Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.
Ev. Luca 12, 16-21
Predica Sfântului Luca al Crimeii: Fericirea celui bogat în Dumnezeu. Cine este acela?
Veniti acum, cei care ziceti: astazi sau maine vom merge in cutare cetate, vom sta acolo un an, si vom face negot, si vom castiga, voi, care nu stiti ce se va intampla maine: ca ce este viata voastra? Abur sunteti, care se arata o clipa, apoi piere. In loc ca voi sa ziceti: „Daca Domnul voieste, vom trai si vom face aceasta sau aceea”, si acum va laudati in trufia voastra: orice lauda de acest fel este rea. (Iacov 4, 13-16)
Toti suntem astfel. Toti ne construim viata asa cum dorim, toti mizam ca ea va dura mult timp. Dar Domnul Iisus Hristos a spus pentru astfel de oameni, prin urmare si pentru majoritatea dintre noi, acea parabola pe care ati auzit-o acum – despre un om bogat care a ajuns intr-o mare dilema, caci a strans recolta bogata de grau si nu stia unde s-o puna. S-a gandit, s-a gandit si a hotarat: Strica-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi si-mi voi strange acolo tot graul meu si bunatatile mele, si-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani: odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, in noaptea aceasta iti voi cere sufletul!”
Domnul Iisus Hristos ne-a spus ca asa se va intampla cu oricine este impovarat de astfel de preocupari, care se imbogateste mai mult in cele materiale decat in cele duhovnicesti, care nu imparte surplusul painii sale oamenilor saraci, ci isi construieste noi jitnite. Lor le vor fi adresate cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul: Iata, securea sta la radacina pomilor: tot pomul ce nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Matei 3, 10).
Astfel va fi secerat oricine care, la fel ca si bogatul nebun, nu vrea sa stie ca in jurul lui traiesc multi nevoiasi, multi oameni flamanzi, dar nu se gandeste sa ofere surplusul de paine acelora. Şi acest bogat se gandea doar la sine. Gandea ca va trai multi ani si se va desfata de averea lui. Dar Domnul i-a luat viata.
Sa ne infricosam de acest exemplu, sa ne infricosam de securea care ne poate secera in orice moment, sa ne gandim la ce inseamna sa te imbogatesti in Dumnezeu. Aceasta inseamna ca treptat, de la o zi la alta, sa te luminezi, sa te curatesti si sa te sfintesti.
Cine se imbogateste in Dumnezeu? Se imbogateste acela care devine mare prin munca, cu migala, care de la o zi la alta se leapada de mandrie, de iubirea de sine, de aroganta, care devine treptat sarac cu duhul. Se imbogatesc cei din ai caror ochi curg lacrimi – lacrimi pentru acea necuratie care ii inconjoara, pe care n-o pot suporta inimile lor, lacrimile unei dureri nemasurate pentru suvoaiele de sange cu care popoarele crestine inrosesc fata pamantului. Se imbogatesc cei care fara de lacrimi nu pot privi la Crucea lui Hristos. Şi fericiti, bogati in Dumnezeu devin acesti oameni care plang cu aceste lacrimi sfinte. Sufletele lor intinate se spala si ei devin smeriti si buni, si fata de toti se poarta cu dragoste si cu blandete. Acestia devin flamanzi si insetati de dreptate, de dreptatea suprema a lui Dumnezeu. Nu pantecele lor flamanzeste, ci inima lor nesatios flamanzeste de adevar, curatie, dreptate si bine. Ei devin impreuna-patimitori cu toti oamenii si milostivi, isi impart toata averea celor nefericiti care ii inconjoara. Nu se ingrijesc sa-si construiasca case mari, ci tot ce le ramane dau apropiatilor lor flamanzi si insetati. Şi li se curata inimile de orice necuratie pacatoasa, de dispretul fata de oameni, de aroganta, de preainaltarea de sine, de necuratia gandurilor, de dorintele intinate. Şi acestia devin curati cu inima.
