Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos). Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre

Marcu VIII, 34-38

34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

Cităm din articolul MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI:

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad.Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta.Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii. Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi„să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.

Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos.Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

Sursa:„KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN”