X

Sinaxarul Sfinților din închisori. Părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos…

„Părinte, nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi salvat Biserica! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat în închisori!”

Patriarhul Justinian Marina[1]

Scurtă prezentare a părintelui Ioan

În volumul al doilea al seriei de Convorbiri duhovniceşti, părintele Ioanichie Bălan îl prezintă astfel pe părintele Ioan Negruţiu: „S-a născut în satul Borşa – Bihor, în anul 1915. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi, în 1934, iar în 1938 a luat licenţa în Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940 – 1942) şi a fost mulţi ani profesor la liceul din Beiuş, până în anul 1948. Apoi a lucrat ca inspector eparhial la Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971 – 1976), inspector general patriarhal (1976 – 1979) şi redactor principal la revista Mitropolia Banatului (1979 – 1981). În anul 1981 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Timişeni – Timişoara”[2].

 Părintele Ioan: Despre celulele „devenite altare”

„Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.

Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenii faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase; prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii; prin învăţare de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe pereţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.

Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.”[3]

Părintele Ioan: Despre mucenicie

„Scriitorii epocii martirice, în general, au socotit martiriul ca măsură – etalon a tuturor virtuţilor creştine. Viaţa duhovnicească, de toate zilele, a oricărui creştin era considerată cu atât mai desăvârşită, cu cât se asemăna mai mult cu martiriul.  Origen, de pildă, spune că «Oricine face mărturisire pentru adevăr, prin cuvinte, prin fapte sau prin alte forme, poate să se numească pe bună dreptate martir». La fel,  Tertulian îi numeşte «martiri propuşi», «martyres designati», pe cei care erau doar pregătiţi spre a deveni  martiri, iar Sfântul Ciprian îi numeşte ca atare pe cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă în minele de metale. În acelaşi context, Sfântul Metodie de Olimp, vorbind despre fecioarele creştine, spune: «Ele sunt adevărate martire, nu pentru că ar fi îndurat într-un timp scurt căznirile trupului, ci pentru că toată viaţa lor au luptat şi nu s-au îngrozit de lupta lor olimpică, susţinută cu râvnă pentru curăţia lor» (Convivium 7, 3). Şi, în sfârşit, Sfântul Ciprian al Cartaginei aminteşte undeva că există nenumărate cununi martirice ale vremurilor de pace («habet et pax coronas suas»).

De aceea, nu este de mirare că şi marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement Alexandrinul, căutând să definească tipul de om creştin ideal, numit de el «gnosticul creştin», spune că acesta nu este altceva decât un martir în viaţă şi în trăire, un martir răstignit pentru lume, şi lumea pentru el».

Dar, cele mai multe «cununi martirice ale păcii» din acea vreme, au împodobit capetele nenumăraţilor asceţi, vieţuitori ai pustiei, care se nevoiau cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, zi de zi, noapte de noapte, fără încetare, considerându-se şi ei răstigniţi pentru lume, şi lumea pentru dânşii. Unii dintre aceştia s-au învrednicit şi de moartea martirică; iar alţii, nespus de mulţi, în frunte cu Pavel Tebeul, Antonie cel Mare şi Pahomie, sporind numărul mare al «anahoreţilor» ce-şi lăsau averile, împărţindu-le la săraci şi retrăgându-se în pustie în timpul nesfârşitelor persecuţii ale lui Diocleţian, neputându-se împărtăşi de martiriu din binecuvântate pricini, şi l-au răscumpărat prin îmbrăţişarea ascezei creştine, care însemna un martiriu, nu numai de câteva zile sau ceasuri, ci de o viaţă întreagă. Aceştia sunt cei ce au pus temelie, peste veacuri, monahismului creştin care, odată cu încetarea persecuţiilor, a luat misiunea atât de grea, dar şi de sublimă a martiriului. Prin ei,  martirul atlet devine martirul monah, îmbrăcând, peste armura atletică, mantia călugărească”[4].