Aceste persoane deseori sufera persecutii pentru Hristos si pentru Evanghelia Lui. Sunt grele aceste persecutii, dar ii imbogatesc in Dumnezeu pe cei care le rabda in chip cuvenit. Din persecutii ies sporiti duhovniceste, se intorc curatiti, trecand prin focul si apa cumplitelor incercari ale credintei. Şi lor le este pregatita Imparatia lui Dumnezeu.
Iar cei care sunt batjocoriti pentru ca Il iubesc pe Hristos, pentru ca cred cu toata inima in Evanghelia Lui, cei care sunt ocarati, care sunt prigoniti se imbogatesc peste masura, fiindca si lor le este fagaduita Imparatia lui Dumnezeu. Şi in persecutiile pentru Hristos, si in batjocurile pentru Hristos, sporesc in slava lui Dumnezeu inimile lor. Şi ei se schimba nu doar interior, ci se transfigureaza si exterior, fiindca ochii lor devin patrunzatori si privirea lor nu mai seamana cu privirea oamenilor din lume. Zambetul curat, luminos radiaza de pe fetele lor bune si blande.
Uitati-va la icoana Cuviosului Serafim de Sarov, care se afla in fata voastra. Observati ce privire are, ce ochi uimitori, ce infatisare, si veti vedea cat este de bogat duhovniceste acest placut al lui Dumnezeu. In el s-au implinit cuvintele pe care le-a spus din cele mai vechi timpuri regele Solomon: „Luminatorul Domnului este sufletul omului, care a cunoscut adancimile inimii”. Sufletul Cuviosului Serafim de Sarov a fost indreptat toata viata in strafundurile inimii, cunoscand adancimea ei si atingand inaltimi nemasurate ale sufletului. Şi a ajuns Cuviosul Serafim luminator al lui Dumnezeu si lumineaza intregii lumi.
Astfel va fi cu oricine isi propune scopul de a nu se imbogati in cele pamantesti, ci in Dumnezeu. Şi se va insenina fata lui si se va lumina privirea lui, si va fi luminator al lui Dumnezeu, care isi revarsa lumina sa peste toti cei care il inconjoara.
Asa sa lumineze lumina lui Dumnezeu si in inimile voastre in fata oamenilor, ca vazand faptele voastre sa preaslaveasca pe Tatal vostru Care este in ceruri! Amin.
Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009
Predică a Înaltpreasfinţitului Augustin, Mitropolit de Florina
„În această noapte vor cere sufletul tău de la tine…” (Luca 12, 20)
Vă voi ruga, iubiţii mei, să faceţi răbdare câteva minute pentru a asculta o scurtă predică. Prilej vom lua din Sfânta şi Sfinţita Evanghelie, de la un singur cuvânt, pentru că şi un singur cuvânt din Evanghelie are ce să ne înveţe.
Acest cuvânt este „noapte” (vezi Luca 12, 20), ultima noapte pe care o trăieşte cineva. Are o mare importanţă ultima zi şi ultima noapte a vieţii noastre. Trec, trec zile şi nopţi, dar vine odată o noapte, şi atunci sfârşitul; nu mai găseşti dimineaţa.
Aşadar Evanghelia vorbeşte despre ultima noapte a unui om. A petrecut-o neliniştit, nu l-a mai luat somnul.
Ce este somnul? Dumnezeu ni l-a trimis spre binele nostru. Cea mai potrivită vreme pentru somn este în principal noaptea. Atunci trupul şi sufletul se odihnesc, iar dimineaţa te trezeşti cu puteri noi pentru a munci. Dacă lipseşte somnul, omul nu poate să reziste. Este şi acesta un dar al lui Dumnezeu, un mare dar; şi toţi dorm: copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, împăraţi şi robi, liberi şi întemniţaţi, toţi dorm.
Însă unii nu dorm. Ce au? Insomnie. O, insomnie! Într-o noapte, la orele 3 după miezul nopţii, a sunat insistent telefonul Mitropoliei. Mă trezesc şi răspund. Aud o voce de departe, de la Atena.
