Halloween, întunericul dintre două lumi

Moartea şi viaţa sunt lucruri esenţiale şi de aceea, simple. Omul le-a complicat atunci cînd, orbecăind, a ales mai uşor întunericul decât lumina.

Copiii sunt cele mai vulnerabile făpturi iar părinţii sunt aceia despre care se presupune că îi ocrotesc atât timp cât sunt vulnerabili, adică toată copilăria lor.

Legătura dintre viaţă şi moarte sunt copiii. Fără ei, raportul dintre cele două ar fi atât de răsturnat încât de departe, moartea ar ieşi învingătoare.

Această victorie a morţii, greu de acceptat până şi în planul imaginaţiei, se realizează atunci când copiii trăiesc cultura ei. În România, părinţii şi şcoala îşi dau mâna an de an în realizarea acestui act de autodistrugere, atunci când copiii celebrează Halloween. Nu contează pentru nimeni că Halloween este sărbătoarea morţii, fiind una dintre cele 3 sarbatori anuale importante ale cultului satanist.

Ascultaţi povestea, înainte de a califica aceste afirmaţii, drept exagerare:

Samhain era numele zeului celtic al morţii, căruia între 31 octombrie şi 2 noiembrie i se închinau practici pline de smbolurile pe care le întâlnim azi în Halloween. Era un timp în care sufletele morţilor bântuiau lumea celor vii, pentru că hotarul dintre cele două lumi se subţia foarte mult, permiţând trecerea dintr-o parte in alta. Simbolurile folosite ajutau la realizarea ritualului, la fel cum astazi, aceleaşi simboluri şi imagini folosite de copii în celebrarea Halloween, pătrund în mental, sfâşiindu-l cu lama încărcăturii lor imaginative. Explicaţia consecinţelor în fiinţa care operează cu simboluri, o gasim exemplar sintetizată de Mircea Eliade: „psihologia profunzimilor ne-a învăţat să acordăm mai multă importanţă prezenţei active a unui simbol decât experienţei conştiente care îl manipulează şi-l valorizază”. Cu alte cuvinte, ceea ce produce consecinţe în mintea copilului este simbolul morţii şi nu gândul conştient că el doar se joacă.

Continuăm povestea pentru părinţi, trecând la un alt personaj aparent inofensiv, bostanul cu flacără în el sau lampa lui Jack. Acesta era un bătrân beţiv care a intrat într-un dialog cu Satana pe care a reuşit să îl păcălească, nefiind din aceasta cauza primit în iad atunci când, chiar de Halloween, a murit la fel cum nici în rai nu a putut fi primit din cauza păcatelor sale. Singura concesie care i s-a făcut, a fost aceea că a primit de la cel rău un tăciune aprins în focurile iadului cu care să străbată veşnic întunericul care se întinde în faţa porţilor iadului. Tăciunele a fost pus într-un bostan şi a fost adus din secol în secol până în mâinile copiilor noştrii care refac acelaşi ritual al întunericului dintre două lumi, sub zâmbetele celor care ar trebui să îi ocrotească de întuneric.

Vrăjitoarea, coasa, scheletul, etc. sunt restul recuzitei profund necreştine la care contribuie aceiaşi părinţi care, este adevărat că în restul duminicilor ajung adesea şi la biserică.

Care este explicaţia acestui trist paradox? Dacă dragostea presupune ocrotirea copilului până la jertfirea propriei fiinţe a părintelui care l-a nascut, cum este posibil ca tocmai acel părinte să îl lase pe copil ca o frunză în vântul pustiirii absurdului – într-o paradigmă filosofică, sau al duhurilor întunericului – în paradigma profund adevărata a creştinismului?

Ce mecanisme psihice îşi poate dezvolta un copil în faţa unui imaginativ negativ? Cum poate el, în lipsa discernamântului şi mecanismelor de apărare sa filtreze mesajul sufocant al simbolurilor folosite? Ce ramâne în sufletul lui din joaca cu şi despre moarte?

