EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: I. Ruperea de Biserica Ortodoxă

Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică, aşa precum mărturisim în Simbolul de Credinţă (Crez): „Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică“. Aceasta este Biserica Ortodoxă.

În anul 330 Bizanțul (numit mai târziu Constantinopol) a devenit noua capitală a imperiului roman. Pierzând din mâini capitala, unii papi au început să aibă gânduri de supremaţie lumească și bisericească. Pentru a pune capăt pretenţiilor neîntemeiate ale acestora, la Sinodul al VI-lea a toată lumea s-a hotărât ca „scaunul Constantinopolului să aibă parte de întâietăţi deopotrivă cu ale scaunului Romei vechi.”

Dorind să obțină supremația bisericească, papii au folosit mai multe documente false. Pe la mijlocul secolului al IX-lea, s-au publicat în Occident –   sub inspiraţia papei – nişte documente false, cunoscute sub numele de „Decrete pseudo-isidoriene”. Prin acestea, papii erau ridicaţi în fruntea tuturor episcopilor lumii şi consideraţi urmaşi direcţi ai Sfântului Apostol Petru. „Conform Cambridge Medieval History, prima din cele trei părți este complet falsificată, conținând șaptezeci de epistole false, atribuite papilor dinaintea Sinodului de la Niceea (325). Tot aici au mai fost incluse două epistole falsificate atribuite lui Clement, care deja se aflau în circulație.”[1]

În comentariile sale asupra Decretelor, istoricul romano-catolic Johan Josef von Dollinger (1799-1890) a recunoscut faptul că Decretele erau „pline de falsuri și informații eronate.”[2]

Alt document fals este „Donația lui Constantin”. Acest document, alcătuit de papistași în secolul al VIII și atribuit Împăratului Constantin cel Mare (sec. al IV-lea), „se prezintă ca un document oficial în care împăratul Imperiului Roman, Constantin cel Mare, îi dăruiește Papei Silvestru și tuturor urmașilor săi nu numai autoritatea asupra întregii Biserici și a Palatului Lateran, dar și asupra cetății Romei și tuturor provinciilor, regiunilor și orașelor Italiei și regiunilor apusene.”[3] Documentul s-a bucurat de succes timp de șase secole. Câțiva oameni care au avut curajul să conteste autenticitatea acestui document au fost arși de vii la Strasbourg în 1229-1230. Cărturarul italian Lorenzo Valla (1407-1457), folosind analiza critică a conținutului și a stilului, a arătat că „Donația lui Constantin” este un fals.

Prin „Decretele pseudo-isidoriene” papii urmăreau supremația bisericească, iar prin „Donația lui Constantin” urmăreau supremația lumească.

În anul 861 s-a convocat la Constantinopol un Sinod la care au fost invitaţi toţi Patriarhii din Răsărit şi papa. Papa şi-a trimis delegaţii la Sinod, cu scrisori în care îşi afirma drepturile sale de supremaţie, cerând să i le recunoască şi Sinodul. Acest Sinod a recunoscut pe Sfântul Fotie ca Patriarh canonic, iar pretenţiile papei au fost respinse, arătându-se că problemele administrative ale imperiului sunt de competenţa împăratului, nu ale Sinodului. Delegaţii papali au semnat actul, dar când au ajuns la Roma au fost excomunicaţi de papa Nicolae I, nemulţumit de prestaţia lor. De asemenea, papa a excomunicat pe Patriarhul Fotie împreună cu tot clerul său.

Papa Nicolae I atrăsese în mrejele sale Biserica bulgară, creştinată de curând de către bizantini şi îi trimisese preoţi latini şi administraţie de la Roma; de asemenea, introdusese diverse inovaţii nepermise în practica bisericească. De aceea, Patriarhul Fotie a trimis o enciclică Patriarhilor din Răsărit, în care arăta toate inovaţiile introduse de latini, pe lângă faptul că au năvălit ca nişte tâlhari în Bulgaria şi au pus stăpânire spirituală pe ea.

Sfântul Patriarh Fotie a prezentat următoarele inovaţii ale latinilor :

1. postesc sâmbăta ;
2. despart prima săptămână a Postului Mare de restul lui, mâncând în acea săptămână lapte, ouă şi brânză ;
3. introduc celibatul (necăsătoria) la preoţi şi dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni (ortodocși) pentru faptul că sunt căsătoriţi ;
4. nu recunosc ungerea cu Sfântul Mir făcută de preoţi ci numai mirungerea făcută de episcop ;
5. au falsificat învăţătura despre Preasfânta Treime, introducând în Simbolul de credinţă adaosul „Filioque” (că Duhul Sfânt ar purcede şi de la Fiul).

În august – septembrie 867, la Constantinopol, Sfântul Patriarh Fotie a întrunit un Sinod la care a luat parte şi împăratul Mihail al III-lea. Sinodul l-a excomunicat pe papa Nicolae I şi a condamnat aceste inovaţii.

Mai târziu, împăratul Constantin Monomahul a propus ţinerea unui Sinod la Constantinopol, urmărind unirea cu papa din considerente militare. Acest Sinod a avut loc în anul 1054. Papa s-a învoit să trimită trei delegaţi, în frunte cu cardinalul Humbert, un om învăţat, dar înfumurat şi violent.