Condamnarea părintelui Negruţiu

„După decretul de graţiere din ’64, când am fost şi eu eliberat ca toţi ceilalţi, unul dintre foştii mei elevi de la Beiuş, care ajunsese procuror militar chiar la Tribunalul care mă judecase, a venit să mă caute, ca neapărat să stea cu mine de vorbă. Şi m-a găsit, şi după ce m-a îmbrăţişat, mi-a spus: «Uite, soarta m-a făcut să ajung procuror chiar la Tribunalul la care ai fost judecat. Am asistat la procesul tău, eram student pe atunci, şi n-am putut să-mi explic nicidecum cum de ţi s-a dat o pedeapsă atât de mare. Şi m-am dus, de cum mi-am luat în primire postul, direct la arhivă, am căutat dosarul, l-am citit şi îţi spun eu, Procurorul Republicii Socialiste România, că n-am găsit fapte nici măcar pentru un minut de arest, că realmente n-ai făcut nimic!»”[5].

„Oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce…”

„În luna iulie, când împlineam anul de când eram cu domiciliul obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult de lucru în parohie, şi după ce am adormit, spre dimineaţă, m-a trezit un vis, un vis cum n-am mai avut şi cred că nu voi mai avea niciodată. Mi-a apărut în vis Domnul Iisus Hristos. Eu mă găseam la poalele muntelui Golgota şi aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi Crucea Domnului. N-am fost niciodată la locurile sfinte, şi urcând greu Golgota, eram cu capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem fără să-mi dau seama chiar în faţa Crucii Domnului Hristos. Era singur pe cruce, crucile tâlharilor erau goale şi Iisus era încă viu. A deschis ochii, m-a privit, m-au trecut fiori, şi am întrebat: «Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii nu mai sunt cu Tine? Şi ei Te-au părăsit? Porunceşte-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc şi eu pe o cruce alături de Tine! Pe care vrei să mă aşez? Pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?» Şi Iisus mi-a răspuns: «Nu mai au semnificaţia pe care au avut-o oarecând crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo, oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, şi pe cea din dreapta, şi pe cea din stânga». Şi am dat să mă apropii de cruci şi I-am atins fluierele picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheaţa, şi un fior deosebit de puternic m-a pătruns şi m-am trezit. Mi-am dat seama că e semn de la Domnul Hristos, că în ziua aceea va trebui să încep o nouă Golgotă. Şi m-am gândit să fug… Mi-am făcut rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată şi să înaintez unde m-o ajuta Dumnezeu. Când a fost gata tot şi era să ies pe uşă şi să plec, am auzit zgomot de motor de maşină. M-am uitat de după perdea şi am văzut că în curtea mea intra maşina Securităţii din Galaţi…”[6]

Părintele Ioan Negruţiu a ales să ducă o viaţă de mucenicie. Visul pe care l-a avut este reprezentativ nu doar pentru viaţa sa, ci pentru întregul sobor de clerici care, atunci când fiara roşie a încercat să sufoce credinţa creştină, au avut curajul de a-L mărturisi pe  Hristos…  Un mare sobor, format din preoţi de mir sau preoţi de mănăstire, tineri şi mai puţin tineri, însufleţiţi de iubirea de Dumnezeu şi iubirea de neam. Datorită lor, aşa cum a spus patriarhul Justinian, „altarele româneşti s-au mutat în închisori!”. Cu ei s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri…!” (Matei 10, 32).

(material selectat de Claudia Vasile, publicat în Revista Atitudini Nr. 3)

[1] Cuvântul patriarhului Iustinian către părintele Ioan este citat în articolul Părintele Ioan Negruţiu – deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr, de Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache (poate fi citit pe http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1043334-serial-sfintii-inchisorilor-ioan-negrutiu-detinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagar.htm). Titlul articolului se referă la momentul în care părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Iustinian de a fi scos din lagărul de la Canal, pentru a rămâne să îi întărească pe fraţii de suferinţă. Tot acolo putem citi un cuvânt al patriarhului Teoctist Arăpaşu: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane, ţi-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viaţa în ziduri.” Chiar dacă patriarhul Teoctist se referea mai ales la lucrarea pastorală făcută de părintele Negruţiu după ieşirea din închisoare, putem înţelege că mare a fost lucrarea de preot a părintelui şi în temniţă şi în lagăr şi în deportări.

