Cazul Caracal: Încă nimic despre rețelele de trafic de persoane

Fiind implicat în ancheta jurnalistică pe marginea „Cazului Alexandra”, observ în ultimul timp un grav atentat la libertatea presei, exercitat de diverse persoane, cele mai multe fiind foşti anchetatori, foşti medici legişti, foşti miliţieni. Toţi apar în emisiuni şi spun la unison:anchetatorii îşi fac bine treaba, iar jurnaliştii îi încurcă!

Pe bune? Chiar la asta s-a ajuns? Adică tocmai aceia care n-au fost în stare s-o repereze pe Alexandra în timp ce fata cerea disperată ajutor din partea autorităţilor, tocmai ei sînt cei care acum, afişînd o superioritate bazată pe nimic, vor să închidă gura celor care, făcîndu-şi pur şi simplu meseria de jurnalist, pun întrebări?

De unde vine nesimţirea asta? Cum să-şi imagineze cineva că poate să oprească o anchetă jurnalistică prin metode atît de barbare, pe care orice societate cu pretenţii le condamnă, considerîndu-le în afara democraţiei?

Ne obişnuisem pînă acum ca politicienii să încerce să limiteze drepturile jurnaliştilor, fiind deranjaţi de dezvăluirile acestora, căci întreaga lor carieră depinde de imaginea publică, iar scoaterea la suprafaţă a matrapazlîcurilor lor poate să ducă chiar la ieşirea lor din politică, pierderea unor funcţii importante şi chiar la deschiderea unor dosare penale.

Iată, acum, asistăm la un atac fără precedent la adresa jurnaliştilor din partea unor cozi de topor, adică din partea celor care cred că îi apără pe procurori şi pe poliţişti, orice tîmpenii ar face aceştia!

Primul lucru care a fost insinuat în discuţii este faptul că o anchetă în curs nu ar putea face obiectul unei dezbateri în presă. Sigur că este o aberaţie cît casa lui Dincă, dar, în locul propriilor mele argumente, invoc aici o Decizie CEDO din procesul „Sunday Times vs. UK”, mai exact Hotărârea din 26 aprilie 1979, cererea nr. 6538/74:

„Justiţia serveşte interesele comunităţii şi necesită cooperare cu un public instruit, admiţându-se astfel că instanţele judecătoreşti nu operează într-un vacuum. Este adevărat că ele sunt forum de dezbatere pentru litigii şi tranzacţii, dar asta nu exclude discutarea şi dezbaterea subiectelor litigioase înainte şi în afara judecăţii, în publicaţii specializate, în presă în general ori la nivelul marelui public. Mai mult, în timp ce formele de exprimare publică nu trebuie să depăşească limita impusă de interesul corectei administrări a justiţiei, este datoria lor să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile care se ridică în faţa instanţelor judecătoreşti şi în orice alt domeniu de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei îi corespunde dreptul publicului de a le primi”.

Alt lucru invocat de cozile de topor ale procurorilor este lipsa de specializare a jurnaliştilor într-un domeniu sau altul, cum ar fi, în cazul nostru, condiţiile presupusei „incinerări a cadavrului” Alexandrei într-un butoi de către Gheorghe Dincă! Culmea este că nici măcar cei care îi acuză pe jurnalişti nu au o astfel de specializare (mă întreb: cine are o asemenea „specialitate”?), însă aceştia se prefac că nu înţeleg un lucru elementar: informaţiile despre arderea metalelor sau a oaselor se găsesc în studii de specialitate, iar acestea pot fi consultate de oricine! În concret, cînd un jurnalist se întreabă: cum a fost posibil ca un corp să fie incinerat astfel încît să devină cenuşă, dar un lănţişor de argint să rămînă intact, el are la dispoziţie informaţiile de specialitate care spun că incinerarea unui corp se face la 1200-1400 grade, iar argintul are temperatura de topire de 962 grade! Deci, pe cale logică, argintul s-ar fi topit cu mult înainte de incinerarea completă a cadavrului, lucru care nu s-a întîmplat în butoiul lui Dincă! Ce vor cozile de topor, ca jurnaliştii să nu se întrebe: atunci ce s-a întîmplat cu adevărat în acel butoi?, a fost oare incinerată Alexandra, cum spun Dincă şi procurorii, sau acolo s-a întîmplat cu totul altceva?

