Hrană artificială de umplut stomacul. Roșiile de cauciuc și fructele împăiate pricopsesc producătorii și omoară consumatorii

Cumpărăm și punem pe masă mere din Polonia, fade, roșii-hibrid din Olanda, cauciucate, căpșuni uriașe, dar mai ales insipide, din Turcia sau Grecia, în timp ce semințele, sevele, culturile noastre vechi – înalt calitative, deci perisabile – au devenit o raritate, un soi de excentricitate uzurpată de legile dure ale consumerismului. Am început să mâncăm mult și prost produse cu față, dar fără gust, fructe și legume care, uitate cu zilele în frigider sau aiurea, păstrează încă aceeași textură și culoare din momentul recoltării. Unde sunt „inimile de bou” ale copilăriei, mai există ori s-au pierdut acele roșii delicioase? Unde sunt parfumatele ionatane, unde sunt perele și gutuile bunicilor noștri? În încercarea de a răspunde acestor chestiuni esențiale, am contat pe sprijinul lui Dorel Hoza, prof. universitar. dr. și decan al Facultății de Horticultură din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, păstrător al tainelor și minunilor livezilor și grădinilor noastre de altădată.

Dialogul cu profesorul Dorel Hoza, consumat într-un mijloc umed de februarie și stârnit, poate, și de presimțirea primăverii, când, în loc să coborâm în beci pentru a readuce la lumină semințele păstrate peste iarnă, dăm iama prin supermarketuri după castraveți și roșii de eprubetă, este, îmi pare, extraordinar de instructiv. Citindu-l atent, ai putea învăța să trăiești sănătos. Ia, să vedem!

„Mai există semințe neviciate, sâmburi românești, soiuri precum cel numit, popular, inimă de bou, se mai găsesc pe undeva astfel de roșii?” Întrebarea nu-l miră pe profesorul Dorel Hoza, iar răspunsul, cald, se așează ca un pansament pe o rană adâncă: „Se mai găsesc, greu, dar se găsesc. Știți de ce nu sunt pe piață aceste tomate de calitate, cu gust, cu aromă?” Simplitatea explicației mă derutează, chiar mă revoltă: „Pentru că sunt perisabile. Nu se păstrează mult timp, comparativ cu hibrizii noi, mult mai tari, care durează două săptămâni. S-a mers pe latura comercială, de rezistență. Cei care produc roșii pentru vânzare, păstrează pentru ei, în grădina familială, tomatele cu gust despre care vorbeați. Noi am avut anul trecut, aici, la Facultate, un concurs cu degustare. Au venit vreo 20-30 de producători cu soiuri diferite, toate locale, tradiționale, mai mari, mai mici, dar absolut toate cu gust, cu aromă. Roșii adevărate!”

Viitorul României: pepiniera de ingineri a dl. Vânătoru

Dezvăluirea profesorului mă bucură. Ba chiar mă tulbură puțin, cu gândul la ratarea acestei întâlniri savuroase. Așadar, „inimile de bou” ale copilăriei n-au dispărut. „Nu, dar n-o să le găsim în culturi comerciale, ci doar în cele de familie. Sunt perisabile. Dacă te duci cu ele la piață și nu le dai în două-trei zile, le pierzi. Or, producătorul lucrează pentru bani, nu-i convine. Țăranii, producători mici, cumpără, pentru vânzare, semințe profesionale, soiuri străine – cele mai multe olandeze -, care au avantajul acesta: rezistența. Sare tomata ca mingea și nu se turtește!” Pufnesc în râs, aiurea, pentru că treaba e serioasă: „Totul e legat de genetică. Au dezvoltat inclusiv hibrizi rezistenți la mană. Păi, plantezi în grădină, încep ploile, te trezești că ți s-au opărit roșiile, totul e distrus. Or, hibridul rezistent la mană, trăiește, îl poți duce la piață, îl transformi în bani”. Hrănite și cu saci de chimicale, aceste soiuri din import, modificate genetic, reprezintă un atentat la sănătatea noastră.

