Politica și ecumenismul Patriarhului de Constantinopol Meletie (Metaxakis) ca ghid ideologic pentru Patriarhul Bartolomeu.
În articolul precedent am urmărit cum în anii 20 ai secolului trecut autocefalii ucraineni au încercat să obțină de la Constantinopol Tomosul de independență a „Bisericii” lor.
Cu toate acestea, atunci nu au reușit și nu au fost recunoscuți de Fanar. Au existat mai multe motive.
În primul rând, după moartea patriarhului Herman, ei nu au ales un nou patriarh, iar la Fanar considerau că doar Întâistătătorul Bisericii din Constantinopol poate oferi autocefalia.
În al doilea rând, ierarhii Bisericii Ruse, care au slujit în Ucraina înainte de revoluția din 1917 și, după revoluție, au fost izgoniți de pe teritoriul Uniunii Sovietice de guvernul bolșevic, s-au opus în mod activ interacțiunii dintre fanarioți și schismatici. Acesta a fost Mitropolitul de la Kiev Antonie (Hrapovițki) și Arhiepiscopul de Volyn Evlogiu (Gheorghievski).
În al treilea rând, Patriarhia de Constantinopol a avut destule griji, pentru că în acel moment se părea că prăbușirea puterii sultanului turc era foarte aproape.
În al patrulea rând, Guvernul ucrainean al Directoriului nu a durat mult timp, și Tomosul, chiar dacă ar fi dorit, nu mai aveau cui să-l dea.
Toți acești factori au dus la faptul că delegația ucraineană în frunte cu comisarul de la Ministerul pentru Religii Olexa Potoțki, s-a întors de la Istanbul la Kiev cu aproape nimic.
Așa cum au eșuat încercările guvernului polonez să transfere Biserica Ortodoxă Poloneză din jurisdicția Patriarhiei Moscovei în jurisdicția Constantinopolului. Arhiepiscopul Anastasie de la Chișinău (Gribanovshi), care se afla atunci la Istanbul și pe care grecii l-au asigurat că „nu are nici un motiv să-și facă griji în privința oricăror decizii inacceptabile pentru Rusia”, s-a opus în mod activ acestei inițiative.
Dar, după cum s-a dovedit mai târziu, astfel de motive au existat, mai ales în timpul patriarhatului lui Meletie (Metaxakis), despre care vom discuta în acest articol.
Expulzarea din Ierusalim și Atena
Succesorul tronului patriarhal, mitropolitul Dorofeu, a murit în curând, iar Mitropolitul Nicolae din Cesarea a fost ales ca succesor al său, însă nu a jucat vreu rol special în istorie.
La 25 noiembrie / 8 decembrie 1921 fostul șef al Bisericii Ortodoxe Grecești Meletie (Metaxakis) a devenit Patriarhul Constantinopolului. Istoria „alegerii” lui pentru postul de Întâistătător, precum și biografia sa personală este atât de interesantă și neobișnuită încât merită să descriem mai amănunțit.
Viitorul patriarh s-a născut în 1871 în Creta. La vârsta de 18 ani a intrat în Seminarul Sfintei Cruci din Ierusalim, și acolo, după trei ani, a fost tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon. Din 1900 până în 1908, părintele Meletie a slujit ca secretar al Sfântului Sinod al Bisericii din Ierusalim.
În 1908 s-a produs primul incident grav în viața sa. Patriarhul Ierusalimului Damian l-a fugărit pe tânărul diacon din Țara Sfântă. Nu este cunoscut motivul pentru o asemenea faptă dură din partea patriarhului. Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță este că Meletie a fost expulzat „pentru activitate împotriva Sfântului Mormânt”.
Unchiul ierodiaconului Meletie a fost modernistul și reformatorul Bisericii, fostul prim-ministru al Greciei, Elefterios Venizelos, care a apărat ideile panelenismului. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că încă în 1910, Meletie a fost hirotonit episcop de Patriarhia Constantinopolului și a fost numit Mitropolitul de Kition în Cipru, iar în 1918 a devenit Mitropolit al Atenei, arhiereu al Bisericii Grecești. Și apoi a avut loc un al doilea incident serios în viața lui Mitropolitului Meletie.
Meletie a slujit ca Întâistătător al Bisericii Grecești pentru o perioadă foarte scurtă de timp, deoarece în 1920 a fost … literalmente coborât în rang pentru „acte anticanonice”. Mai mult, el nu numai că a fost coborât în rang, ci a fost adus în poziția unui călugăr simplu și închis în mănăstirea Sf. Dionisie de pe insula Zakinf, de unde în 1921 a fugit efectiv în America.
