Cum a ajuns Sfântul Nicolae la ostașii din tranșee. O poveste adevărată din 1944

Monahul Varsanufie (Kuznetsov) Această amintire a fost povestită de bunicul meu care a participat la evenimentele descrise mai jos.

Bunicul meu Fiodor Sidorovici a mers pe front în 1941. El a fost repartizat la cel de-al 282-lea regiment de infanterie al diviziei 19 infanterie. În primele luni ale războiului a existat o luptă foarte aprigă și violentă pe Frontul de Vest, iar încă din august 1941 a fost rănit grav la cap, la ambele picioare și la brațul drept. După ce s-a recuperat, a fost trimis pe Frontul Baltic. Bunicul meu a primit vestea îmbucurătoare a victoriei în timp ce se afla la spital, deoarece cu puțin timp înainte, în februarie 1945, a fost din nou grav rănit de un mortar în timpul recunoașterii de la Libava [numele modern: Liepāja – Marea Baltică-Trans.].

Pentru merite deosebite în luptă, bunicul meu, Fiodor Sidorovici, a primit Ordinul Stelei Roși și alte ordine și medalii. Nu era deosebit de entuziasmat de amintirea anilor de război și prefera să nu răspundă la întrebările rudelor sale cu privire la acest subiect. Cu toate acestea, bunicul ar împărtăși cu ușurință un episod din trecutul său militar, care era atât de scump în inima lui. Se considera a fi un om religios, deși nu și-a afișat niciodată sentimentele sale religioase ca oamenii să le vadă. Flacăra credinței pe care o purtase prin creuzetul Marelui Război Patriotic (al doilea război mondial) fusese aprinsă în el de către părinții săi. Și când bunicul își aducea aminte de mama sa, el va relata această poveste miraculoasă cu lacrimi în ochi.

A fost în 1944. Exista pretutindenea un sentiment de victorie iminentă, deși moartea încă nu își pierduse influența. O pătură de ceată acoperise câmpul de luptă, care era presărat cu proiectile neexplodate, și se simțea miros de ardere. Era o liniște, întreruptă de câte un tir ocazional de mitralieră. Trei soldați sovietici – Sidor, Vasili și Fiodor – stăteau într-un tranșeu. Fumau în tăcere și se gândeau fiecare la ale sale.

Sidor era dintr-o familie de țărani. Rămas orfan de mic copil, se obișnuise să îndure cu cinste greutățile vieții. După ce a învățat să lucreze la moară, a devenit unul dintre cei mai buni muncitori din ferma colectivă a satului natal.

Războiul a intrat în viața armonioasă și fericită a lui Vasili ca o furtună, ca o piatră aruncată printr-o fereastră. Soția iubitoare și cei șase copii au rămas acasă.

Fiodor, bunicul meu, se gândea la mama sa în acel moment. Războiul a prins-o în stare de îmbolnăvire gravă, în timp ce Fiodor avea grijă de ea. Așa că mama lui bolnavă avea nevoie de îngrijire. Nu mai erau alte rude. Fiodor își amintea adesea momentul despărțirii, când mama lui îl sărută pe frunte, îl binecuvântase cu o cruce peste dânsul și spunea: „Dumnezeu să te păzească, dragul meu fiu!”

În momentul în care cei trei ostași cugetau adânc la gândurile lor, un bătrân a intrat în tranșeu. Avea ochi blânzi, o frunte înaltă și purta o cămașă de in… Și părea ca și cum l-au mai văzut deja undeva, dar nu puteau să-și dea seama exact unde – atâtea căi au fost umblate și atât de multe cizme uzate… În acel moment nimeni nu l-a întrebat pe bătrânul de unde a apărut, deși era absolut imposibil de înțeles cum a reușit acest om să meargă prin câmpul minat, prin fluierul gloanțelor rătăcite.

Nimeni nu este surprins de minuni la război. Simplul fapt că sunteți în viață este considerat o minune.

Și brusc, Sidor și-a amintit că a văzut acest mic bătrân acasă! Acolo, la colțul de icoane al colibei sale, se afla o icoană mare a Sfântului Nicolae, iar bătrâna lui mamă se ruga adesea înaintea ei.

– Tataie, când va trece acest război blestemat? întrebă Fiodor cu timiditate.

– „Curând, curând, fiii mei!”, a răspuns bunul bătrân și a ieșit misterios: „Dar acest război nu este ultimul. Patru cai se vor lupta de asemenea și calul roșu va câștiga!”

Conversația lor a fost întreruptă de bâzâitul unui avion inamic. Ordinul comandantului a fost auzit: „La arme!”. Micul bătrân a mers în liniște și a plecat.

Fiodor a vrut să strige străinului să aștepte până când atacul inamic se termină, dar nu mai putea fi văzut nimeni în jurul lor. Apoi și-a dat seama că însuși Sfântul Nicolae i-a vizitat. I-a părut rău că întâlnirea lor a fost atât de scurtă pentru că Fiodor vroia să-l întrebe cum se simțea mama lui. Și, în același timp, și-a dat seama că Sfântul Nicolae nu venise la ei fără motiv – însemna că cineva se ruga cu lacrimi în fața unei icoane a Sfântului Ierarh și nu numai pentru fiul său, ci și pentru fiecare soldat rus – fie viu, fie mort – care și-a predat viața pentru prietenii săi pe câmpul de luptă.

tradus de Dmitri Lapa