Dar gustul, ce facem cu gustul? Nu toată lumea poate mânca mingi de cauciuc în loc de roșii. Profesorul Hoza răspunde zâmbind: „Nu-i prea bun, dar ai ce pune în farfurie. Le mai poți mânca pe cele luate de mană?”. Îndurându-se, apoi, revine: „Există la Buzău un nucleu de oameni foarte devotați – au colecții de soiuri vechi, bune -, condus de dl. Vânătoru. El crește acum o pepinieră de tineri ingineri. Fac ameliorare și selecții foarte bune, e pasiune acolo, au sute de astfel de soiuri”. Există, deci, astfel de nuclee, ceea ce-i minunat. Doar că nu știe aproape nimeni despre ele. Câți dintre cei care citesc, acum, aceste rânduri au fost în vizită la dl. Vânătoru din Buzău pentru a cumpăra soiuri vechi de roșii?

Coșul săptămânal de legume cu gust

Profesorul Hoza mă dezmeticește calm: „Mai sunt grupuri de oameni care plantează și recoltează legume de calitate. Sunt foști studenți care chiar se ocupă cu această activitate în microferme de familie. Îți livrează acasă, săptămânal, un coș cu produse minunate. Au clienții lor, dar vă dați seama că nu pot întreprinde astfel de acțiuni la scară mare, nu plantează zeci sau sute de hectare, ci suprafețe mici. Vor să reînvie, de fapt, preocupările tradiționale, această lume mai bună care a fost. Vând cât să trăiască”.

Ce înseamnă Banca Națională de Resurse Genetice Vegetale? Mai există în România bănci de semințe, rezerve strategice care să ne salveze în cazul unor catastrofe? Profesorul Dorel Hoza e la post: „Există o astfel de bancă de gene, la Suceava: Banca Națională de Resurse Genetice Vegetale. Păstrează toate soiurile – la cele vechi și bune mă refer -, pentru cazuri excepționale, războaie etc. Acolo este Banca Națională, dar să știți că există astfel de bănci de gene la aproape toate stațiunile de profil. Vorbim de Buzău, de Bacău, de Iernut, în Transilvania etc.”

Se lucrează la rezistență

Ce activități desfășoară aceste bănci? „Au material genetic pe care-l cercetează și, sigur, anumite soiuri și linii vechi pe care le păstrează, le mai împrospătează. Avem, nu trebuie să ne facem griji. Cercetătorii le folosesc în ameliorare, care înseamnă crearea de soiuri noi, dar cu aceleași gusturi, culori și mărimi ca cele vechi. Se lucrează însă pe linie de rezistență”.

De ce cumpără românii legume făcute la strung?

Ar cumpăra și ar planta micii producători români aceste soiuri vechi și bune, dacă ar ști că există, că avem astfel de bănci de gene? Dorel Hoza e sceptic: „Nu cred că ar face-o pentru comercializare. Vă spun drept că ei preferă acei hibrizi olandezi. De ce? Pentru că sunt foarte productivi, legumele sunt uniforme – zici că-s făcute la strung -, au față comercială, au rezistență.În plus, au cerere. Dacă oamenii nu ar cumpăra, n-ar mai comercializa nici ei acești hibrizi. Și-atunci am reveni la roșiile gustoase. E greu însă, pentru că, pentru a comercializa legumele acelea gustoase, cheltuiești mai mulți bani, așadar prețul lor e mai ridicat, în condițiile în care aspectul comercial nu-i tocmai arătos. Avem nevoie de informație, de educație în acest sens”.

UE a transformat România într-o banală piață de desfacere

– Evenimentul zilei: Ce diferențe există, când vine vorba de plantații, vii și livezi, între anii ’80-’90 și prezent, stimate domn? Mai are România posibilitatea să se hrănească singură?