Să fii expulzat de două ori (din Ierusalim și din Atena) și să devii apoi totuși patriarh al Constantinopolului, cred că este foarte dificil. Dar Meletie a reușit acest lucru.
Prin luare de mită și manipulare – la tronul Bisericii din Constantinopol
La 25 noiembrie în stilul vechi sau 8 decembrie în stilul noul Meletie (Metaksakis) a devenit patriarhul Constantinopolului. Acest lucru s-a întâmplat în pofida faptului că majoritatea membrilor Sfântului Sinod al Bisericii din Constantinopol au votat pentru Mitropolitul de Amasia Hermanos (Karavanzelis). 16 din 17 voturi au fost împotriva lui Meletie.
Mitropolitul Hermanos însuși a spus că ascensiunea la tronul Bisericii din Constantinopol a avut loc după ce suma de 100.000 de dolari a fost predată pentru „trebuințele patriarhiei”.
Din memoriile Mitropolitului Hermanos:
„Alegerea mea în 1921 la tronul Ecumenic a fost indubitabilă. Atunci unul dintre prietenii mei mireni mi-a propus 10.000 de lire, dacă nu o să accept numirea în favoarea lui Meletie (Metaxakis). Firește, am respins această ofertă. Apoi, în noaptea în ajunul alegerilor, am fost vizitat de o delegație formată din trei persoane, membri ai Ligii Naționale de Apărare (o organizație creată de ofițeri greci militari în Constantinopol, care susține independența părții grecești din Asia Mică – n.red.) … Ei au spus că Melete are posibilitatea de a contribui cu 100.000 de dolari pentru trebuințele patriarhiei și, fiind în relații foarte prietenoase cu episcopii protestanți din Anglia și America, poate fi util în afacerile internaționale. De aceea, interesele naționale impun ca Meletie (Metaxakis) să fie ales patriarh. Aceasta a fost și dorința lui Elefterie Venizelos … Din aceste motive și pentru binele poporului, am acceptat această ofertă”.
Prin urmare, Mitropolitul Hermanos a fost de acord să-și retragă candidatura în favoarea Mitropolitului Meletie. Cu toate acestea, membrii Sfântului Sinod care au votat împotriva fostului Întâistătător al Bisericii Eline nu au fost de acord cu acest lucru. Episcopii au propus să amâne alegerea patriarhului, ceea ce s-a făcut.
În termen de două zile, toți episcopii care au votat împotriva lui Meletie au fost înlocuiți de alții. Prin urmare, la 8 decembrie 1921, 16 dintre cei 18 noi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii din Constantinopol au votat pentru Mitropolitul Meletie (Metaxakis), care a devenit patriarh.
Deja pe data de 30 decembrie a aceluiași an, majoritatea ierarhilor Patriarhiei de Constantinopol, care, sub președinția Mitropolitului de Kizik Constantin, s-au adunat la Salonic, au refuzat să recunoască alegerea lui Meletie ca fiind legală și canonică. Episcopii au trimis un mesaj Patriarhului Ierusalimului, Patriarhului Alexandriei și Patriarhului din Antiohia, care au fost de acord că Metaksakis a urcat pe tron cu o încălcare clară a sfintelor canoane. Dar chiar și o astfel de opoziție evidentă nu l-au împiedicat pe Meletie să devină patriarh.
Politică și ecumenism
Aproape imediat după alegeri, noul patriarh a început să stabilească legături cu cei puternici. Singurul scop pe care l-a urmat, cel puțin în acel moment, a fost crearea unui regat grec în partea de vest a Asiei Mici.
Pentru a-și pune în aplicare planurile, Meletie s-a întâlnit și cu președintele american Warren Harding în America, iar pe drum spre Istanbul a vizitat Londra și Parisul, unde s-a întâlnit cu prim-miniștrii acestor țări.
În ianuarie 1922 nava care pe care se afla Patriarhul Meletie a intrat în portul Istanbul sub drapelul bizantin galben cu vultur negru, ceea ce a provocat un protest puternic din partea autorităților turce.
La 22 ianuarie a avut loc intronarea noului patriarh, care în cuvântarea sa a subliniat următoarele: „Mă dăruiesc în slujirea Bisericii pentru a promova, de la tronul său, dezvoltarea unor relații prietenoase și strânse cu bisericile creștine ne-ortodoxe din Est și Vest, pentru a promova cauza unificării lor”.
Și Meletie și-a ținut cuvântul, pentru că el a pus de fapt bazele a ceea ce este numit astăzi ecumenism. De asemenea, el a făcut multe pentru a ajunge cât mai aproape de catolici.