Pretenţiile delegaţilor papali, fiind inadmisibile, au fost respinse. Drept răspuns, ei au formulat în limba latină un decret de excomunicare (anatemă) asupra Patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii de Răsărit (Ortodoxe), iar apoi au părăsit Constantinopolul.

Sinodul a întors anatema asupra celor care au pronunţat-o, iar pe papa l-au şters din dipticele (pomelnicele) Bisericii Ortodoxe.

Astfel s-a rupt adunarea papistaşilor de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Fiind ruptă de Biserică, adunarea papistașilor nu mai are Sfinte Taine. Nu mai este valabil nici botezul lor, nici preoția, nici împărtășania. Nici Aghiasmă nu mai pot face. Când binecredinciosul voievod Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, la 21 octombrie 1599, a voit să construiască în oraş o biserică ortodoxă. Dar preoţii, boierii şi cetăţenii fiind papistaşi (trecuți prin viclenie de la Ortodoxie la papism), nu-i permiteau să construiască în oraşul lor o biserică de altă lege.

Voievodul le-a zis: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte”. Iar ei ziceau: „Noi suntem credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată, iar arhiereul ortodox cu preoţii lui să o sfinţească; tot aşa să facă şi papistaşii. Apoi aghiasma să fie pusă în catedrala romano-catolică, închisă în vase deosebite şi bine pecetluite de ortodocşi şi papistaşi. Şi „a cărora va rămânea aghiasma nestricată ca şi cum ar fi luată acum din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie legea rea”. Marele voievod a precizat: „Căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum nădajduiesc în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi promiteţi mie a zidi biserica, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”, iar papistaşii au strigat cu glas mare : „Bine, bine, să fie aşa”.

După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „cheamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem harul lui Dumnezeu.” Şi despecetluinde-se vasul ortodocşilor, apa cea sfinţită era mai curată ca înainte, ca apa dintr-un izvor curăţitor. Apoi s-a despecetluit şi vasul papistaşilor, şi apa lor avea un miros respingător şi tot locaşul s-a umplut de putoare. Atunci s-au înspăimântat cei de față şi cu mirare au strigat: „Adevărată este legea grecească (ortodoxă, n.n.) pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru”. Şi mulţi papistaşi au revenit atunci la Ortodoxie.

Fiind ruptă de Biserică, adunarea papistașilor nu are statornicie dogmatică și canonică. Conciliul Vatican II (1965) este contaminat de ideile evoluționiste ale iezuitului Pierre Teilhard de Chardin. Dogmele papale nu sunt statornice, ci evoluează într-un sens greșit, conformându-se modernismului. Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței (fostul papă Benedict al XVI-lea), mergând pe linia evoluționistului  Pierre Teilhard de Chardin, scria: „Imboldul dat de Teilhard de Chardin a exercitat o influență majoră [asupra Conciliului Vatican II]. Cu o viziune îndrăzneață, această influență a inclus mișcările istorice ale creștinismului în marele proces cosmic al evoluției […] Sloganul lui Teilhard «creștinismul înseamnă mai mult progres, mai multă tehnologie» a devenit un stimul în care părinții participanți la Conciliu din țări bogate și sărace deopotrivă, au găsit o speranță concretă”.[4] Fiind despărțiți de Hristos, papistașii reduc Creștinismul la un progres tehnologic.

Bazându-se pe teoria evoluției, adunarea papistașilor se află în plin proces de degradare morală, acceptând fetele „paracliser”, bătăile din palme (manum percussio) în timpul slujbei din biserică și dansul liturgic, adică legănarea ritmică a corpului (fluctuationes rhytmicae) și transformând astfel lăcașul de cult catolic într-o sală de spectacol.[5]

de prof. dr. Ioan Vlăducă

– va urma –

            Bibliografie

•             Preotul Iconom Stavrofor Eugeniu Bărbulescu, Istoria Bisericească Universală, Ed. Cugetarea, 1947.
•             Preot Ionel Ene, Patriarhul Fotie al Constantinopolului, Ed. Episcopiei Buzăului şi Vrancei, 2003.
•             Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei. Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, al Galiţiei şi a toată Ucraina, Craiova, 1999.
•             Teodor M. Popescu, La o sută de ani după schismă.
•             Evsevie Popoviciu, Istoria Bisericească, volumul I, de la anul 1-1054, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1900.

1933. Pulpea, M. Dana, Istoria Bisericii Universale până la 1054, 1933.

•             Dr. Sergiu Arhiepiscop de Vladimir, Cuvântări Apologetice asupra adevărurilor fundamentale ale religiunii creştine ortodoxe, traduse de Arhimandritul Nicodem Munteanu, Bucureşti, 1905.
•             Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.
• Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor romano-catolice, Ed. Theosis, Oradea, 2010.
•             Slujba, viaţa şi acatistul Sfinţilor Ierarhi Fotie cel Mare, Grigorie Palama şi Marcu al Efesului, Tesalonic, 2004.

[1] Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor romano-catolice, Ed. Theosis, Oradea, 2010, p. 189-190.
[2] Citat în Philip Schaff, History of the Christian Church, p. 3, www.ccel.org/s/schaff/history/5_chI5.htm
[3] Michael Whelton, op. cit., p. 186.
[4] Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology, Ignatius Press, 1987, p. 334; cf. Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor romano-catolice, Ed. Theosis, Oradea, 2010, p. 44.
[5] Cf. Michael Whelton, op. cit., p. 50.