Reclame
Sistemul vrea să ne reducă la tăcere! Sprijiniți OrtodoxINFO!
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!
DESPRE CUM S-A FĂCUT PAPA PE SINE ÎMPĂRAT ȘI DUMNEZEU
Sfânta Mănăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos
(tradus din greca în romana de ieroschimonahul Ștefan Nutescu)
Prolog
Este firesc că eforturile contemporane pentru reapropierea lumii creștine să aibă o larga recunoaștere, deoarece, pe de o parte, ele constituie contribuția umana la cauza sfânta a unității și, pe de alta parte, se fac într-o epocă în care lumea, fărâmițată de mulțimea felurita a contradicțiilor, caută cu agonie elemente unificatoare.
Însă aceste eforturi s-au arătat până astăzi dezamăgitor de ineficiente. Nu numai că nu mai insufla niciun optimism, ci pricinuiesc chiar o deosebită neliniște, din moment ce consecințele lor vătămătoare sunt deja evidente:
a) tocirea conștiinței ortodoxe, împărțirile și schismele în cadrul plinătății Bisericii noastre;
b) confuzia, descurajarea și dezorientarea eterodocșilor care caută autenticitatea Credinței;
Textul care urmează constituie expresia acestei neliniști a noastre, de vreme ce dialogul dintre ortodoxie și papism (1) domina relațiile intercreștine și, mai mult, coexistența ortodocșilor și papistașilor în societățile noastre multiculturale apare ca o provocare pentru orice conștiință ortodoxă.
Urmând tradiția noastră patristică care ne-a învățat „să iubim în adevăr” și să „adeverim în dragoste”, intenționăm să schițăm cu luciditate și responsabilitate fața papismului.
Iar aceasta deoarece este vădit că aceste hotare devin din ce în ce mai greu de distins.
Nu numai pentru că în viața ortodocșilor a intrat profund civilizația apuseană, fasonată după creștinismul contrafăcut al Occidentului, ci și pentru că în zilele noastre se răspândesc ideile și concepțiile „Noii Ere” (New Age), care pretinde că toate religiile conduc în mod egal la un același așa-zis Dumnezeu.
Pentru ortodocși curăția Credinței constituie temelia neclintita în nevoința lor pentru îndumnezeire. Credința dreaptă este „medicamentul cel mare și cel dintăi al mântuirii” (Sf.Maxim Mărturisitorul).
Dar și frații noștri eterodocși delimitarea corectă a adevărului le arată calea de întoarcere la casa lor părinteasca, Biserica Ortodoxa.
Ruperea Creștinătății apusene de trupul Bisericii, nu a provenit pur și simplu din niște diferențe de ordin administrativ sau de tradiție locală, ci dintr-o alterare profundă a a trăirii bisericești care a creat o prăpastie între cele două lumi.
Datoria firească de a respecta pe orice om cu convingeri diferite, raporturile amabile, lipsite de ipocrizie și dorințele de bună-credință pentru unitate nu ne dau însă dreptul să tăcem sau să ascundem această realitate.
Desigur, se păstrează și astăzi în Occidentul papistaș rămășițe ale tradiției patristice, mai ales în spațiul monahal. Și fară îndoială există mulți monahi smeriți sau credincioși simpli care își afierosesc viața lor rugăciunii și faptelor de dragoste creștină. Cu toate astea, toate elementele pozitive care s-au păstrat în tradiția apuseană nu au fost în stare să împiedice denaturarea Creștinismului și transformarea Bisericii Romane într-un stat lumesc cu regim teocratic, transformare care a condus inevitabil la dezvoltarea instituției papale.
Dăruind aceasta broșură fraților noștri, în epoca în care sincretismul și secularizarea au amorțit conștiința bisericească a celor mai mulți dintre noi, ne rugăm să simțim toți datoria și să conștientizăm puterea pe care o avem ca păzitori și apărători ai Ortodoxiei.
