umbre negre mişcătoare peste tot.
– Ah, ăsta-i universul în totalitatea sa, nemărginit, variat, de necuprins în cuvinte. Vrăjitorii Mexicului antic au fost primii care au văzut aceste umbre mişcătoare şi le-au urmat. Le vedeau aşa cum le-ai văzut şi tu, ca energie care se râspîndeşte în univers. Şi au descoperit, astfel, ceva transcendental.
Tăcu şi se uită la mine. Pauzele pe care le făcea erau perfect regizate. Se oprea întotdeauna în momentul culminant.
– Ce-au descoperit, don Juan? am întrebat.
– Au descoperit că, de fapt, nu sîntem niciodată singuri, îmi răspunse cît putu de clar. Sîntem însoţiţi de un animal de pradă venit din negura universului, care a preluat controlul asupra vieţilor noastre. Oamenii îi sînt prizonieri. Animalul de pradă este stăpînul şi dumnezeul nostru. Ne-a făcut ascultători şi neajutoraţi. Dacă vrem să protestăm, ne înăbuşă protestele. Dacă vrem să acţionăm independent, ne impune să nu facem asta.
Era o noapte neagră, care îmi tăia orice avînt. Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare, aş fi ris pe săturate. Dar aşa, întunericul care ne înconjura mă inhiba complet.
– E întuneric de-ţi bagi degetele în ochi, zise don Juan, dar, dacă te uiţi cu coada ochiului, tot o să vezi umbrele sărind în jurul tău.
Avea dreptate. Puteam să le văd. Mişcarea lor mă ameţea. Don Juan aprinse lumina şi vraja se rupse.
– Ai ajuns, cu propriile puteri, la ceea ce şamanii Mexicului antic numeau problema problemelor. Am vorbit aiurea pînă acum, încercînd să-ţi sugerez că există ceva care ne ţine prizonieri. într-adevăr, sîntem prizonieri! Acest lucru constituia însă un fapt energetic pentru vrăjitorii Mexicului antic.
– De ce au preluat controlul animalele de pradă, don Juan? Trebuie să existe o explicaţie logică.
– Există o explicaţie, replică Don Juan, care este cea mai simplă din lume. Au preluat controlul pentru că noi reprezentăm hrana lor, ne storc fără milă fiindcă noi îi susţinem. La fel cum noi creştem pui în coteţe – gallineros – animalele de pradă ne cresc pe noi în humaneros. Astfel, mîncarea le este tot timpul la îndemînă.
Simţeam cum îmi scuturam capul, cu violenţa, dintr-o parte în alta. Nu eram capabil să-mi exprim starea de disconfort şi nelinişte, dar corpul meu se zbătea să o facă evidentă. Tremuram fără să vreau din cap pînă-n picioare.
– Nu, nu, nu, m-am auzit zicînd. Este absurd, Don Juan! Ceea ce spui este de-a dreptul monstruos. Pur şi simplu, nu poate fi adevărat, pentru vrăjitori sau pentru omul obişnuit, pentru nimeni.
– De ce nu? m-a întrebat don Juan calm. De ce nu? Pentru că te enervează pe tine?
– Da, mă înfurie, am replicat. Ideile astea sînt monstruoase.
– Oh, şi încă nu le-ai auzit pe toate. Mai stai puţin să vezi cum te vei simţi. O să te supun unei încercări, adică, o să-ţi supun mintea unor atacuri violente şi nu vei putea renunţa fiindcă vei fi prins în capcană. Şi asta nu pentru că te ţin prizonier, ci pentru că o parte din tine nu te va lăsa să pleci, în timp ce o altă parte se va înfuria îngrozitor. Aşa că, fă-ţi curaj!
Ceva din mine, îmi dădeam seama, simţea nevoia de a pedepsi. Avea dreptate. N-aş fi părăsit casa pentru nimic în lume. Şi, cu toate acestea, nu-mi plăceau gogoşile pe care mi le turna.
– Vreau să apelez la partea analitică a minţii tale, spuse don Juan. Gîndeşte-te puţin şi spune-mi cum ai explica contradicţia dintre inteligenţa inginerească a omului şi stupiditatea sistemului lui de credinţe sau stupiditatea comportaŹmentului lui contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au constituit sistemul de valori, noţiunile de bine şi rău, moravurile sociale. Ei sînt cei care ne-au inoculat speranţele şi visele de mărire sau eşec. Ei ne-au dat avariţia, lăcomia, laşitatea. Animalele de pradă sînt cele care ne determină să fim complezenţi – satisfăcuţi de noi înşine, banali, egocentrici.