[2] Convorbiri duhovniceşti, Protosinghel Ioanichie Bălan, vol. II, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 217. Atât de amplă a fost lucrarea părintelui Negruţiu încât, în momentul în care patriarhul Iustin Moisescu a aflat că părintelui i se propusese să plece în Banat, l-a rugat: „Te rog să nu pleci; că Biserica stă rău. E un haos aici!” Haosul se datora tocmai presiunilor pe care Biserica le suporta din partea regimului comunist…

[3] Idem, p. 241.

[4] Convorbiri duhovniceşti, Protosinghel Ioanichie Bălan, vol. II, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 234-235.

[5] Din volumul de interviuri televizate luate de Vartan Arachelian, tipărite în volumul Cuvântul care zideşte, Editura Roza Vânturilor, pp. 46 -47. Părintele Ioan a fost condamnat la închisoare nu pentru că a făcut fapte de violenţă sau alte rele, ci pentru că a ales să Îl slujească pe Hristos, asumându-şi – ca mulţi alţi preoţi din generaţia sa – riscul de a pătimi pentru El…

Categorii
Sfinții Închisorilor
cuvinte cheie

Articole asemănătoare



Vă rugăm să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

4 comentarii

  1. Premierul desemnat a refuzat întâlnirea cu ONG-urile din zona conservatoare. Ludovic Orban, Raluca Turcan și Florin Cîțu au luat notițe de la organizațiile seculariste. ACCEPT a cerut mai multe condamnări pentru „limbajul urii”

    Rusine tuturor care au facut posibil prin votul lor ca sa fin condusi de tot felul de minorotari!

  2. Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA
    FacebookTwitterg+EmailDE IOSIF MIHĂILEANU / EXTERNE, UCRAINA / Publicat: Miercuri, 23 octombrie 2019, 09:39 / Actualizat: Miercuri, 23 octombrie 2019, 09:55 / 0 comentarii
    Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA
    ARTICOLE RELAȚIONATE
    Epifanie, conducătorul grupării schismatice din Ucraina, aplaudă legea de impunere a limbii ucrainene Epifanie, conducătorul grupării schismatice din Ucraina, aplaudă legea de impunere a limbii ucrainene
    ANALIZĂ: Pentru cine dansează actorul devenit președinte al Ucrainei ANALIZĂ: Pentru cine dansează actorul devenit președinte al Ucrainei
    Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

    Această zi va rămâne în istoria ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

    Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

    Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

    Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

    ADVERTISEMENT

    Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

    Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

    În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

    În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

    În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

    Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

    După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.

    ADVERTISEMENT

    Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

    În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

    Apoi, Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

    Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
    Deci el însuși a fost de rea-credință.

    Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

    Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?

    Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă?
    Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

    „Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

    Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

    Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
    Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.

    Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

    Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte.

    Prea multă implicare politică

    Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

    În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

    Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

    Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

    Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

    Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie.

    În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

    Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

    Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

    Ce va urma?

    Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea.

    Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

    Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.

    Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două.

    Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

    În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

    Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
    Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.

    În luna mai, Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

    Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.

    Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

    Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

    În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

    Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.
    Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

    Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.

  3. OFF TOPIC:

    Raportul MCV – obediență, dublu standard și complicitatea PPE
    Rapoartele MCV pentru România și Bulgaria publicate pe 22 octombrie 2019 nu monitorizează independența justiției, cadrul legal și lupta împotriva corupției. Dacă ar fi făcut-o, raportul MCV pentru Bulgaria ar fi trebuit să fie distrugător. Rapoartele monitorizează mai degrabă obediența guvernelor de la Sofia și București și dublele standarde din UE. Raportul MCV negativ pentru România este un cadou electoral al PPE pentru președintele Klaus Iohannis, înaintea alegerilor prezidențiale. Același raport, tocmai prin criticile sale, arată un lucru îmbucurător – încă există un stat român.
    În cazul Bulgariei, MCV monitorizează șase aspecte: independența justiției, cadrul legal, reforma justiției, corupția la nivel înalt, corupția generală, crima organizată. Raportul din octombrie 2019 concluzionează că Bulgaria a îndeplinit criteriile stabilite de MCV în ce privește independența justiției, cadrul legal și crima organizată. Mai sunt necesare progrese în celelalte trei domenii monitorizate.

