Părintele Dumitru Stă­ni­loae – Cuvânt la Duminica Sfinților Români

Creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi mi­nu­naţi sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nos­tru sau alte împrejurări is­to­­rice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Bi­se­ri­ca noastră să nu canonizeze de­cât un mic număr dintre ei şi a­ceas­ta de-abia în 1955.

Sfinţii români au existat în­să în mod real şi au fost recunos­­cuţi ca atare de evlavia popu­­lară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imne bise­ri­ceşti închinate lor.

De altfel, timp îndelungat sfin­ţii s-au făcut cunoscuţi ca a­ta­re prin cinstirea pe care şi-au câştigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Bi­serica a început să pur­cea­dă şi la o canonizare formală a sfin­­ţilor de mai târziu, confirmând ve­nerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor. […]

Toţi sfinţii, cu excepţia apos­to­­lilor şi a misionarilor, şi-au câş­tigat această calitate lucrând pentru credincioşi sau remar­cându-se prin viaţa lor de cu­răţie şi jertfelnicie între cre­din­­cioşii dintr-un anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a în­ce­put încă în timpul vieţii, sau du­pă moarte, între credincioşii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai depar­te. Astfel, din sfinţi locali ei au de­venit sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pen­tru curăţia dobândită de ei în­tr-un anumit loc, sau mu­ce­ni­cia lor, sau faptele lor de aju­to­­rare pentru dreapta credinţă măr­turisită pretutindeni, pu­tând fi imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anu­me loc sau ţinut învă­ţă­tu­ri­le dreptei credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa uni­versală în locul în care vieţuiau.

Astfel, toţi sfinţii sunt locali prin faptul că lucrează într-un a­numit loc, dar sunt universali pen­tru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din a­cest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sunt locali pentru oamenii din­tr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sunt uni­ver­­sali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor care a­jung să-i cunoască. Toţi se um­plu de Acelaşi Hristos care stră­luceşte prin fiinţa lor şi toţi sunt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfânt, chiar dacă Duhul Sfânt Ca­re li se comunică lor a fost co­mu­nicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfânt Bisericii universale, care a început la Cincizecime şi con­ti­nuă de-a lungul secolelor, cu­prin­zând diferite neamuri (Fap­te 2, 3). Limbile sunt dife­ri­te, dar sufletele sunt umplute de Acelaşi Duh şi simt în Ace­laşi Hristos.

Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei cre­dinţe în secolul al IV-lea, sau în se­colul al XVIII-lea, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost si­haş­tri ajunşi la cea mai mare înăl­ţa­re a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat pres­ti­­giul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu serio­zi­ta­­te la o treaptă care îi în­deam­nă pe credincioşii de pretutindeni, când ajung să fie cunos­cuţi, să o trăiască cu cât mai mul­tă convingere şi să le ur­me­ze pilda.

Cu cât mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în lo­cul în care trăiesc, cu atât chi­pul lor iradiază cu mai mul­tă putere în Biserica universa­lă. Dar unirea între slujirea lor lo­cală şi importanţa soborni­ceas­că mai poate fi pusă în evi­den­ţă şi altfel.

Un sfânt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte în­su­şiri prin care se remarcă un a­nu­­mit popor, înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În sfinţi nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin a­ceas­ta ei sunt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adân­ceş­te mai mult decât prin toţi cre­din­cioşii sobornicitatea Bise­ri­cii, chiar dacă aceasta nu în­seam­nă ştergerea deosebirilor în­tre popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcre­din­­cioşilor din alte popoare pe mă­sură ce ei devin cunoscuţi ace­lora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pen­tru ei, cum de fapt se şi în­tâmplă. De aceea ar fi bine ca di­feritele Biserici ortodoxe să-şi în­suşească prin acte oficiale, cu­noscute popoarelor lor, ca­no­ni­­zările de sfinţi făcute de fie­ca­re Biserică soră, pentru a con­tribui cât mai mult la uni­rea popoarelor lor în evlavia în­chi­nată reciproc sfinţilor lor.

E bine ca credincioşii Bi­se­ri­cii din orice loc să aibă cunoş-tin­ţă de sfinţii de pretutindeni, pen­tru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârşite în alte îm­prejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfin­ţi­lor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depăşesc determinările locale, ri­dicându-se la ceea ce poate fi mo­del şi întărire pentru credin­cio­­şii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfin­ţi­lor din orice neam să fie făcute cu­noscute prin traduceri în lim­bi­le tuturor celorlalte po­poa­­re or­to­doxe. S-ar face prin aceasta ce­ea ce s-a făcut în s­e­colele mai ve­chi ale Bisericii, ajungându-se la universalizarea şi unifica­­rea evlaviei tuturor popoa­re­lor ortodoxe în jurul tuturor sfin­ţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cât mai marea înfrăţire a popoa­relor din sânul ei. Un mo­del în această privinţă s-a dat prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfântul Mun­te Athos a „Patericului ro­mâ­nesc“, al Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Bălan.

După ce în secolul al XIX-lea s-a subliniat cu putere, în ca­drul Bisericii Ortodoxe, con­şti­in­ţa naţională a popoarelor, so­co­tim că timpul nostru cere o su­­bliniere a faptului unităţii lor ca popoare conştiente de ele, dar unite în valorile care le sunt comune, şi în primul rând în conştiinţa că trăiesc în a­ce­eaşi credinţă în Dumnezeu lu­cră­tor mai ales prin Tainele (Sfin­te) şi prin sfinţii lor.