– Dar cum reuşesc să facă lucrul ăsta, don Juan? l-am întrebat enervat parcă şi mai mult de ceea ce spunea. Ne şoptesc la ureche în timp ce dormim?
– Nu, nu fac aşa. Ce idioţenie! îmi răspunse zîmbind. Sînt mult mai eficienţi şi organizaţi. Ca să ne păstreze ascultători şi slabi, animalele de pradă s-au angajat în strategii extraordinare – extraordinare, evident, din punctul de vedere al unui strateg militar. În schimb, groaznice din punctul de vedere al celor care suferă de pe urma lor. Ne-au dat mintea lor! Înţelegi? Animalele de pradă ne-au dat mintea lor, care a devenit mintea noastră. Mintea lor este barocă, contradictorie, posacă, plină de teama de a fi oricînd descoperiţi. Ştiu că, deşi nu ai fost niciodată înfometat, continuă el, suferi de frica foamei, care nu este nimic altceva decît anxietatea animalului de pradă, neliniştit că în orice moment poate fi descoperit şi nu va mai avea mîncare. Prin intermediul minţii, care este, la urma urmei, mintea lor, animalele de pradă injectează în viaţa fiinţelor umane tot ceea ce au ele nevoie. Şi se asigură astfel că noi vom fi ca un tampon între ele şi frica lor.
– Nu că nu pot accepta toate astea la justa lor valoare, don Juan, numai că sînt atît de odioase, încît mă înspâimîntâ. Mă forţează să trec în partea adversă. Dacă e adevărat că ne mănîncă, cum reuşesc să facă asta?
Don Juan zîmbi larg. Era foarte mulţumit. Mă lămuri că vrăjitorii văd fiinţele umane-copii ca pe nişte mingi ciudate, luminoase, de energie, înconjurate din cap pînâ-n picioare de o aură ca o manta ajustată pe coconul de energie. Spunea că mantaua luminoasă a conştientizării este hrana animalelor de pradă şi că atunci cînd fiinţa umană ajunge la maturitate, din mantaua luminoasă a conştientizării nu mai rămîne decît o fîşie îngustă care merge de la pămînt pînâ în vîrful degetelor. Acea fîşie îi permite omenirii să trăiască în continuare, dar la limită.
Ca prin vis, îl auzeam pe don Juan Matus explicîndu-mi că omul este singura specie care, după cîte ştie el, are mantaua luminoasă a conştientizării în afara coconului luminos. Prin urmare, el a devenit o pradă foarte uşoară pentru un tip de conştientizare de o altă natură, cum este cea a animalului de pradă.
Îmi spuse apoi cel mai dureros lucru dintre toate cele de pînâ acum: cum că acea fîşie îngustă de conştiență este epicentrul autoreflecţiei unde oamenii sînt blocaţi pe vecie. Jucîndu-se cu autoreflecţia noastră, care este, de fapt, singurul dram de conştientă care ne-a rămas, animalele de pradă creează momente de conştientizare pe care le consumă apoi fără scrupule. Ne creează false probleme pentru a ne forţa să generăm aceste momente de conştientizare şi astfel ne ţin în viaţă pentru a-i hrăni cu energia aşa-ziselor noastre griji.
În ceea ce spunea don Juan era ceva atît de tulburător încît mi s-a făcut rău.
După un moment de pauză, suficient pentru a-mi reveni, l-am întrebat:
– Dar de ce vrăjitorii Mexicului antic, ca şi toţi cei de azi, deşi văd aceste animale de pradă, nu reacţionează?
– Noi doi nu putem face nimic, spuse grav, trist chiar, don Juan. Tot ceea ce putem face este să ne disciplinăm îndeajuns de mult încît ele să nu ne poată atinge. Cum să le ceri semenilor tăi să se supună rigorilor disciplinei? Ar rîde şi şi-ar bate joc de tine, iar cei mai agresivi te-ar bate de ţi-ar suna apa în cap. Iar asta nu neapărat pentru că nu te-ar crede. În adîncurile oricărei fiinţe umane sălăşluieşte credinţa ancestrală, viscerală, că aceste animale de pradă există.