    Justiția de la Sofia – un one man show
    Dacă Bulgaria a îndeplinit criteriile independenței justitiei, să vedem cum arată justiția independentă de la sud de Dunăre. Pentru activiștii anticorupție din Bulgaria, actualul raport este dezamăgitor și chiar ofensator, pentru că ei susțin că Parchetul General de la Sofia și-a mentinut structura de tip sovietic, că toate deciziile privind investigarea sau neînceperea urmăririi penale stau în pixul unui singur om – procurorul general (Sotir Țațarov, în funcție din 2012).

    Parchetul General a pierdut sute de procese la CEDO, pentru că nu respectă dreptul la un proces corect în Bulgaria și, nu de puține ori, recurge la detenția arbitrară a cetățenilor. CEDO a subliniat, încă din 2009, problemele legate de structura Parchetului General de la Sofia, însă, vreme de 12 ani, Comisia Europeană, în rapoartele MCV, s-a făcut că nu vede aceste probleme.

    „Brigada de represalii” a Parchetului General, acceptată de MCV
    Cât de independentă este justiția din Bulgaria ne-o arată și afacerea Yaneva Gate, din 2015, un subiect rămas în actualitate la Sofia. Este vorba despre înregistrări ale conversațiilor dintre doi judecători de la Tribunalul din Sofia și un avocat din care bulgarii au putut afla cum premierul Boyko Borisov pune presiune pe judecători, la fel și mogulul media Delian Peeveski (membru al unui clan ce deține o putere uriașă în Bulgaria și efemer șef al serviciului de informații de la Sofia), la fel și procurorul general Țațarov. S-a aflat atunci și că promovarea în aparatul judiciar se făcea contra unor favoruri sexuale. Investigația în acest caz a bătut pasul pe loc, pentru că structura Parchetului General ar presupune ca procurorul Țațarov să se investigheze pe el însuși. Rapoartele MCV s-au făcut că nu observă aceste aspecte.

    Cât de independentă este justiția de la Sofia o arată și scandalul deschis de procurorii Atanasov și Abdulova. Cea din urmă a arătat în presă că în cadrul Parchetului General există o „unitate specială”, o „brigadă de represalii”, la care rapoartele MCV au închis, din nou, ochii. Atanasov spunea că o serie de procese împotriva unor indivizi implicați în infracțiuni economice au fost folosite ca un mijloc de „redirecționare” a resurselor lor financiare către partidele aflate la putere. Unitatea specială a procuraturii avea un rol cheie în aceste procese. Majoritatea dosarelor nu duceau la condamnări la închisoare, ci erau „aruncate la gunoi” după ce urmăriții ajungeau la o înțelegere cu procurorul general. „Ne dăm seama că, la fiecare dosar, suntem folosiți în interesul cuiva… Suntem ca o brigadă criminală cu un profil foarte detaliat.”, spunea Abdulova.

    În mod ironic, activiștii anticorupție din Bulgaria și-ar dori o Secție Specială pentru investigarea infracțiunilor din justitie, cea care este făcută una cu pământul în raportul MCV pentru România.

    Cât de curată este justiția din Bulgaria o arată scandalul apartamentelor de lux din 2019, în care au fost implicați președintele Comisiei pentru Combaterea Corupției, Plamen Georgiev, care a comis fals în documente, și adjunctul său, Anton Slavcev, fericitul proprietar al unor locuințe de lux al căror preț nu l-a declarat.