Această datorie și aceasta putere sunt învederate de patriarhii Răsăritului în istorica lor Enciclica de la 1848: „Încă la noi, nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată să introducă lucruri noi, căci păzitorul Credinței este însuși trupul Bisericii, adică însuși poporul, care voiește că veșnic neschimbata să-i fie Credința și la fel cu cea a Părinților lui”.
SFÂNTA MĂNĂSTIRE PARAKLITU
(1)nu folosim termenul de romano-catolicism, deoarece nu are fundament istoric și nici nu este corect din punct de vedere teologic. De la începutul secolului al II-lea Biserica cea una și nedespărțită a lui Hristos, așa cum o mărturisim în Simbolul Credinței, se numește Catolică (Universala, Soborniceasca), pentru că ea cuprinde totalitatea Credinței, adică plinătatea adevărului. Așijderea, de vreme ce din anul 330 NOUA ROMĂ (Constantinopolul) a devenit capitala imperiului roman, termenul de romeos sau romios, definește pe fiecare cetățean ortodox al lui (al imperiului), indiferent de neam. Astfel, în sensul strict al cuvântului, romano-catolicii sunt creștini ortodocși. Ca romei, adică urmași ai Imperiului Roman, și catolici, adică membri ai Bisericii Ortodoxe, care continua să dețină deplinătatea credinței. Dimpotrivă, PAPISTAȘII, DUPĂ CUCERIREA TRONULUI ROMEI DE CĂTRE FRANCI (1009), NU MAI SUNT ROMEI, CI FRANCO-LATINI. Iar DUPĂ CĂDEREA LOR DIN SOBORNICITATE (plinătatea) Credinței, din pricina acceptării a numeroase erezii, NU MAI SUNT CATOLICI, CI ERETICI.
Cu toate astea, după Schisma definitiva (1054), papistașii au uzurpat acești termeni. POPOARELE ORTODOXE însă, până în sec.al XIX-lea, CUNOȘTEAU bine că ROMEOS ȘI CATOLIC ÎNSEAMNĂ ORTODOX, de aceea ERETICII DIN APUS erau numiți LATINI, PAPISTAȘI. CONFUZIA care se observa astăzi în terminologie s-a creat la începutul sec.XX-lea, ODATĂ CU APARIȚIA ECUMENISMULUI.
NAȘTEREA PAPISMULUI
Biserica, în decursul primului mileniu al existentei sale, și-a păstrat unitatea în Răsărit și în Apus cu toate tangajele conjucturale pe care le-au creat ereziile, schismele și feluritele neînțelegeri. Ruperea Creștinătății apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească, așa cum ea s-a definitivat în 1054, a constituit sfârșitul tragic al unor procese de alterare în spațiul Europei Apusene, pe trei planuri strâns legate intre ele: a) teologic, b) bisericesc și c) politic.
A. ÎN PLAN TEOLOGIC
Germenii diferențierii teologice a Apusului se afla în scrierile fericitului Augustin (354-430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augstin a ignorat limba greacă și Părinții greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sf.Atanasie, Sf.Vasile cel Mare, Sf.Grigorie Teologul, Sf.Grigorie de Nyssa s.a.). Influențat de neoplatonism și de principiile Dreptului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere străine de trăirea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi de pildă, identificarea ființei cu energiile în Dumnezeu, purcederea Sf.Duh și de la Fiul (Filioque)s.a.
B. ÎN PLAN BISERICESC
Biserica veche accepta, în mod onorific, că primul în ordine, în relațiile cu ceilalți episcopi, să fie episcopul Romei, de vreme ce orașul acesta era capitala Imperiului Roman. Însă în cadrul instituției sinodale, papa nu a încetat să fie egal cu toți ceilalți episcopi (primus inter pares = primul intre egali). Mai tărziu, după ce capitala imperiului s-a mutat în Răsărit, Sinodul al IV-lea ecumenic (451) a recunoscut tronului episcopal al Constantinopolului „privilegiul de cinste” întocmai cu cel al Romei.
