X

Sfinții închisorilor – 16 iunie: Pomenirea Cuviosului Justin Pârvu la 8 ani de la trecerea la Domnul

Pr-Justin-01

Astăzi se împlinesc 8 ani de la trecerea la Domnul a Cuviosului Justin Pârvu de la Petru Vodă.

Viața Pr. Justin (JustinMonahul.ro – Sprijiniți realizarea filmului despre viața Părintelui Justin)

Părintele Justin s-a născut de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, pe 10 februarie 1919, în satul Petru-Vodă, comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ.

„Copilăria asta frumoasă şi bogată pe care am trăit-o eu, m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei. In zona de la munte unde bărbaţii sunt mai mult plecaţi la lucru, mamele erau acelea care se osteneau cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu influen­ţa în viaţa spirituală pe care o aveau ele”.

Zona Moldovei în care s-a născut Părintele Justin este considerată Athosul României, datorită mănăstirilor de călugări şi de maici. Părintele Justin, copil fiind, avea o icoană cu care se culca şi se trezea înaintea ochilor: Sf. Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee cu mănăstirile şi chiliile sihaştrilor şi în înălţime Sfânta Treime binecuvântând pe nevoitori. Mama sa, Ana, îl ducea în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ.

Ideea de mănăstire i-a venit copilului Iosif, pe când dormea acasă în cerdac şi se trezea cu muntele Ceahlău, după cum însuşi povestește cu haz. Apoi era mănăstirea Neamţ cu tipografia, iar cărţile erau o atracţie pentru viitorul monah. Mai târziu, la plecarea de la Seminarul monahal de la Cernica de lângă Bucureşti, îşi amintea de lacrimile tatălui său, Gheorghe, pe care avea să-l vadă pentru ultima dată.

Părintele a intrat în mănăstire la vârsta fragedă de 17 ani. În mănăstirea Durău a cunoscut călugări foarte buni trăitori, cereşti, o Filocalie vie. Acolo erau duhovnicii unei generaţii care avea o tradiţie spirituală solidă, o responsabilitate în faţa lumii, oameni care iubeau valorile ortodoxe, care îşi puneau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie. Acei părinţi erau cu totul cereşti: Părintele Pahomie, om de rugăciune, Părintele Dometian, om de dragoste, Părintele Irinarh, atât de lepădat de cele lumeşti, Părintele Irimia Schivnicul, mare postitor, care-i învăţa Rugăciunea lui Iisus.

„Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără ştiinţa lui Dumnezeu; în toate e o încercare şi o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu.”

PREVESTIRE MINUNATA

După Sfintele Paşti, prin anul 1948, după Izvorul Tămăduirii se scotea de la Durău icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se mergea cu ea prin satele de pe valea muntelui. Pe când aduceau acasă icoana, Părintele Justin împreună cu un alt părinte au văzut colţul sticlei icoanei sparte. Acesta a fost un semn şi a urmat arestarea după două săptămâni. La icoană, la mănăstire, avea să revină după 17 ani.

Părintele a suferit 16 ani in închisorile comuniste pentru credinţa în Dumnezeu şi neam. Acei ani au însemnat mult în viaţa sa. Mai întâi, spunea părintele, trăieşti cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei. Ca preot, începe să-şi facă un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. în închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea lângă tine.

„Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa”.

TEMNIŢELE COMUNISTE – FABRICI DE MARTIRI

Închisori precum Aiud, Gherla, Canal erau fabrici de martiri în cel mai literal sens al cuvântului. Când eşti martorul degradării propriului trup, nu ai în faţa ochilor decât moartea. Însă cea mai cumplită dintre morţi este complacerea în minciună şi renunţarea la lupta pentru adevăr.

Anchetele erau astfel reale confruntări cu duhul perfidiei înstăpânit în fiara comunistă, sortit să pângărească haina neprihănită a conştiinţei.