Mintea mea analitică se zbătea încoace şi încolo aidoma unei jucării de bîlci cu elastic. Tot ceea ce sugera don Juan era absurd, incredibil. Dar, în acelaşi timp, era ceva extrem de logic, de simplu. Dădea o explicaţie oricărui fel de contradicţie umană care-mi venea în minte. Dar cum să iei toate astea în serios? Don Juan mă împingea în calea unei avalanşe care m-ar fi îngropat pe veci.
Am avut din nou sentimentul unei ameninţări, care nu izvora din mine, ci îmi era ataşată. Don Juan îmi făcea ceva, extrem de pozitiv şi negativ în acelaşi timp. Percepeam lucrul acesta ca pe o încercare de a tăia o peliculă fină care părea lipită de mine. Mă fixa cu o privire neclintită. îşi întoarse privirea şi începu să-mi vorbească fără să se mai uite la mine.
– Întotdeauna cînd te chinuie îndoiala, acţionează la rece. Stinge lumina. Străpunge întunericul, află ceea ce poţi vedea.
Se ridică să stingă lumina. L-am oprit:
– Nu, nu, don Juan, nu stinge lumina. Sînt bine.
Ceea ce simţeam atunci era ceva foarte neobişnuit pentru mine, frica de întuneric. Simpla idee de întuneric îmi dădea palpitaţii. La nivel visceral îmi dădeam clar seama de ceva, dar nu aveam nici în ruptul capului curajul să recunosc acest lucru.
– Ai văzut umbrele mişcătoare proiectate pe copaci, spuse don Juan, rezemîndu-se de spătarul scaunului. Asta-i bine. Aş vrea să le vezi în interiorul acestei camere. Tu nu vezi nimic. Doar prinzi imagini mişcătoare. Ai destulă energie pentru asta.
Mi-era teamă ca don Juan să nu se ridice şi să stingă lumina; dar el exact asta făcu. Două secunde mai tîrziu, ţipam îngrozitor. Nu numai că am zărit acele imagini mişcătoare, dar le-am şi auzit bîzîindu-mi lîngă urechi. Don Juan izbucni în rîs cînd aprinse lumina.
– Ce tip temperamental! Un necredincios convins, pe de o parte, şi un pragmatic, pe de alta. Trebuie să îţi împaci cumva pornirile astea lăuntrice. Altfel, o să te umfli ca broasca din fabulă pînă o să crapi.
Don Juan îmi răsucea cuţitul în rană din ce în ce mai adînc:
– Vrăjitorii Mexicului antic, spuse, au văzut animalul de pradă. L-au numit zburătorul fiindcă sărea prin aer. Nu este o privelişte frumoasă. Este o umbră uriaşă, impenetrabilă şi întunecată care sare prin aer, apoi aterizează pe pămînt. Vrăjitorii Mexicului antic au fost destul de supăraţi cînd şi-a făcut apariţia pe pămînt. S-au gîndit că omul trebuie să fi fost o fiinţă completă cîndva, cu intuiţii extraordinare, momente de conştientizare, care s-au dezvoltat în mituri în zilele noastre. Şi, apoi, totul a dispărut, iar astăzi avem un om sedat.
Am vrut să mă enervez, să-l fac paranoic, dar îmi pierdusem rigoarea care mă salva de obicei. Ceva în mine mă făcea să depăşesc punctul în care îmi puneam întrebarea favorită: Dar dacă tot ceea ce spune este adevărat?”. Cînd îmi vorbise în noaptea aceea, în adîncul inimii mele simţeam că tot ceea ce spunea era adevărat şi, în aceeaşi măsură, că este absurd.
– Ce tot spui, don Juan? am îngâimat. Gîtul îmi era strîns ca într-o menghină. De-abia mai puteam respira.
– Spun că povara noastră nu este un simplu animal de pradă. Este foarte inteligent şi organizat. Urmăreşte metodic să ne facă inutili. Omul, această fiinţa magică, încetează brusc să mai fie aşa. Nu mai există alte vise pentru om decît visele unui animal care este crescut pentru a deveni hrană: convenţional, imbecilizat.
Cuvintele lui don Juan îmi creau o reacţie fizică ciudată, comparabilă cu greaţa. Era ca şi cum mi se făcea greaţă din nou. Dar greaţa izvora din adîncul fiinţei mele. Fără să vreau, m-am contorsionat. Don Juan m-a scuturat cu forţă. Îmi simţeam gîtul zvîcnind sub forţa strînsorii lui. Gestul lui m-a calmat imediat. M-am simţit mult mai stâpîn pe mine.