Însă DUHUL EXPANSIONIST și centralizat AL VECHII ROME i-a influențat pe mulți papi, care NU AU ÎNTÂRZIAT SĂ IA PRIMATUL DE CINSTE, DREPT PRIMAT DE PUTERE ȘI STĂPÂNIRE, intervenind sub aspect pastoral în alte Biserici Locale și PRETINZÂND HEGEMONIA PESTE TOATĂ BISERICA. Totuși, în primele veacuri, acest ambiții de stăpânire ale papilor constituiau abateri incidentale și exprimau de obicei niste slăbiciuni personale.
C. ÎN PLAN POLITIC.
De la sfârșitul secolului al IV-lea, până în secolul al VI-lea, diferite RASE GERMANE ÎN STARE PRIMITIVĂ (francii, goții, longobarzii, vandalii, s.a) AU INUNDAT ȘI AU CUCERTI EPARHIILE PROSPERE ALE IMPERIULUI ROMAN DE APUS, luând în robie populațiile băștinașe și schimbând radical situația social-culturala din zona.
COLONIȘTII BARBARI – intre care rolul principal l-au jucat FRANCII, în încercarea lor de a se civilza, îmbrățișează Creștinismul, însă îl amesteca cu elemente idolatre. Cu acest fel de creștinism problematic INTRĂ ȘI ÎN CLER, ÎNDEPĂRTÂNDU-I PE IERARHII ROMANI DE LA CONDUCEREA BISERICEASCĂ.
Acești episcopi franci trăiesc însă că ‚nobili’ mireni ai epocii lor (conții, ducii, s.a.): dețin funcții lumești, participa la expediții militare, poarta uniforme militare, etc. Iată CUM DESCRIE SF.BONIFATIE, în Epistola să către papa Zaharia, în 741, situația bisericeasca din Galia Romana, unde predominau episcopii franci : „CREDINȚA ESTE CĂLCATĂ ÎN PICIOARE. TIMP DE 80 DE ANI, EPISCOPII FRANCI NU S-AU ADUNAT ÎN SINOD ȘI NU AU ARHIEPISCOP. CELE MAI MULTE SCAUNE EPISCOPALE SE DAU MIRENILOR IUBITORI DE ARGINT ȘI CLERICILOR ADULTERI, CARE PARTICIPĂ LA INCURSIUNI MILITARE ÎMBRĂCAȚI CU ECHIPAMENT MILITAR COMPLET, UCIGÂND CU MÂINILE LOR, FĂRĂ DEOSEBIRE – CREȘTINI ȘI IDOLATRI”
În fata acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbară, episcopul Romei stă, de obicei, la înălțimea misiunii sale duhovnicești și își asumă rolul de conducător al națiunii pentru protecția romanilor înrobiți.
Unii papi, însă, pentru a-și întări tronul lor, au urmat o tactică lumeasca.
Scot în evidenta cu emfază autoritatea lor bisericească, prezintă tendințe de supremație și SE ÎNCONJOARĂ DE STĂPÂNIRI POLITICE.
De pildă, ÎN 754 PAPA ȘTEFAN II, ACCEPTĂ AUTONOMIA POLITICĂ A BISERICII ROMEI, PE CARE I-O OFERĂ REGELE FRANCILOR, PEPIN CEL SCURT.
Astfel se întemeiază PRIMUL STAT PAPAL.
Mai tărziu, NICOLAE II (858-867), PRIMUL PAPĂ ROMAN FRANCOFIL, concentrează în persoana sa cea mai înalta stăpânire bisericească și politică. „Nicolae se considera pe sine împăratul întregii lumi”, mărturiseau contemporanii lui.
În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), unește cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene și se ambiționează să formeze o noua împărăție, revendicând numele și strălucirea Imperiului Roman de Răsărit. Pentru împlinirea acestui scop organizează sistematic ciocnirea Apusului cu Răsăritul printr-o strategie care cuprinde următoarele doua laturi:
1) LEPĂDAREA ORTODOXIEI ȘI CREAREA UNUI CREȘTINISM DIFERIT, care vă accentua particularitatea culturala a noii împărații.