    Selecția magistraților și dubul standard de la Bruxelles
    Cât de independentă este justiția din Bulgaria o arată și structura instituției omoloage Consiliului Superior al Magistraturii din România, care este dominată de alianța dintre membrii desemnați de partidul aflat la guvernare și procurorul general, și el omul guvernului Borisov. Reformarea instituției a atras laudele raportului MCV de anul trecut, deși nu face decât să întărească monopolul politic. Desigur, sistemul bulgar al numirii și selecției magistraților este cel puțin la fel de transparent ca și cel german, despre care chiar Deutsche Welle scria, în 2018 că este „o gaură neagră” și care este dominat de decenii de cele două mari partide ce și-au împărțit guvernarea – CDU si SPD.

    Însă o reformă similară cu cea bulgară, apreciată în raportul MCV, a avut loc în Polonia și a iscat proteste la Bruxelles, ajungându-se chiar la măsura „nucleară” de activare a articolului 7 din Tratatul UE. Mulți activiști bulgari anticorupție, precum Radosveta Vassileva, arată că această situație demonstrează cum nu se poate mai bine dublele standarde ale Bruxellesului.

    Și tot despre dublele standarde ale MCV a vorbit recent și Alina Mungiu-Pippidi, pentru Carnegie Europe. Întrebată dacă UE poate combate corupția in Europa, Alina Mungiu-Pippidi arată că „UE nu va putea să acționeze convingător împotriva corupției câtă vreme nu poate ajunge la o definiție comuna a corupției în toate cele 28 de state membre, la fel ca și la un set de legi penale.” Mungiu-Pippidi a ținut să sublinieze cum Curtea Europeană de Justiție nu a definit ”integritatea”, după scandalul angajării fostului presedinte CE Jose Manuel Barroso de către banca Goldman Sachs.

    Și apoi un exemplu extrem de recent de dublu standard. „Dacă adăugăm că Sylvie Goulard, din Grupul Renew din Parlamentul European poate fi propusă pentru funcția de comisar european, după ce a rambursat Parlamentului European o sumă similară cu cea pentru care Liviu Dragnea, fostul lider al PSD, a fost condamnat la trei ani și jumătate de închisoare și că Kovesi a zdrobit câțiva politicieni oportuniști ca șefă a DNA, în timp ce Airbus, Microsoft și Veolia scapă de scandaluri majore, atunci apar întrebări.”, a scris Alina Mungiu-Pippidi.

    Complicitatea PPE și a Germaniei
    Întorcându-ne la raportul dulceag al Comisiei Europene în privința Bulgariei, trebuie spus că analiștii de la Sofia consideră că guvernul lui Boyko Borisov și-a impus punctul de vedere în fața celor care au redactat documentul. Și mai limpede, Radosveta Vassileva vorbește despre o complicitate între Partidul Popular European, Comisia Europeană și premierul bulgar, membru al familiei PPE. Nu pot exista decât două motive pentru care Bulgaria a beneficiat de un raport MCV atât de bun: fie incompetența specialiștilor Comisiei, fie complicitatea PPE, consideră Vassileva.

    În acest context, Vassileva amintește despre discuția cu vicepreședintele CE Frans Timmermans transmisă live pe Facebook de către premierul Borisov, în iulie anul acesta. Era vorba despre un târg: Bulgaria va sprijini candidatura germanului Manfred Weber la președinția PE și pe cea a lui Timmermans la conducerea noii Comisii (deși olandezul făcea parte din altă familie politică), cu condiția ridicării MCV-ului pentru Bulgaria și a intrării în Spațiul Schengen. Timmermans nu a avut atunci decât cuvinte de laudă despre așa-zisa luptă antiocorupție de la Sofia. Și da, este același Timmermans care tuna și fulgera împotriva guvernului Poloniei și celui din România. Și da, este același german din PPE Manfred Weber despre care premierul României, Viorica Dăncilă, susține că a trimis o scrisoare companiei Volkswagen în care își arată susținerea pentru deschiderea unei fabrici în Bulgaria, nu în România.

    Așadar, se pare că nu incompetența Comisiei Europene este neapărat cauza raportului MCV laudativ pentru Bulgaria, cât intersele și complicitatea PPE și a Germaniei. De prisos să mai amintim că rapoarte ale serviciilor secrete germane din 2014 și articole din presa bulgară arătau că Rusia controlează economia gri a Bulgariei, în timp ce Germania controlează restul economiei vecinilor noștri.