– Acest animal de pradă, care este, bineînţeles, o fiinţă netrupească, nu este chiar invizibil cum sînt alte Fiinţe netrupeşti. Cînd sîntem copii îl vedem şi ni se pare atît de îngrozitor, încît decidem să nu-l mai vedem. Copiii, evident, ar vrea să insiste asupra acestei imagini, dar lumea din jurul lor îi convinge să nu facă asta. Singura alternativă a omenirii este disciplina. Disciplina este singura reţinere. Prin disciplină nu înţeleg rutina nemiloasă: mă trezesc în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate şi mă spăl cu apă rece pînă mă învineţesc. Vrăjitorii înţeleg disciplina drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situaţii care nu şi-au găsit locul între aşteptările noastre. Pentru ei, disciplina este o artă: arta de a te confrunta cu infinitatea fără a da vreun pas înapoi, nu pentru că sînt mari şi tari, ci pentru că sînt plini de teamă şi de respect.
– În ce fel este disciplina vrăjitorilor o piedică în calea animalului de pradă? am întrebat eu.
– Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantaua luminoasă a conştientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului, mi-a zis don Juan, cercetîndu-mi atent figura ca şi cum ar fi încercat să descopere vreun semn că nu l-aş crede. Zburătorii sînt, astfel, bulversaţi. Probabil că o manta luminoasă a conştientizării pe care să nu o poată devora scapă sistemului lor de cunoaştere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluţie decît să pună punct faptelor lor nefaste. Dacă un timp animalele de pradă nu ne devorează mantaua luminoasă a conştientizării, aceasta va continua să crească, mi-a mai spus don Juan. Pentru a simplifica această problemă la maximum, putem spune că vrăjitorii, prin disciplina lor, ţin animalele de pradă la distanţă îndeajuns de mult timp pentru ca mantaua luminoasă a conştientizării care le aparţine să crească dincolo de degetele de la picioare. O dată ce trece de acestea, revine la dimensiunea sa firească. Vrăjitorii Mexicului antic spuneau că mantaua luminoasă a conştientizării este aidoma unui copac. Dacă nu este tuns, revine la dimensiunile sale fireşti, în momentul în care conştientizarea depăşeşte nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare ale percepţiei devin un lucru obişnuit. Marele secret al vrăjitorilor timpurilor apuse, a continuat don Juan, era să înfrîneze mintea zburătorului cu disciplină. Au descoperit că dacă încărcau mintea zburătorului cu tăcerea interioară, instalaţia străină abandonează terenul, conferind oricăruia dintre practicanţii implicaţi în această manevră certitudinea totală asupra originii străine a minţii. Instalaţia străină se întoarce, n-ai nici o grijă, dar revine slăbită şi procesul gonirii instalatiei străine devine rutină, pînâ cînd aceasta abandonează cu totul. Tristă zi! Este ziua cînd trebuie să te bazezi pe propriile tale puteri, care sînt aproape nule. Nu mai există nimeni care să-ţi spună ce să faci. Nu mai există nici o minte străină care să-ţi dicteze imbecilităţile cu care eşti obişnuit. Învăţătorul meu, nagualul Julian îi prevenea pe toţi discipolii săi, a continuat don Juan, că aceasta este cea mai grea zi din viaţa unui vrăjitor, pentru că mintea adevărată, cea care ne aparţine, suma tuturor experienţelor noastre a devenit sfioasă, nesigură şi capricioasă după o viaţă în care a fost dominată. Eu, unul, ţi-aş zice că acela este momentul în care începe adevărata luptă pentru un vrăjitor. Restul nu este decît punerea în scenă.
Am început să mă agit cu adevărat. Doream să aflu mai multe, dar un sentiment ciudat mă îndemna să mă opresc. Aveam un sentiment confuz, legat de rezultate nefaste şi pedepse groaznice, ca şi cum mînia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra mea, pentru că aş fi încercat să violez ceva acoperit chiar de mîna Domnului. Am făcut un efort uriaş pentru a permite curiozităţii să învingă:
– Ce… ce vrei să spui, m-am auzit spunînd, prin luarea minţilor zburătoruluil
– Disciplina încarcă mintea străină pînâ la refuz, mi-a răspuns. Deci, prin disciplina, vrăjitorii înving instalaţia străină.