– Sunt, zice, o femeie.
– Ce ai de dai telefon la o astfel de oră?
– Nu pot să dorm. Am două zile de când nu am închis un ochi. Merg spre nebunie. Fă o rugăciune la Dumnezeu să-mi dea puţin somn…
Avea cancer şi o durea groaznic. Cât de nemulţumitori suntem noi că nu zicem „mulţumesc” lui Dumnezeu pentru somn!
Şi omul acesta din Evanghelie, care nu putea să doarmă, ce era, bolnav? Trupeşte nu. El avea o altă boală, mult mai rea decât cancerul. Era bolnav sufleteşte. Pătimea de o boală, din pricina căreia s-au vărsat râuri de sânge. Dacă au loc războaie mondiale, pricină aceasta este, dacă ar lipsi aceasta, ar exista pace. Cum se numeşte această boală a omului din Evanghelie? Se numeşte lăcomie. Era lacom, iubitor de argint şi de aceea nu putea să doarmă toată noaptea. Adică? Era foarte bogat, avea multe clădiri. Şi în anul acela a venit peste el o binecuvântare deosebită: a adunat atâtea roade, încât nu încăpeau în magaziile sale. Se întrista. Toată noaptea se foia în pat ca şarpele. Nu-l lua somnul, pentru că încerca să-şi rezolve problema şi-şi spunea: „Ce voi face?…”.
Ce să facă? Dacă ar fi cercetat cuvântul lui Dumnezeu şi şi-ar fi aruncat un ochi în societate, cu uşurinţă şi-ar fi rezolvat problema. Caută noi magazii? Dar există; nu una sau două, mii de magazii. Care sunt? Stomacurile oamenilor. Stomacul ce este? O mică magazie, care se umple şi se goleşte. Şi bogaţii, ca acesta, au stomacul întotdeauna plin; dar stomacul săracilor adesea este gol.
Existau săraci. Putea să le dea din cele ce îi prisoseau. Mulţi ar fi putut să trăiască în felul acesta. El însă se gândea doar la sine. Lozinca lui era: „Toate pentru mine!” (De obicei, astfel gândesc bogaţii; acesta este păcatul lăcomiei, blestemul umanităţii). Aşadar bogatul plănuia să zidească noi magazii pentru bunurile sale. Şi calcula că acestea i-ar fi ajuns să trăiască mulţi ani, mii de ani!
A trăit mii de ani? Nici măcar o noapte n-a trăit. Pentru că nu-şi terminase încă aceste gânduri şi cineva îi bate la uşă. Ce enervant şi infatuat poate să fie la ora asta? O, acest vizitator, care bătea, nu are o oră fixă. Vine oricând. Cine este? Moartea! Se prezintă şi îţi spune: În această clipă te iau; te iau pe aripile mele negre… Aşa a plecat; şi a rămas cu planurile şi cu visele sale.
Şi Hristos ne spune: aşa vor păţi şi toţi cei care gândesc la fel. „Nebune, în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine; şi cele ce ai strâns ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20).
Ce ne învaţă, fraţii mei, această parabolă? Ne spune ce mare rău este lăcomia. Şi toţi, mai mult sau mai puţin avem lăcomie; suntem lacomi, nu ne mulţumim cu puţine. Avem lăcomie, iar lăcomia este un blestem. Lacomul nu se mulţumeşte cu cele puţine pe care le are, vrea să dobândească din ce în ce mai mult. A făcut un milion? Vrea să-l dubleze; cele două să le facă patru, cele patru opt, cele opt şaisprezece, cele şaisprezece treizeci şi două…Onassis să devină, nu se linişteşte. Poate că marea ar putea să spună râurilor: „ajunge de acum, nu mai vreau apele voastre”, dar lacomul nu va spune niciodată „ajunge”. Vrea tot timpul să ia.
A venit la Mitropolie cineva dintr-o familie cu 5-6 fraţi şi plângea.
– Ce ai?