Acest CREȘTINISM FRANC, pe care îl proiectează consilierii lui Carol cel Mare, se bazează pe formulările teologice ale fericitului Augustin și SE EXPRIMĂ PRIN NOI CHIPURI ȘI FORME ale practicii bisericești: BOTEZUL PRIN STROPIRE, CELIBATUL OBLIGATORIU LA CLERICI, PRIVAREA MIRENILOR DE LA ÎMPĂRTĂȘIREA DIN POTIR, BĂRBIERITUL CLERICILOR, s.a. În cadrul tacticii anti-ortodoxe, episcopii franci, în anul 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotărârile Sinodului VIII ecumenic (787) pentru închinarea acordata icoanelor, iar în 809 (Conciliul de la Aachen), adaugă Filique la Sf.Simbol al Credinței. Aceste doua evenimente constituie prima etapa a Schismei dintre francii cuceritori și ortodocșii romani.
2) O POLITICĂ ANTIELENĂ, deoarece elenismul constituia trupul istoric al Ortodoxiei și un element constitutiv al Imperiului Roman. Francii, dezavantajați cultural, încep să denigreze cultura elena că fiind o cultura a înșelăciunii și îi numesc pe eleni, greci, dând acestui vechi nume al lor un conținut batjocoritor (grec = eretic, escroc).
Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se lupta să rămână credincioasa tradiției creștine primare și continuității elene, păstrând comuniunea bisericeasca cu toate Patriarhiile din Răsărit. Astfel, de pilda, în 816, papa Leon III a lepădat adaosul Filique și, ca să păstreze Simbolul Credinței neatins de falsificările introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui, să fie scris pe niste plăci de argint, care au fost puse pe pereții Bisericii Sf.Petru cu inscripția „Pe acestea, eu, Leon, le-am așezat din dragoste și pentru păstrarea Credinței Ortodoxe”. Mai tărziu, reprezentanții papei Ioan VIII au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al VIII-lea Sinod Ecumenic, și în care, sub președinția Sf.Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane și la Filique.
În secolul al X-lea francii intensifică polemica împotriva romanilor ortodocși din Apus, având ca scop să cucerească tronul papal.
CALEA ȘI EVOLUȚIA PAPISMULUI
Din momentul în care Patriarhia cu scaun de întâietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt având drept consecință descompunerea treptată a ei. Sf. Nectarie al Pentapolei consemnează în acest sens: „Biserica Apuseană a pierdut libertatea ei duhovniceasca, și-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile ei, s-a lipsit de bogăția Harului Sf. Duh, de prezența lui Hristos. În cele din urmă a ajuns un trup mut, fără duh și suflet.”. De aceea, în secolele următoare alunecă pe un povârniș denaturant, străin, fără nici o speranță de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la deznădejde, la vid existențial și la impas.
La numai câțiva ani după Schisma, în 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate în evidentă – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretențiile scaunului papal pentru stăpânirea absoluta a lumii:
„Biserica Romana a fost întemeiată de Însuși Dumnezeu. Papa este stăpânul absolut al Bisericii Universale. Rânduiește și caterisește episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic.
Reprezentanții lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el folosește însemne împărătești. Principii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul să-i destituție pe împărați. Fără aprobarea lui nici o carte nu este valabilă. Hotărârile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotărârile tuturor celorlalți. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfințenia lui este asigurată datorita virtuților Sf.Petru. Biserica Romană nu greșește niciodată și nici nu vă greși vreodată” (Patrologia Latina de J.P.Migne, Paris 1844-1890, vol.148, p.107).
Cu aceste poziții ale papei Griogorie al VII-lea încep luptele dure ale „Bisericii” Romei pentru impunerea religioasă, politică și socială a ei asupra popoarelor Occidentului (cearta pentru investitură), care durează vreo 200 de ani. În cele din urma, papa concentrează în mâinile sale orice stăpânire – spirituală, politică, legislativă, juridică.
ESTE PRIMA APARIȚIE A TOTALITARISMULUI ÎN EUROPA.