    Un cadou electoral pentru Iohannis și „guvernul meu”
    Cât despre România, raportul MCV și diatribele pornind de la acest raport ale oficioaselor #rezist si ale politicienilor de aceeași orientare nu arată decât aceeași complicitate – raportul MCV din 2019 pentru România nu este decât o armă de campanie servită de PPE președintelui Klaus Iohannis, cu câteva săptămâni înainte de prezidențiale. Pentru a nu mai spune că un raport MCV din 2020 favorabil „guvernului meu” va fi o armă electorala pentru alegerile parlamentare.

    În lumina celor de mai sus, rapoartele MCV nu sunt altceva decât hârtia de turnesol a obedienței guvernelor din România și Bulgaria față de liderii de la Bruxelles, acolo unde PPE a avut pâinea și cuțitul în ultimele legislaturi.

    Iar un exemplu al atitudinii guvernelor bulgare față de UE a fost dat de fostul premier socialist Serghei Stanișev, în 2009. Atunci, revista The Economist caracteriza statutul Bulgariei, acceptat și chiar promovat de guvernanții de la Sofia, drept „un nou colonialism”. „În februarie (2009), consilierii lui Stanișev au venit cu un plan nou extraordinar, care ar fi dat Comsiei si UE mai multă putere de a interveni acolo unde «se văd vulnerabilități structurale care nu pot fi rezolvate de guvernul bulgar de unul singur». Planul propunea ca oficialii și diplomații UE să fie implicați în monitorizarea și aplicarea legilor, să gestioneze fondurile UE, să supervizeze judecătorii și procurorii, investigatorii. Ei ar urma să fie cei care să urmărească cazurile de corupție politică și crima organizată în care sistemul judiciar nu acționează cu celeritate.”, scria The Economist. Cu alte cuvinte, ceva la care Monica Macovei visa și aplica în România. Ulterior s-a autopropus ministru al Justiției in Bulgaria, însă era prea târziu – liderii bulgari „reușiseră” deja să-și anihileze propriul stat.

    Lucrurile pot părea mai limpezi cititind comunicatele de presă ale Comisiei Europene despre rapoartele MCV pentru Bulgaria în lumina concluziilor trase de Spasimir Domaradzki, profesor de științe politice la Universitatea Lazarski din Varșovia, despre situația Bulgariei: „În Bulgaria, capturarea statului este tolerată de Bruxelles pentru că aici absența statului de drept nu se datorează opoziției față de UE, ci oportunismului. Însă distribuirea fondurilor UE de către elitele politice este posibilă doar dacă robinetul fondurilor este deschis. De aceea, politicienii bulgari preferă să se comporte ca niște guvernatori UE într-o colonie, nu să promoveze o viziune pentru prosperitatea alegătorilor.”

    Prin urmare, așa cum activiștii anticorupție din Bulgaria se simt abandonați de către UE odată cu acest raport MCV pozitiv care închide ochii la „brigăzile de represalii” ale procurorilor bulgari, la afacerile necurate ale magistraților și la modul autoritar în care este condus Parchetul General doar pentru că guvernul este obedient la Bruxelles, raportul MCV dur în cazul României, la fel și avertismentele Rusiei lui Putin sau criticile Americii lui Trump la adresa României arată un lucru îmbucurător – există încă un stat român.

    Călin MARCHIEVICI

    Sursa: Cotidianul
    https://www.justitiarul.ro/raportul-mcv-cadou-electoral-pentu-iohannis-ue-isi-sutin-in-mod-diferit-slugile-din-coloniile-romania-si-bulgaria/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO se bazează strict pe cititorii săi mulți, care sprijină fiecare cât poate acest demers. Vă punem la dispoziție conturi bancare sau varianta PayPal de mai jos. Fără sprijinul vostru acest proiect se poate diminua, până la dispariție.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Reclamele sunt blocate

Te rog să ne susții, deblocând reclamele.