„Când anchetatorii întrebau: «Despre ce aţi vorbit? Cum aţi organizat rezistenţa?», eu răspundeam: «Nu, nimic din aceste lucruri», doar lucruri obişnuite, dar răspunsul adevărat nu era acceptat de ei şi, în sfârşit, eram atât de bătuţi şi de torturaţi fizic şi psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi ştiam totul, pusesem la cale cine ştie ce plan şi că eram criminali. Şi aşa ajungeam de luam 10 sau 15 ani pedeapsă”.

Arestat în noaptea de 14 mai 1948 spre a fi anchetat de Securitatea din Roman, reţinut în penitenciarul Suceava aproape un an, Părintele Justin va fi condamnat la detenţie, în temniţa cruntă a Aiudului, la 17 mai 1949. Folosindu-se din plin de harul preoţiei, singura preocupare devine pentru Părintele Justin cum să-i pregătească pe acei oameni închişi, pentru moarte.

Săvârşeşte pe ascuns de ochii gardienilor Sfintele Taine: spovedania prin alfabetul morse şi Sf. Liturghie cu mare sacrificiu şi jertfă. În infernul închisorilor comuniste, acolo unde se voia reeducarea fiinţei umane prin anularea sufletului, după 12 ani Părintele Justin a mărturisit că tot mai crede în Dumnezeu. Acolo se aflau toate categoriile: profesori universitari, ingineri, doctori, judecători şi preoţi. Fiecare a învăţat unul de la celălalt, închisoarea fiind o şcoală, o universitate a vieţii pline de respect şi de mărturisire a adevărului de credinţă. Într-una din zile în curtea închisorii Aiud, în urechile deţinuţilor a răsunat întrebarea caraliilor: „Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?”. In adâncul fiinţei părintelui Justin se naşte o răzvrătire „sfântă”:

„Ştiţi, am simţit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta e momentul, indiferent de ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă sau într-un lagăr de muncă. Regimul era diferit: într-un lagăr de muncă – era mai uşor chiar dacă te exterminau în ambele locuri. Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbaţi. Am ieşit în faţă, sprijinit de alţii. Toţi eram slăbiţi, eram nişte umbre, nişte fantome. Am ieşit în faţă. Omul a spus: «Vino aici!» – arătându-mi stânga lui. «Cine altcineva crede ca acesta?». Numai 7 au stat la locurile lor, oamenii lor, informatorii, care intraseră printre noi şi îşi trădau colegii.

M-au izolat 9 zile şi mi-au dat porţia de mâncare cunoscută: câte 200 de grame de apă sărată, seara, şi o bucăţică de pâine de 100 de grame. După două săptămâni, am fost dus la mina de plumb de la Baia Sprie într-o maşină a închisorii în condiţii oribile şi am stat acolo doi ani”.

Regimul exterminator de muncă în mină, lipsa hranei si a unor condiţii minime de viată decentă îi vor şubrezi sănătatea. După greva foamei din 1956, părintele este retrimis la Aiud pentru efectuarea ultimilor patru ani de detenţie din cei 12 primiţi iniţial, perioadă de adâncire şi lămurire a sensului unei vieţi răstignite pentru neam şi pentru credinţă:

„Priveam lucrurile în ansamblu. Şi vedeam că toată prezenţa noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre şi ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generaţii ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câştige pe termen lung. Deci noi eram cei puşi acolo, ca să ducem povara unei naţiuni. Si cu atât mai mult cu cât intram si acumulam anii aceştia, 8,9,12,14,15,16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era ca un dar de la Dumnezeu: moarte sau viaţă. O zi mai mult era un dar spre pocăinţă de la Dumnezeu”.