Al treilea lucru pe care se bazează atacurile din ultima vreme la adresa jurnaliştilor de investigaţie care au în vizor „Cazul Alexandra” este supoziţia penibilă că „trebuie să aşteptăm publicarea Rechizitoriului procurorilor”, adică finalizarea anchetei! Ştiu că visul oricărui anchetator este acesta, ca nimeni să nu-i conteste probele în timpul anchetei, numai că o astfel de dorinţă este iluzorie. În primul rînd, pentru că asta i-ar oferi ocazia să abuzeze de puterea conferită de lege şi să comită abuzuri, iar acest fapt constituie infracţiune. Or, dacă astfel de abuzuri din anchetă ajung la cunoştinţa unui jurnalist, nimeni nu-l poate împiedica să le publice! Că jurnalistul are dreptul să publice imediat orice informaţie din dosarul aflat în anchetă, o spune CEDO în aceeaşi Decizie „Sunday Times vs. UK” citată mai sus:

„Informaţia este un bun perisabil şi întîrzierea publicării ei, chiar şi pentru o scurtă perioadă, creează riscul pierderii valorii şi interesului faţă de acea informaţie”!

Sigur că unora le-ar fi de minune ca presa, în general, să nu existe, altora ca presa să existe, dar să-i laude deşănţat pe ei (şi există o asemenea presă), însă, pentru majoritatea oamenilor, presa este – cu o formulă uzată, dar mereu semnificativă – cîinele de pază al societăţii, acel aliat pe care se poate sprijini cînd Puterea, în general, tinde să devină excesiv de autoritară.

Şi, iată, în acest caz de la Caracal, toate principiile care guvernează presa din întreaga lume îşi dovedesc funcţionalitatea. A trecut aproape o lună de cînd Alexandra, o fată de 15 ani, a fost răpită de Gheorghe Dincă, un monstru care nu e nici pe departe singuratic. Deşi Alexandra a reuşit printr-o minune să sune la 112 din casa unde era sechestrată, oferind cele două cuvinte cheie, „Dig” şi „Bold”, poliţiştii şi procurorii au reuşit „performanţa” să nu o găsească în timp util pentru a o salva!

Conducerea IPJ Olt, procurorii din Caracal şi Craiova, poliţiştii din Caracal au făcut tot posibilul să evite casa lui Gheorghe Dincă, deşi aveau toate datele pentru a ajunge la timp în locul unde un copil le cerea cu disperare ajutorul. Am demonstrat că aceştia, conform schemei de localizare de la STS, aveau în vizor doar vreo 40-50 de case de pe Şoseaua Craiovei. O maşină a poliţiei, cu sirenele pornite, ar fi localizat-o pe Alexandra în doar cîteva minute dacă nu-i închideau fetei telefonul!

A urmat apoi o serie incredibilă de decizii stupide ale poliţiştilor şi procurorilor, cînd au stat ore întregi cu fotografia maşinii lui Dincă în mapă şi cînd au stat ca viţelul la poarta acestuia, aşteptînd să vină dimineaţa, în timp ce sechestratorul, răpitorul, violatorul şi poate chiar criminalul dormea liniştit în casa înconjurată de „specialişti”.

Şi, ce vedem noi acum, la o lună de la răpirea Alexandrei? 217 poliţişti şi procurori care sapă în curtea lui Dincă, îi fac curăţenie în grădină şi caută tuneluri şi catacombe sub o casă de 100 metri pătraţi, în timp ce alte echipe se plimbă pe malul Oltului şi al Dunării, dar şi prin pădurile din zonă, căutînd caii verzi de pe pereţi, la indicaţiile lui Gheorghe Dincă!

Toate acestea cu un singur scop: de a dovedi că Gheorghe Dincă este un monstru singuratic, un criminal în serie care nu are absolut nici o legătură cu grupările mafiote ale interlopilor din zonă, deşi încă din 2012 se ştia de existenţa unei reţele de trafic de minore, răpite pentru a fi oferite militarilor americani de la Deveselu, austriecilor care veniseră să facă afaceri în Caracal sau pentru a fi plasate în străinătate ca prostituate!

În tot acest timp, presa a cerut anchetatorilor să-şi îndrepte atenţia către aceste reţele, să vadă legătura dintre acestea şi Gheorghe Dincă, astfel încît, dacă există o cît de mică speranţă, s-o găsească pe Alexandra în viaţă. În mod normal, măcar de faţadă, ar fi trebuit să vedem un şir lung de cetăţeni chemaţi să dea declaraţii despre acest fenomen al traficului de persoane, căci SRI ar fi trebuit să le ofere anchetatorilor informaţii din baza lor de date despre toate încrengăturile dintre aceste grupări şi autorităţile care stau la masă cu interlopii!