ÎN 1095, PAPA URBAN AL ÎI-lea, PRIN LOZINCA „Aceasta o vrea Dumnezeu”, A RIDICAT ÎNTREAGA CREȘTINĂTATE APUSEANĂ SĂ PORNEASCĂ ”UN RĂZBOI SFÂNT” ÎMPOTRIVA MUSULMANILOR CARE OCUPASERĂ LOCURILE SFINTE.
Este vorba de Cruciade, pe care RĂSĂRITUL LE-A TRĂIT CĂ PE UN COȘMAR, FIIND ASEMENEA INCURSIUNILOR BARBARE (A se vedea în continuare, la capitolul Crime ale papismului).
În secolele al XII-lea și al XIII-lea „Biserica” Latina întemeiază în mănăstirile marilor orașe școli speciale unde se învață teologia scolastica.
TEOLOGII SCOLASTICI TREC CU VEDEREA CREDINȚA DE SUS REVELATĂ ȘI TRĂITĂ A BISERICII, SPRIJININDU-SE PE FILOZOFIA ARISTOTELICĂ ȘI ÎNCEARCĂ SĂ CERCETEZE TAINELE LUI DUMNEZEU, CU LOGICA ȘI CUGETAREA OMENEASCĂ.
Iar aceasta are DREPT REZULTAT – APARIȚIA CREDINȚEI ÎNTR-UN DUMNEZEU DENATURAT,
ÎNCHIPUIT de care omul Occidentului este chemat să se apropie prin capacitățile sale intelectuale.
Drept urmare, CREDINȚA CREȘTINĂ SE TRANSFORMĂ dintr-o legătură vie de trăire cu Dumnezeu ÎNTR-UN PRINCIPIU METAFIZIC ABSTRACT, pe care ”BISERICA”-STAT se angajează să-l îmbrace cu autoritatea ei și să-l protejeze sau chiar să-l impună cu puterea ei.
În cele din urma, prin scolasticism, Occidentul se depărtează pentru totdeauna de autenticitatea vieții bisericești și în civilizația lui domina intelectualismul.
S-a spus foarte potrivit că „CREȘTINISMUL APUSEAN NU ESTE BISERICA LUI DUMNEZEU-CUVÂNTUL, CI RELIGIA CUVÂNTULUI RAȚIONAL” (Pr.Mihail Kardamakis).
ÎN SECOLUL AL XIII-lea SE FORMULEAZĂ de către teologii scolastici PRINCIPIUL potrivit căruia CONDUCEREA bisericeasca ESTE INFAILIBILĂ.
În aceeași epocă (1233), PAPA GRIGORE AL IX-LEA ÎNTEMEIAZĂ INCHIZIȚIA (instituția Sfintei Inchiziții) pentru persecutarea și neutralizarea organizată a celor ce se îndoiesc de autoritatea papală. Un mecanism ce răspândește frica și groaza se întinde treptat în toată Europa. Totodată, stăpânirea clerului se întărește, în timp ce poporul este ignorat și se afunda în neștiință (clericalism).
PROFUNDA SECULARIZARE A ”BISERICII” APUSENE, A ZDRUNCINAT CREDINȚA MILIOANELOR DE CREȘTINI și de aceea s-au creat valuri de împotriviri.
Comerțul papei cu indulgente a dat prilejul că, în 1517, să erupă ca un vulcan mișcările care cereau schimbarea.
Monahul Martin Luther conduce o revoltă ce a cuprins nenumărate mulțimi de creștini, care se desprind de „Biserica” papală – cunoscuta Reformă. Cei care s-au rupt au fost numiți protestanți. Repede s-au format și alte asemenea grupări protestante. Între papistași și protestanți s-a creat o prăpastie pricinuită de o ura neîmblânzită, cu ciocniri, războaie și crime.
ÎN FRANȚA, ÎN ÎNFRICOȘĂTOAREA NOAPTE A SF.VARTOLOMEU (23 spre 24 august 1572), PAPISTAȘII AU UCIS MII DE PROTESTANȚI.
Apogeul războaielor religioase a fost Războiul de 30 de ani (1618-1648), care a cutremurat întreaga Europă Apuseană.