– Mai bine ar fi fost să nu am niciun frate, îmi spune; groaznic de lacom! Cum a reuşit şi a luat toată averea tatălui !? Nu a lăsat nimic. Crede că alţii nu trebuie să trăiască, doar el. Îmi vine să-l omor!…
Şi numai la persoane? Şi în familii, şi în mijlocul popoarelor, şi în lumea întreagă există lăcomie. În această clipă în care vorbim, unele state sunt sărace şi alte state sunt bogate. Cele bogate, cele mari au adunat în magaziile lor milioane de tone de produse: cartofi, portocale, lămâi, mere, pere, lapte…Ce vor face cu ele? Ce vor face cu ele? Pe mine mă întrebaţi? Dacă ar fi crezut în Evanghelie, ar fi trebuit să le împartă acolo unde unii mor de foame. În loc să facă asta, fac gropi şi îngroapă fructele, produsele în mod deosebit, şi varsă în ape preţiosul lapte. Desigur, distrugere veşnică. De aceea este un mare păcat lăcomia.
Şi medicament? Există medicament. Cum ne vom vindeca toţi, fraţii mei, de lăcomie? Medicamentele sunt două: unul se numeşte cumpătare, iar celălalt se numeşte milostenie. Ce înseamnă cumpătare? Sfântul Cosma Etolianul zice: „Stai la masă. Îţi ajung 100 de uncii de pâine? – uncii erau pe atunci – nu mânca mai mult. Dacă mănânci, nu este binecuvântat”. Cele 100 îţi ajung; să nu vrei să mănânci 200, 300. Multa mâncare nu face bine. În anii de demult şi binecuvântaţi, în casele noastre sărace, unde erau 5, 6, 7 copii, trăiau minunat, erau cu toţii roşii în obraji. Lua mama pâinea neagră, nu cea albă, spunea „Tatăl nostru”, o tăia cum taie preotul anafora, şi dădea câte o bucăţică fiecărui copil. Şi acea pâine neagră se transforma în unt şi lapte, şi copiii erau plini de viaţă şi vioi. Acum? Deschid frigiderul şi mănâncă tot ce vor. Părinţii dau naştere doar la doi copii. Tot ce mănâncă astăzi unul, mâncau altădată şapte copii. Şi urmarea? Au apărut bolile de inimă la copii. După cum au spus doctorii de jos, din Atena, acestea provin de la multa mâncare. Mănâncă, mănâncă până explodează. Pentru că părinţii nu se gândesc la altceva decât la ei înşişi şi la copilaşul lor. Aşadar primul medicament este cumpătarea. Şi celălalt este milostenia. Omul să dea celui mai sărac ca el. Ceea ce prisoseşte nu este al nostru, „este al văduvei, al orfanului şi nu risipiţi” (Ah. Parashos, Anagn. IV, p. 100). Spunea cineva că pe lacomul nemilostiv Hristos îl va osândi cu ateii. În 1986, făceam o colectă pentru cei loviţi de cutremur în Kalamata. Şi în timp ce unii dădeau foarte puţin, deodată bate la poartă o femeie săracă şi oarbă din Lehovos.
– Ce vrei? (credeam că vrea milostenie).
– Nu, vlădica, nu vreau milostenie. Am auzit la radio despre colectă; am o mică pensie şi cu aceasta am cumpărat 100 de kilograme de fasole… Am plâns văzând fapta ei. Cu toate cele date de toată Mitropolia s-au adunat 60 de tone de leguminoase, linte, zahăr şi altele. Le-au însoţit preoţii noştri şi când le împărţeau celor loviţi de cutremur, aceştia plângeau şi spuneau: „Din Florina? Bravo! Nu ne aşteptam de atât de departe să-şi amintească cineva de noi”.
Aşadar aceasta ne învaţă Evanghelia de astăzi. Să nu avem lăcomie, ci să fim mulţumiţi cu tot ce avem, să împărţim milostenie împrejurul nostru, să adormim cu somnul celui drept, şi să slăvim şi să lăudăm pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.