Eram copleşit de ceea ce auzisem. Credeam că don Juan fie era nebun de legat, fie îmi spunea ceva atît de înspăimîntător, încît îngheţase totul în mine. Am văzut totuşi cît de repede mi-am readunat puterile pentru a nega totul. După un moment de panică, am început să rid, ca şi cum don Juan îmi spusese un banc. M-am auzit chiar zicînd:
– Don Juan, don Juan, eşti incorigibil!
Don Juan părea că înţelege prin ce treceam în acele momente. A dat din cap şi şi-a ridicat ochii spre cer într-un gest de disperare simulată.
– Sînt într-o aşa măsură incorigibil, mi-a zis el, că voi mai administra încă un şoc minţii zburătorului pe care o porţi în tine. Îţi voi dezvălui unul dintre cele mai extraordinare secrete ale vrăjitoriei. Îţi voi descrie o descoperire la care vrăjitorii au lucrat mii de ani pentru a o verifica şi consolida.
S-a uitat la mine zîmbind maliţios şi mi-a zis:
– Mintea zburătorului fuge definitiv atunci cînd un vrăjitor reuşeşte să prindă în mîini forţa vibrantă care ne ţine laolaltă ca pe un conglomerat de cîmpuri de energie. Dacă un vrăjitor reuşeşte să strîngă această forţă în mîini îndeajuns de mult, mintea zburătorului abandonează lupta. Iar tu vei face exact cum ţi-am spus eu: vei apuca energia care te ţine laolaltă.
Am avut cea mai bizară reacţie pe care mi-aş fi putut-o imagina. Ceva s-a zgîlţîit în interiorul meu, ca şi cum primisem o lovitură. Am fost imediat copleşit de o frică nejustificată pe care am asociat-o imediat cu fondul meu religios.
Don Juan m-a măsurat din priviri:
– Te temi de mînia lui Dumnezeu, nu-i aşa? mi-a zis. Stai liniştit, aceasta nu este frica ta. Este, de fapt, frica, zburătorului, care ştie că vei face exact ce îţi spun eu.
Cuvintele sale nu au reuşit să mă calmeze vreun pic. Mă simţeam şi mai rău. Tremuram din tot corpul şi nu aveam nici o posibilitate de a opri această stare.
– Să nu-ţi faci nici o grijă, mi-a zis don Juan calm. Ştiu sigur că aceste atacuri trec foarte repede. Mintea zburătorului nu este capabilă de concentrare.
După un moment totul a încetat, după cum îmi spusese don Juan. Ar fi un eufemism să spun că eram uimit. Era pentru prima dată în viaţa mea cînd nu ştiam dacă veneam sau plecam. Voiam să mă ridic de pe scaun şi să mă plimb, dar eram îngrozit. Eram plin de logică şi, în acelaşi timp, de o teamă copilărească. Am început să inspir adînc, fiindcă o transpiraţie rece îmi acoperea corpul. Mi-am imaginat o privelişte îngrozitoare: umbre negre mişcătoare urmărindu-mâ şi sărind în jurul meu.
Am închis ochii şi mi-am lăsat capul pe braţul scaunului.
– Nu ştiu ce să mai fac, don Juan. în seara asta, ai reuşit să mă zăpăceşti de tot.
– Eşti chinuit de o luptă interioară, spuse don Juan. În sinea ta, ştii că accepţi ideea că o parte importantă din tine, mantaua luminoasă a conştientizării, o să servească drept hrană unor entităţi incomprehensibile. Şi, în acelaşi timp, o altă parte din tine se opune cu toată forţa acestei idei. Revoluţia vrăjitorilor, continuă el, constă în faptul că ei refuză să onoreze înţelegeri la care nu au luat parte. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu mîncat de fiinţe dotate cu un alt tip de conştientizare. Am fost adus pe lume de părinţii mei ca să fiu, ca şi ei, hrană şi cu asta basta.
Don Juan se ridică de pe scaun şi îşi întinse mîinile şi picioarele:
– Stăm aici de ore întregi. E timpul să intrăm în casă. Eu o să mănînc. Vrei să manînci cu mine?
Am refuzat. Stomacul îmi era deranjat.
– Cred că mai bine ar fi să te duci să te culci, spuse el. Străfulgerarea te-a marcat.
Nu-mi trebuia altă încurajare. M-am prăvălit pe pat şi am adormit buştean.