– Dorel Hoza: Ca suprafețe cultivate suntem departe în jos. Vorbind despre pomicultură, de exemplu, unde înainte de 1990 am avut 350.000- 360.000 de hectare de livadă, după ce am intrat în Uniunea Europeană, prin contractele pe care leam negociat, avem dreptul doar la 180.000 de hectare de livezi, așadar am ajuns aproape la jumătate față de cât aveam înainte de Revoluție. Nu putem depăși această suprafață, chiar dacă avem această posibilitate.

– Adică în momentul de față România n-are voie să planteze mai mult de 180.000 de hectare de pomi fructiferi chiar dacă ar putea să planteze de trei ori mai mult. Extraordinar!

– Comunitatea Europeană ne-a acceptat pentru consum, nu pentru producere.

N-avem voie să plantăm de capul nostru!

– Mai exact, să fim una dintre piețele lor de desfacere, să cumpărăm mere din Polonia…

– Sigur. Problema e că în momentul de față nu mai avem nici măcar 180.000 de hectare, cât ne-au impus ei. Probabil că avem vreo 140.000-150.000. E greu de spus, pentru că n-avem o statistică corectă. Ceea ce figurează în statistici nu este neapărat o sumă a livezilor efective. Se face inventarul într-o comună, poți avea douăzeci de pomi, cincizeci, cinci sute, hai, un hectar, dar nu este o livadă omogenă. Sunt pomi răzleți, vulnerabili. Bine, în ultimii ani s-a înregistrat o tendință de creștere ușoară. Sunt oameni care investesc, care fac livezi. De vreun an se vorbește de un program de finanțare, se dau bani pentru anumite zone, în funcție de un anumit punctaj.

– Să revenim un pic la negocierile cu UE, mi se pare uluitor. Dacă am depăși 180.000 de hectare plantate, ce s-ar întâmpla? Near scoate din Uniune sau ce?

– Nu știu detalii, vă dați seama că astfel de aspecte sunt negociate politic. Dar cu siguranță, dacă am încălca prevederile, am fi avertizați, sancționați.

– Mi se pare incredibil!

– E realitatea.

Adevărata problemă a pomiculturii românești

– Evenimentul zilei: Revenind din nou, de data aceasta la fondurile pe care ni le dau ca să ne revitalizăm livezile, ca să zic așa…

– Dorel Hoza: E vorba de 17 specii. La arbuști, de exemplu, pentru a accesa aceste fonduri trebuie să fie în discuție minimum două hectare de suprafață cultivată, hectare comasate. Apoi, trebuie să ai niște bani la început, n-o să primești nimic din prima. Ulterior, îți dau o sumă, o cheltuiești, decontezi, justifici, primești alta și tot așa. E firesc. Problema pomiculturii și a viticulturii la noi, dar a pomiculturii în special, este alta: costul extrem de ridicat al revitalizării. A fost foarte ușor să renunțăm la livezi sau la vii, să le neglijăm, să le defrișăm. Dar acum, pentru a face un hectar de livadă așa cum trebuie, ai nevoie de 15.000-20.000 de euro. La cireș, unde costurile sunt întotdeauna mai mari, poți ajunge până la 40.000- 50.000 de euro. Și-atunci, ce facem? Sunt sume mari pentru oameni.

– Costă 50.000 de euro să plantezi un hectar de livadă de cireș?

– Să plantezi livada și s-o scoți pe rod, s-o întreții. Durează patru ani până începi să culegi, până începi să scoți din cheltuieli, să amortizezi.

De ce-au lăsat producătorii români merele în pom?

Evenimentul zilei: Produci, produci, dar unde le vinzi? Ce facem cu desfacerea?