Nimic din toate aceste măsuri elementare nu s-a întîmplat, astfel încît „Cazul Alexandra” s-a dezvoltat atît de mult, încît a ajuns nu numai o temă de maxim interes al opiniei publice de la noi, ci şi subiect în presa internaţională. Într-un editorial „Cotidianul”, a identificat 15 lucruri simple pe care autorităţile le puteau face pentru a nu fi acum în acest impas evident (https://www.cotidianul.ro/mistere-cauze-si-piste-de-lamurit/). Şi ar mai putea fi adăugate încă 50.

Dacă n-au fost în stare s-o salveze pe Alexandra încă de la primul ei apel la 112 din 25 iulie, ora 11:05, „specialiştii” care cer acum încredere şi linişte din partea tuturor ar fi trebuit să facă măcar aceste cercetări pentru a da de o urmă a traseului pe care Alexandra şi alte fete au fost obligate să-l urmeze.

Dar ei n-au făcut nimic altceva decît să desţelenească acea curte infernală a lui Gheorghe Dincă, lăsînd toate cercetările pe seama presei, deşi mijloacele noastre de investigaţie sînt departe de metodele şi informaţiile pe care autorităţile statului le au la îndemînă.

Şi, pe acest fond, jurnaliştii încep să fie ameninţaţi de cozile de topor ale „specialiştilor”. Mai mult decît toţi, este pus la zid Alexandru Cumpănaşu, unchiul Alexandrei, a cărui tenacitate a ţinut treaz interesul public asupra cazului, el fiind văzut ca principalul „vinovat” de explozia mediatică a subiectului! O avea şi Cumpănaşu, păcatele lui, ca noi toţi, dar de ce să fie folosite tocmai acum astfel de metode pentru a-i închide gura, în loc să fie exploatate informaţiile pe care le-a pus pe masa anchetatorilor? Nu cumva tocmai pentru ca toate iţele traficului de persoane din zona Caracalului să rămînă la fel de încurcate ca pînă acum?

Concluzia este cît se poate de simplă. Fiecare ar trebui să-şi facă treaba aşa cum ştie: anchetatorii să urmeze toate firele care să ducă la stîrpirea fenomenului traficului de persoane şi de minori, presa să facă presiuni pe toţi cei care vor să deturneze ancheta, iar opinia publică să continue să-şi manifeste interesul faţă de acest subiect care poate să deschidă Cutia Pandorei, astfel încît România să iasă din fruntea acelui clasament care o plasează pe primele locuri la traficul de persoane.

Acele „persoane” nu sînt altceva decît cetăţenii ţării, pe care statul are obligaţia să-i protejeze! În loc să facă acest lucru, constatăm că Statul, prin reprezentanţii lui, îi protejează pe infractori, stînd la masă cu ei, fie la pescuit, fie la vînătoare, fie la terasele barurilor din Caracal, împărţind prada! O simplă privire asupra vilelor din Caracal ni-i poate arăta pe toţi, la un loc, uneori chiar ca vecini.

Cine are curajul să-i demaşte? Preşedintele Iohannis se face că nu vede, Premierul Dăncilă se face că nu aude. Iar Alexe este mutat într-o altă funcţie de conducere, familia Mirea se pensionează, Popescu este doar suspendat, Vasilescu este apărat de secţia de procurori din CSM, iar DIICOT a adus o maşină de greble pentru a termina curăţenia curţii lui Dincă, în aşteptarea unei alte răpiri de minore.

Tare mi-e teamă că, odată cu închiderea porţilor de la „Casa groazei” din Caracal, Alexandra şi Luiza vor deveni doar cifre în acea statistică publicată de DIICOT, din care am aflat că în ultimii cinci ani au fost trimise în instanţă peste 700 de dosare, cu 2.662 de inculpaţi şi 2.973 victime ale traficului de persoane şi minori. Aproape un inculpat pentru fiecare victimă!

Nimic despre reţelele de trafic de persoane, nimic despre relaţia acestora cu autorităţile. Şi poate că, în acest moment, alte fete aşteaptă „la ocazie”, pîndite fiind de cel care i-a luat locul lui Gheorghe Dincă în aceleaşi reţele de trafic de persoane, protejate de alţi Alexe, Mirea, Popescu sau Vasilescu.