Pe parcurs, cînd m-am întors acasă, ideea zburătorilor a devenit o idee fixă pentru mine. Am ajuns pînă acolo încît să cred că don Juan avea absolută dreptate. Oricît aş fi încercat, nu puteam să nu-i apreciez logica. Cu cît mă gîndeam mai mult şi cu cît vorbeam şi-i observam pe semenii mei, cu atît devenea mai intensă convingerea că există ceva care ne face incapabili să avem vreo activitate sau vreun gînd care să nu aibă ca punct central sinele. Interesul meu, ca şi cel al tuturor celor cu care vorbeam, era sinele. Cum nu puteam explica această omogenitate universală, credeam că modul de a gîndi al lui don Juan este cel mai plauzibil pentru a elucida misterul.
Am început să citesc cît puteam de mult despre mituri şi legende. Citind, am experimentat ceva nou pentru mine: fiecare carte pe care o citeam era, de fapt, o interpretare a miturilor şi legendelor. În fiecare dintre aceste cărţi se putea observa o minte omogenă. Stilurile erau diferite, dar vectorul din spatele cuvintelor convergea în aceeaşi direcţie. Chiar dacă tema era la fel de abstractă ca şi miturile şi legendele, autorii reuşeau întotdeauna să insereze informaţii despre ei. Impulsul omogen din spatele cuvintelor nu reprezenta tema propriu-zisă a cărţii; era, de fapt, un fel de autoservire. Nu mai simţisem asta niciodată.
Am atribuit reacţia mea influenţei lui don Juan. Întrebarea pe care nu puteam să o evit şi pe care mi-o puneam era: oare mă aflu sub influenţa lui sau chiar există o minte străină care ne dictează tot ce facem? Am negat din nou şi iar am acceptat, şi iar am negat. O parte din mine îmi spunea că, de fapt, ceea ce don Juan voia să mă facă să înţeleg era un fapt energetic, dar o altă parte tot atît de importantă ştia că toate acestea erau o prostie. Rezultatul luptei mele interioare a fost sentimentul acut că se îndrepta spre mine ceva periculos şi iminent.
Am făcut cercetări amănunţite în ceea ce priveşte zburătorii aşa cum apar ei în alte culturi, dar nu am putut găsi nici o referinţă la adresa lor. Don Juan părea să fie singura mea sursă de informaţie. Cînd l-am văzut, am trecut direct la acest subiect.
– Am încercat să fiu raţional, dar nu am putut. Am momente cînd sînt întru totul de acord cu tine în ceea ce priveşte animalele de pradă.
– Concentrează-ţi atenţia asupra umbrelor mişcătoare pe care le vezi, mi-a spus zîmbind.
I-am spus că acele umbre mişcătoare puneau capăt demersului meu logic. Le vedeam peste tot. De cînd părăsisem această casă, nu mai puteam să dorm pe întuneric. Nu mă deranja să dorm cu lumina aprinsă. Cînd închideam însă lumina, tot ce era în jurul meu începea să sară. Nu descifram niciodată figuri sau umbre complete. Nu vedeam decît umbrele negre mişcătoare.
– Nu te-a lăsat mintea zburătorilor, spuse don Juan. A fost grav afectată. Acum încearcă să reconstruiască relaţia cu tine. Dar ceva în tine s-a rupt pe vecie. Zburătorul ştie asta. Adevăratul pericol este ca mintea zburătorilor să nu cîştige obosindu-te şi forţîndu-te să renunţi la a mai alege între ceea ce îţi spun eu şi ceea ce îţi spune el. Vezi tu, mintea zburătorilor nu are concurenţi, continuă Don Juan. Cînd îşi propune ceva, este de acord cu propria-i propunere şi te face să crezi că ai făcut ceva de valoare. Mintea zburătorilor te va face să crezi că, de fapt, ceea ce îţi spune don Juan Matus este o prostie. ?”Da, bineînţeles că este o prostie”, vei spune tu. Ăsta e modul în care ne subjugă. Zburătorii sînt o parte esenţială a universului, continuă el, şi trebuie să fie luaţi ca atare: monstruoşi, dar îţi inspiră respect în acelaşi timp. Prin ei universul ne încearcă. Noi sîntem nişte sonde energetice create de univers, spuse el, ca şi cum ar fi făcut abstracţie de prezenţa mea, şi asta pentru că noi sîntem posesorii unei energii care are capacitatea de conştientizare a faptului că noi sîntem mijlocul prin care universul devine conştient de el însuşi. Zburătorii sînt adversari implacabili, nu pot fi consideraţi altceva. Dacă reuşim să înţelegem asta, universul ne va permite să mergem mai departe.
