Noaptea Sfântului Andrei – Căpitanul și camarazii săi sunt asasinați mișelește după un ritual talmudic

articol din ziarul Cuvântul Românesc – Canada, noiembrie 1997; autor nespecificat

În noaptea Sfântului Andrei, Căpitanul, Nicadorii și Decemvirii sunt scoși din închisoarea Râmnicul Sărat și ștrangulați în pădure pe șoseaua spre București.

… Îi văd cum își fac grăbit bagajele. Li s-a spus că merg la altă închisoare. Unde? Nu știu. Dar sunt liniștiți. Socotelile cu viața și le-au făcut demult, nimic nu îi surprinde. Unul coase cu evlavie în căptușeală rândurile stângaci scrise de buna lui bună, care l-a crescut de mic: bătrâna se roagă Prea Curatei să nu închidă ochii pân’ nu l-o vedea acasă; pe scrisoare se pot observa urme de lacrimi… Altul păturește dulce o batistă cu miros de levănțică, cusută de draga lui. O aștepta de Crăciun; de-or fi duși prea departe, ar’ să mai vină oare?…

După miezul nopții sunt chemați la cancelarie. Tot mai slab se aud urările camarazilor rămași după zăbrelele celulelor. Lângă poartă, ajuns înaintea lor, Căpitanul îi privește cu dragoste și grijă. Alături, câțiva gradați cu funii ascunse sub mantăi. Privirea li-i piezișă, fața fără-ndurare. Condamnații încep să aibă bănuieli. Unul din ei, cu pretextul c-a uitat ceva, aleargă pe scări înapoi, spre celule, unde-l știa pe Gheorghe Clime, răcnind cu deznădejde: “Domnule inginer… Domnule inginer… l-au luat și pe Căpitanul… este jos, cu noi…”; dar un pat de armă și o sudalmă îl readuc între ceilalți…

Afară așteaptă două brecuri deschise. Sunt poftiți în ele. De bagaje nu e loc, dar vor sosi în urmă ei să le depună la cancelarie… Căpitanul cată cu drag în urmă: între zidurile mohorâte ale închisorii rămân tovarășii săi cei mai încercați: credinciosul Clime, vrednicul Banea, devotatul Istrate, Bănică, Niculăiță Totu… I-au fost alături în toate luptele; cu ei, cu rănile lor a reușit să redea unui neam încredere în propriile-i forțe. Gându-i trece fugar pe la Ciuc, la Vaslui… Căpitanul urcă decis în mașină; dac-o fi să fie, rămân aceștia, care în numele său vor zgâlțâi cerul de toarte, vor frământa pământul țării în lung și-n lat spre stârpirea neghinei ce împiedică grâul curat să se înalțe către soare.

Brecurile au mai multe rânduri de bănci fixe. Legionarii sunt legați de ele cu mâinile la spate. Picioarele, le sunt și ele prinse de stinghia băncii din față. Fiecare are un jandarm în spate. Afară e urât. Burnițează. Și e beznă. Mașinile se urnesc greu din zloată: convoiul morții e în marș. Vântul lipește picături reci pe frunțile înfierbântate. E târziu. Lumea doarme. Toată țara doarme. În ceasul acesta greu nu e nimeni să-i scape, să-i mângâie. Satele dorm. Nici o lumină nu alintă fereastra unei case. Din cerul de tuci continuă să cadă picături mărunte. Sunt așa de singuri! Așa de părăsiți! Unde-s cârdurile de copii ce se țineau grămadă după colindătorii verzi, prin pulberea șoselelor, gângurind marșurile dătătoare de nădejdi? Și țăranii ce purtau, în tabere, care de bunătăți? N-a fost niciodată larma voiasă de la Carmen Sylva, vuietul sutelor de bătălii, miile de oameni ce-i aclamau din tribunal în tribunal. Basme! Singura realitate e bruta de la spate, ce pândește cu ștreangul pitit sub haina de ostaș. E noaptea Sfântului Andrei; noapte rânduită, după credința populară, să se sortească hrana pe tot anul, haitelor de lupi…

Iată-i în pădurea Tâncăbești. Burnița a mai stat. Cânt de cocoș n-ajunge pân-aici. Și nici lătrat de câine. Larma cocorilor s-a stins de mult peste arborii goi. Mașinile pătrund adânc în codru, apoi încetinesc. Un maior începe să agite lanterna de la dreapta la stânga: este semnalul. Jandarmii aruncă lațurile. Horcăitul victimelor, gâfâitul călăilor, zgomotul motoarelor, huruitul roților, totul formează o lugubră simfonie, demnă de tronul cui a patronat-o. Vor urla câinii la stânile din Macedonia, niscai măicuțe din Ardeal vor fi sărit din pat în chin de vise rele, va fi scheunat furios crivățul prin hogeacurile din Moldova, vor fi mugit mai aprig valurile la Constanța… Dar lumea doarme. Doar strigoii veghează. Din 14 culmi de autentică și dârză Românie, mașinile duceau acum la Jilava 14 cadavre. Lumânări n-au avut. Nici flori, și nici colivă. Clopote nu s-au tras. Bocitoare n-au jelit. Grijanie le-a fost sângele din vinele plesnite și bura înghițită. Spovedania vor face-o în fața Tatălui de Sus…

Cantecul Legionarilor Cazuti 

de Simion Lefter

Plange printre ramuri luna,
Noptile’s pustii,
Caci te-ai dus pe totdeauna,
Si n’ai sa mai vii. bis

Pe cararile umblate
De noi te-am cautat,
Te-au uitat pan’astazi toate,
Si-ai tai te-au uitat. bis

Numai vântul mai suspina
Dulcele tău cant,
Peste florile ce-alina
Tristul tău mormânt. bis

Ca o lacrima de sânge
A căzut o stea,
Drum de foc si biruință
Pentru Garda ta. bis

Bate vântul peste ape,
Trece timpul greu,
Noi mereu te plângem frate,
Iar tu dormi mereu. bis