În anul 1960, care ar fi trebuit să fie al eliberării, întrebat de securişti: „Dacă îţi dăm drumul acum, ce ai să faci?”, Părintele Justin le răspunde cu dârzenia-i caracteristică: „Ce am făcut şi până acum” Urmarea: o nouă condamnare de 4 ani la muncă silnică în Delta Dunării. Frigul, foamea, bătăile şi umilinţele îi vor împleti cunună pe altarul sufletului sfinţit de mireasma rugăciunii:

„În închisori aveam pururi în minte paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste care mi-au fost de mare ajutor. Suferinţa aceea din închisoare era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa. Vrei să trăieşti creştineşte? Vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului. Şi să le transformi în duh. Trăirea şi suferinţa trezesc în monah rugăciunea” zicea Părintele Justin.

Nu o dată a mărturisit că în închisoare a învăţat să se roage cu adevărat, că frumuseţea rugăciunilor, a Sfintei Liturghii din spatele gratiilor nu a mai trăit-o niciodată în libertate.

ELIBERAREA DIN TEMNIŢĂ, REVENIREA LA VIATA MONAHALĂ

La ieşirea din temniţă, în 1964, a fost pentru o perioadă muncitor forestier, apoi a intrat la Mănăstirea Secu ca preot monah până în 1975. Timp de opt ani nu s-a mai despărţit de povăţuirea caldă a marelui duhovnic, părintele Paisie Olaru de la care şi-a întărit smerenia şi dragostea faţă de aproapele. La Mănăstirea Secu a avut ascultarea de stupar şi făcea adesea aluzii la hărnicia şi truda albinelor, servind pe oricine îi trecea pragul cu un fagure alb. în primăvara anului 1975 a reuşit să plece la Muntele Athos, în Grădina Maicii Domnului, dar „dorul de ţară” l-a adus înapoi acasă, unde poţi la fel să te mântuieşti.

În 1977, în toamnă, pleacă de la Mănăstirea Secu la Mănăstirea Bistriţa, unde se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Părintele Justin iubea cel mai mult slujbele bisericii şi cânta la strană. Tot la Mănăstirea Bistriţa, îl întâlneşte pe călugărul cărturar Ioanichie Bălan, autorul Patericului românesc şi formează o mică obşte misionară, în slujire, ascultare, smerenie, iubire de aproapele. Pentru Părintele Justin, precum avea să spună, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale. Chiar atunci, în anii comunismului veneau oameni din toate colţurile ţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în taină. Întotdeauna durerea ascunsă în cuvintele oamenilor lovea în centrul fiinţei lui. Ca monah, Părintele Justin îşi părăsea singurătatea, căci „monahismul este adevărata armă a unei naţiuni, care trebuie să lupte întotdeauna în linia întâi a bătăliei”.

CTITOR AL MĂNĂSTIRILOR PETRU-VODĂ ŞI PALTIN

După revenirea timp de un an la mănăstirea Secu, în 1991, întemeiază mănăstirea de la Petru-Vodă, Neamţ, al cărei Stareţ şi duhovnic a fost, iar în anul 2000 ridică un aşezământ de educaţie pentru copiii săraci care adăposteşte în prezent 20 de copii şi un cămin pentru persoane vârstnice cu capacitatate de 40 de locuri, având în dotare trei cabinete: medical, stomatologic şi de fizioterapie sprijinite de activitatea unui laborator care prepară medicamente naturiste pentru o gamă largă de afecţiuni. Părintele Justin pune piatra de temelie a bisericii mănăstirii de maici Paltin Petru-Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, sfinţită de PS Calinic  Botosăneanul la 2 noiembrie 2008.

Iubitor al cuvântului viu, mărturisit neobosit al dreptei credinţe, Părintele Justin va fi promotorul acitivității cărturăreşti a actualei Edituri Fundaţia Justin Părvu. Primele crâmpeie gând povăţuitor ale smeritului duhovnic vor vedea lumina tiparului în cărţile care îi conţin cuvintele de folos, precum şi în paginile revistei Glasul Monahilor îmbunătăţită ulterior din punct de vedere grafic şi reeditată de Mănăstirea Paltin până în prezent sub numele de Atitudini.