Doream ca don Juan să continue. Nu mi-a zis însă decît atît:
– Fulgerul s-a produs ultima dată cînd ai fost tu aici. Despre zburători nu se mai poate spune altceva. Este timpul pentru un alt tip de manevră.
Noaptea aceea nu am putut dormi. Am aţipit un pic către dimineaţă…
…
– Această idee ciudată, mi-a zis el rar, măsurînd efectul pe care îl aveau cuvintele sale, este că toate fiinţele umane au exact aceleaşi reacţii, gînduri şi sentimente. Răspund mai mult sau mai puţin identic la acelaşi tip de stimuli. Reacţiile par uşor estompate de limbaj, dar cum îl dai de-o parte, rămîn exact aceleaşi reacţii care asediază toate fiinţele umane de pe Pămînt. Mi-ar plăcea să te mai gîndeşti la asta, ca un specialist în ştiinţe sociale, desigur, şi să vezi dacă reuşeşti să dai o explicaţie pentru această omogenitate.
…
– Sarcina ta pentru astăzi, a început el brusc, pe un ton care prevestea multe, este unul dintre cele mai misterioase lucruri ale vrăjitoriei, care trece de limbaj, dincolo de orice explicaţie. Am mers într-o drumeţie, am discutat, deoarece misterul vrăjitoriei trebuie învăluit în lucruri lumeşti. El trebuie să pornească din nimic şi să se întoarcă în nimic. Asta este arta unui războinic-călător. să treacă neobservat prin urechile acului. Aşa că trage aer în piept şi sprijinâ-te de acest perete stîncos, cît mai departe de margine. Sînt lîngâ tine, în cazul în care leşini sau cazi.
– Ce ai de gînd să faci, don Juan? am întrebat. Neliniştea mea era atît de evidentă, încît mi-am redus tonul vocii.
– Vreau să-ţi încrucişezi picioarele şi să intri în tăcerea interioară, mi-a zis. Hai să zicem că vrei să afli care ar fi articolele care ar putea confirma sau infirma ceea ce ţi-am zis eu să cauţi în mediul tău academic. Intră în starea de tăcere interioară, dar să nu adormi. Nu este vorba despre o călătorie prin marea întunecată a conştientizării. Este vorba de a vedea din tăcerea interioară.
Îmi era foarte greu să intru în starea de tăcere interioară fără să adorm. Mă luptam cu o dorinţă aproape de neînvins de a adormi. Am reuşit şi m-am regăsit uitîndu-mă spre fundul văii din întunericul impenetrabil care mă înconjura. În acel moment, am văzut ceva care m-a făcut să-mi îngheţe sîngele în vine. Am văzut o umbră uriaşă, lată de vreo cinci metri, sărind prin văzduh şi aterizînd apoi cu un zgomot înfundat. Simţeam vibraţia în oase fără să o pot auzi.
– Sînt foarte grele, mi-a zis don Juan la ureche. Mă ţinea de braţul stîng cît de tare putea.
Am văzut, pe pămînt, ceva care semăna cu o umbră şerpuitoare de noroi, care făcuse un salt uriaş, de aproape douăzeci de metri lungime ca să aterizeze apoi cu acelaşi zgomot înfundat. Mă luptam din răsputeri să nu-mi pierd concentrarea. Eram îngrozit dincolo de orice închipuire. Fixam umbra săritoare de pe fundul văii. Am auzit apoi un bîzîit extraordinar de ciudat, un amestec de bătăi de aripi şi de zgomotul emis de un radio nefixat pe post. Nu voi uita niciodată zgomotul căzăturii care a urmat. Ne-a zgîlţîit pe amîndoi – pe don Juan şi pe mine. O uriaşă umbră întunecată de noroi aterizase la picioarele noastre.
– Nu te înspăimînta, mi-a zis don Juan cu tărie. Păstrează-ţi tăcerea interioara şi va pleca.
…
Animalul de pradă pe care mi-l descrisese don Juan nu era deloc binevoitor. Era enorm, extraordinar de greu, indiferent. I-am simţit dispreţul pe care îl avea faţă de noi. Fără îndoială, ne strivise de ere întregi, fâcîndu-ne, după cum spunea don Juan, slabi, vulnerabili şi docili.

Carlos Castaneda: ”Latura activa a infinitatii”