Conform declarației ambasadorului grec la Londra, Meletie a fost primul ierarh ortodox care a luat parte la săvârșirea Liturghiei cu anglicanii. S-a întâmplat acest lucru la 17 decembrie 1921 (adică imediat după alegeri), în timpul vizitei la capitala Marii Britanii.
Mai târziu, în 1922, Meletie a creat o comisie care a studiat problema hirotonirii anglicane și a ajuns la concluzia că ” hirotonirile anglicane sunt complet legale”, ceea ce înseamnă că anglicanii nu ar trebui rehirotoniți.
Fanarul și campania de cucerire
Meletie a înțeles perfect: la acea vreme Patriarhia Moscovei se afla într-o situație atât de dificilă încât nu putea oferi nici o rezistență reală acțiunilor Fanarului. De această slăbiciune a și decis să profite noul Patriarh al Constantinopolului.
La sfârșitul anului 1921 el a acordat dreptul (nu este clar de unde a venit acest drept) Bisericii Greciei să accepte în jurisdicția sa parohiile grecești ale Patriarhiei Moscovei care se aflau în America de Nord. Firește, această decizie nu a fost coordonată nici cu Patriarhul Tihon de la Moscova, nici cu ierarhii parohiilor grecești. Cu toate acestea, aceste parohii nu s/au aflat mult timp sub jurisdicția Bisericii Eline.
La 1 martie 1922 Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol a luat o decizie privind supunerea obligatorie și exclusivă a întregii diaspore de confesie ortodoxă. Potrivit deciziei, toți creștinii ortodocși care trăiau în emigrare (adică în afara granițelor patriei lor) trebuiau să fie încorporați în Patriarhia Constantinopolului. Acest haos canonic a lovit parohiile ruse care existau în Europa și în alte țări.
Deja la 14 martie Meletie a emis un decret conform căruia Arhiepiscopia greacă a Americii, creată cu aproximativ o lună în urmă, a fost subordonată Patriarhiei Constantinopolului.
La 5 aprilie 1922 Patriarhul Meletie a înființat Mitropolia de Tiatira cu centrul în Londra, a numit Exarhul Europei Occidentale și Centrale și a cerut ca toți creștinii ortodocși să se supună acestui Exarh, indiferent de naționalitate sau apartenență jurisdicțională. Pentru a înțelege amploarea aroganței Patriarhului Meletie este suficient să spunem că, de exemplu, pe teritoriul Marii Britanii la vremea respectivă erau patru parohii grecești pe care Fanarul le luase de la Biserica Elină.
Mai mult. Tot în aprilie 1922 Meletie a adresat episcopilor ruși din America de Nord o propunere de trece sub jurisdicția Bisericii din Constantinopol, iar după ce episcopii ruși l-au respins, el și-a numit exarhul în America.
Astfel de acțiuni ale Patriarhului Meletie s-au bazat pe o înțelegere complet deplasată a celei de a 28-a reguli a celui de-a IV-lea Sinodului Ecumenic. Această regulă afirmă că Constantinopolul are dreptul de a accepta în jurisdicția sa creștinii din „țările barbare”. Cu toate acestea, până la Patriarhul Meletie, nici un Patriarh al Constantinopolului nu a interpretat această regulă în sensul supunerii tronului Constantinopolului a întregii diaspore. Așa cum nici unul dintre patriarhii anteriori ai Constantinopolului nu a încercat să înlocuiască întâietatea în cinste cu întâietatea puterii. Mai mult, nimeni înainte nu a încercat să înlocuiască sobornicitatea Bisericii cu teza despre supremația Constantinopolului în cazurile de apel a unei părți nemulțumite într-un litigiu bisericesc.
Dar tocmai aceste teze au devenit baza din timpul conducerii lui Meletie (Metaxakis), și tocmai acestea sunt predicate astăzi de Biserica din Constantinopol, condusă de patriarhul Bartolomeu.
Se poate spune că Meletie a devenit primul patriarh care a condus Biserica sa într-o campanie de cucerire a turmei străine în țări străine. Campanie care a contrazis și contrazice nu numai canoanele și conștiința creștină, ci și bunul simț.
Metaxakis a fost cel a adus atât de mult rău Bisericii încât efectele sale sunt încă resimțite.
Și în următorul articol vom descrie modul în care Patriarhia de Constantinopol, condusă de Meletie (Metaxaxis), a inițiat apariția noilor autocefalii.
Articolul folosește materiale din cartea lui M.V. Şkarovski „Biserica din Constantinopol și Biserica Rusă în perioada marilor zguduiri (1910-1950)”, Moscova, Editura „Cunoașterea”, 2019