„SĂ TRĂIEŞTI CA UN SFÂNT, DAR SĂ FII ACOLO UNDE TREBUIE SĂ SFINŢEŞTI!”

Pentru că Părintele Justin mult a iubit, a avut şi privilegiul de a fi iubit. Darurile primite de Stareţ de la Dumnezeu: dragostea, milostenia, echilibrul, smerenia, înţelepciunea, cumpătarea, mângâierea şi vindecarea rănilor trupeşti şi sufleteşti, bunătatea nemărginită, înainte-vederea, sunt adeverite de cei care au venit la Sfinţia sa după ajutor.

Stareţul vedea sufletul omului cu ochii duhovniceşti, îi străvedea întreaga lui viaţă şi pentru aceasta, ajutorul dat de el oamenilor era atât de lucrător:

„Omul trebuie iubit. Dar ca să-1 iubeşti, trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-1 iubeşti pe cel de alături, dacă nu-1 ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui eLte prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu”.

Părintele Justin i-a hrănit duhovnicește nu numai pe călugări, ci şi pe mireni, le-a descoperit voia lui Dumnezeu şi „a zidit, a îndemnat şi a mângâiat”.

Părintele spunea: „Să luăm în viaţa noastră de bunăvoie crucea durerii” sau „Şansa noastră e suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre. Şi cu asta noi biruim”.

Stareţul Justin emana linişte dătătoare de încredere, dar nu o linişte lipsită de griji, ci una care insufla responsabilitate şi încredere că eşti în stare să înfăptuieşti ceva. Părintele a fost un luptător până în ultima clipă a vieţii lui împotriva ecumenismului în Biserică şi împotriva duhului antihristic ce se lucrează prin noua ordine mondială, ocultă, îndemnând mereu la mărturisire:

„Vedeţi voi, noi am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim. Noi încă dormim (…). Să ne rugăm să ne păzească în aceste vremuri şi să nu cădem în mreaja înşelării. Un apologet înţelept şi un adevărat apostol al vremurilor noastre are discernământul mărturisirii şi nu mărturiseşte cu patimă, fără socoteală, ci ştie să se facă tuturor toate, fără să se abată de la Adevăr.

Maicile din mănăstire l-au îngrijit cu dragoste până la sfârşitul vieţii Părintelui lor Duhovnicesc. În grija acestora a rămas poate cea mai scumpă avere a Părintelui Justin: orfelinatul de copii şi un cămin pentru bătrâne. Bunul Dumnezeu să ne ajute să ducem mai departe învăţătura şi pilda vieţii Părintelui Justin, rămas în sufletul poporului ca: Duhovnicul neamului românesc.

Citiți și: SINAXAR 16 IUNIE: Părintele Justin Pârvu. Un jurnal al ultimelor zile, de Monahia Fotini

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

2 comentarii

    1. Mă voi ruga la DUMNEZEU ca toți care au adus aport la căderea Neamului de pe acest pămînt , la nenorocirea ROMANIEI și pierzania sufletelor îndeosebi cei tineri și copii prin vânzarea de om pe om în BISERICA care a început de la cel cu numele,, Patriarh,, Ciubotea Daniel
      când a smintit cu îndemnul la ,,vaccinare ,,cu luciferaza adică cei care l au adus pe acest tâlhar in Biserica ORTODOXA a Neamului ROMĂN pe acest pămînt sa nu aibă parte nici de Lumina și nici Odihna in lumea drepților pina nu vor îndrepta acest păcat capital prin batjocorirea BISERICII lui HRISTOS de pe acest pămînt …adică popa Cleopa care l a recomandat pe acest tâlhar pe ușă de din dos a staulul ui să îndrepte tot ce a făcut .
      Altminteri sa fie șterși din Cartea Neamului Sfânt cu tot Neamul lor .
      amin.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button