Este adevărat că moartea este marea necunoscută din viaţa noastră însă în creştinism, Hristos a călcat moartea „cu moartea pe moarte călcând” iar eu, părintele botezat care cânt la Paşti această călcare a morţii de către Viaţa însăşi, care aprind lumânări care simbolizează lumina vieţii veşnice în Hristos, care mărturisesc Adevărul ori de câte ori spun crezul în Biserică, tot eu zâmbesc permisiv şi amuzat la bostanul scobit şi cu flacără din iad în el, pe care îl ţine în mână copilul meu, simbol al tăciunelui bătrânului beţiv Jack blestemat să străbată veşnic întinderea întunecată dintre rai şi iad. Este acelaşi joc de rol pe care îl joacă fără să îi ştie semnificaţiile şi copilul de azi care celebreaza Halloween.

Este un proces pe care, la modul cel mai simplu si clar îl explică Virgiliu Gheorghe: „Pe parcursul implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stări mentale sau sufleteşti care caracterizeaza personajele mitologizate… e ca şi cum s-ar produce un transfer de energie psihomentală între personajul mitologizat şi subiect”.

În 2003, Ministerul Educaţiei din Rusia a decis să interzică orice eveniment de sărbătorire a Halloween în şcoli cu motivarea că această sărbătoare promovează cultul morţii, personificarea morţii, a forţelor răului şi că „tulbură mintea şi afectează sănătatea spirituală şi morală a elevului”.

În România ultimilor ani, toate memoriile profund argumentate şi adresate Ministerului Educaţiei referitoare la agresiunea psihică la care sunt supuşi copiii prin această celebrare care este oricum străină de cultura noastră, au rămas complet fără răspunsul scontat.

În fond, despre ce este vorba? În ce constă pericolul grav asupra minţii şi sufletului unui copil, dincolo de explicaţia atât de clară redată mai sus din Virgiliu Gheorghe? Explicaţia o dă Mircea Eliade: „prezenţa fantastică într-un ins este nevroză” spunea acesta într–o o analiză comparativă a percepţiei ideii de moarte de către individ sau colectivităţi. Şi continuă savantul român în „Fragmente nefilosofice”: „povestirile fantastice… îţi repugnă prin exalaţiile lor neurotice, bolnave, inumane, demoniace”.

De ce nu simt profesorii şi părinţii aceasta evidenţă? De ce îşi supun an de an copiii acestui tratament bolnav, neurotic, demoniac prin folosirea aceleiaşi recuzite malefice şi prin jocul de rol în acelaşi ritual al morţii batjocoritoare? „Citiţi bine izvoarele şi veţi înţelege că fiecare om îşi întâlneşte moartea în care a crezut, moartea pe care şi-a reprezentat-o” atrage Mircea Eliade atenţia în continuare.

Se pare însă că există un prag de toleranţă extrem de ridicat la părinţi faţă de implicarea copiilor lor în jocuri al căror sens nu îl înţeleg şi nu caută să îl înţeleagă. Cu siguranţă însă că, dacă ne aplecăm cu atenţie privirea asupra semnificaţiilor mai sus redate şi asupra consecinţelor pe care aceste jocuri le au asupra copiilor noştri, atunci începem să ne îngrijorăm şi să ne dorim să îi ocrotim de aceste imagini ritualice care induc o frică în subconştientul lor. Dacă suntem cu adevărat atenţi la mişcările sufletului şi gândurilor lor după ce participă la astfel de jocuri cu şi despre moarte, astfel cum este ea reprezentată în Halloween, nu avem cum să nu observăm şi consecinţele lor asupra copiilor noştri căci „despre aceasta însăşi firea ne poate da mărturie, că ea însăşi nu îngăduie astfel de lucruri” spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aşa cum ne îngrijim de lucrurile noastre din casă, lucruri pe care în niciun caz nu le-am accepta într-o estetică a urâtului, să ne straduim să păstrăm curată şi firea copiilor noştri. Halloween este ca un urât cu care în niciun caz nu am trăi în casă. De ce să acceptăm atunci să atingă sufletul copiilor noştri, comparat atât de frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur cu „ o pânză albă şi curată care, dacă o vopsim în vreo culoare, se vopseşte atât de bine încât, ori de câte ori vom vrea s-o revopsim, mereu se va observa culoarea de la început” ?

Nu am altă încheiere decât o rugăminte venită de peste veacuri, a aceluiaşi mare sfânt, rugăminte la fel de sfâşietoare şi azi, ca şi atunci: „Vă rog din suflet şi vă implor să aveţi mare grijă de copii voştri şi să căutaţi mântuirea sufletului lor”. (Ana VRÂNCEANU)