– Dorel Hoza: Asta-i o altă problemă. La mere, de exemplu, avem vreo 50.000-60.000 de hectare de livadă. Aproape jumătate din totalul livezilor sunt măr și prun. Ăsta este specificul nostru. Eh, producem, în general, cam 600.000 de tone, dar avem ani buni – cum a fost și 2018 – în care producem și câte un milion de tone. Dar cum valorificăm aceste produse? N-ai nicio garanție că le poți da. Producătorul așteaptă să vină cineva să le cumpere. Aici intervin problemele, pentru că nu suntem organizați. S-au încercat mai multe variante, dar dacă nu se fac niște cooperative, niște forme prin intermediul cărora oamenii să aducă toată marfa la un loc și să aibă astfel un cuvânt de spus în reglarea pieței, să conteze, ei vor fi la mâna intermediarilor. Nu stăpânesc piața, degeaba fac producție. Păi, anul trecut a fost un an excelent pentru mere și prune. Dar dacă tu dai merele cu 30 de bani kilogramul, sub prețul producției, ieși în pierdere! Un an, doi, reziști. Dar apoi ce faci? Sunt producători români care în 2018 n-au recoltat, n-au mai adunat fructele, pentru că, după vânzare, la acele prețuri infime, nu acopereau nici culesul.

– Ce risipă!

– Le culegeau, dar ce făceau cu ele? Le depozitau în saci? Pentru că n-avem nici piață de desfacere, nici spații de depozitare.

Ai livadă? Fă-ți și o făbricuță!

– Evenimentul zilei: Ar trebui, dacă plantezi o livadă, să-ți faci și o făbricuță, să nu mai stai la mâna nimănui…

– Dorel Hoza: Așa e. Afacerea e nu să dai merele toamna, când toată lumea vinde, ci să le scoți pe piață iarna, primăvara. Sunt soiuri care țin până în iunie, dar îți trebuie un depozit pe măsură. Fructele se țin, acum, în depozite moderne cu atmosferă controlată, care-și schimbă compoziția gazului, reduc oxigenul mult, la 3-4%, cresc procentul de dioxid de carbon și temperatura se duce undeva la 0 grade, 0,5, 1 grad cel mult. Umiditatea trebuie să fie aproape de 85-95%. Mai pulverizezi un strat de sulf… Avem soiuri care stau fără probleme 6-7 luni. Prin Dâmbovița sunt câteva astfel de depozite, de închiriat. Duci fructele, plătești și le scoți când ai nevoie. Dacă nu, soluția este o făbricuță. Faci sucuri, faci chipsuri. La noi, până-n ’90, aveam toate fructele, legumele – dehidratate. Le păstram, scădea volumul, se uscau, dar nu mai erau produse perisabile. În plus, le creștea mult valoarea. Vedeți, acum, se consumă aceste mixuri de fructe uscate…

Cum ne furăm singuri pălăria

– Scumpe…

– Scumpe, dar toate sunt aduse de afară. Asta-i problema. Și-apoi, de unde știi ce mănânci? Mai sunt și ambalate la o sută de grame, plătești o grămadă de bani pe ele. Iar noi dăm fructele aiurea. Mai rău! Merele noastre fac, de multe ori, un circuit prin Europa și se întorc în România la prețuri incredibile.

– Ca în cazul lemnului de cireș. Tăiem cireșii sălbatici, îi vindem, apoi cumpărăm mobilă (din lemn de cireș) din Italia pe bani grei…

– Exact. Alții produc, fac plus valoare în țara lor, iar noi importăm materia primă, pe care am vândut-o pe nimic, sub forme finite, la prețuri uriașe.

Politicienii să respecte planurile cercetătorilor!

– Evenimentul zilei: Și care ar fi soluțiile, pentru că nu putem continua așa la infinit?

– Dorel Hoza: E nevoie de acei oameni capabili să pună cap la cap niște planuri pe termen mediu și lung – și avem astfel de specialiști -, apoi de politicieni care să respecte aceste planuri indiferent de partidele care se perindă la Putere. Domnule, să nu strice aceste planuri, să meargă mai departe cu ele! Să ia profesori de la universități, să ia cercetători de la institute… Nu există un singur om care să se priceapă la toate. E păcat să nu ne mobilizăm, mai ales că avem o regiune, un pământ atât de bune. Dacă am fi gospodari și dacă am avea un interes național, am putea face o treabă excepțională… Doar că nu există interes național decât din patru în patru ani sau din când în când, mai precis în situații în care masele sunt chemate să sprijine un singur om.