În decursul veacurilor, POPOARELE EUROPEI AU TRĂIT SUB MASCA PAPISMULUI UN CREȘTINISM CARE NU ELIBEREAZĂ FIINȚA UMANĂ, CI O ASUPREȘTE ȘI MAI MULT.
De aceea, ele s-au îndreptat foarte repede spre agnosticism și ateism. RENAȘTEREA, la început, (secolele al XIV-lea-al XVI-lea) și mai tărziu ILUMINISMUL (secolul al XVIII-lea) leapădă ‚dumnezeul’ francilor, însă păstrează orientarea antropocentrista a papismului și PROPOVĂDUIESC AUTOÎNDUMNEZEIREA OMULUI.
În secolul al XIX-lea se aude tot mai limpede de la Nietzsche și de la urmașii lui predica morții lui Dumnezeu: „Dumnezeu a murit, credința în Dumnezeul creștin nu mai este credibilă…”.
Mulți au sesizat foarte corect că TOATE SISTEMELE ATEISTE contemporane Occidentului – filozofice, sociale, politice – SUNT ROADELE METAFIZICII SCOLASTICE ȘI ALE TOTALITARISMULUI PAPAL.
În ultimele două secole, Roma, în loc să învețe din greșelile trecutului, se întărește și mai mult în poziția ei.
CONCILIUL VATICAN I (1870) IMPUNE că dogma de credință inviolabila PRIMATUL DE STĂPÂNIRE și INFAILIBILITATEA PAPEI.
Este vorba despre căderea definitiva a „Bisericii” Apusene. Hristos, singurul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe Pământ, iar locul Lui îl ocupa pontiful idolatrizat al Romei!.
La protestul unui cardinal împotriva introducerii acestei dogme neconforme cu tradiția, papa Pius al IX-lea îi raspunde cu proverbialul sau cuvânt „Tradiția sunt eu!”.
Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte însemnată se desparte și formează „Biserica Veche Catolică”.
CONCILIUL VATICAN ÎI (1962-1965) cu toate că anunță reînnoire, PĂSTREAZĂ INFAIBILITATEA PAPEI și o extinde în toate hotărârile lui.
În același timp, același Conciliu îi CHEAMĂ PE TOȚI CREȘTINII de orice confesiune LA O UNITATE PANCREȘTINĂ, dar CU CENTRUL LA ROMA și AVÂND DREPT CONDUCĂTOR PE PAPA (ecumenismul papocentric).
1. La sfârșitul secolului al XX-lea, în sânurile „Bisericii” papale izbucnește o nemaipomenită criză de dezorganizare. „Așteptam că după Conciliu ÎI Vatican să răsară o zi însorită pentru Biserica, spune Papa Paul al VI-lea, dar neam trezit în cea mai mare furtuna”.
Câțiva teologi papistași renumiți își exprima deschis opoziția lor față de infailibilitatea papală. Mii de clerici, printre care și oameni de baza ai Vaticanului, renunță la preoție, iar mulți dintre ei și la credință.
Vocațiile pentru viață monahala și preoțească cunosc o înfricoșătoare scădere.
Numai în Belgia, intre anii 1995-2007, nu a fost hirotonit niciun preot.
În facultățile lor de tologie, chiar și în mănăstirile papistașe, introduc meditația transcedentală și psihanaliza pentru a depăși impasurile existențiale pe care le creează rigorismul și celibatul obligatoriu.
Dar și turma papistașă este condusa în chip tragic la o decolorare religioasa și cunoaște o înfricoșătoare criza morala.
Bisericile papistașe care se închid sau se vând, islamul și religiile orientale care căștiga teren, credințele oculte și satanismul, care își măresc numărul de adepți și multe altele dau mărturie despre poziția dificilă a „Bisericii” Latine.
În ultimele decenii se imnulteste numărul apusenilor care caută atuenticitatea vieții creștine în Ortodoxie.
Interesul pentru Teologia patristică, pentru viață liturgică ortodoxă, pentru monahismul răsăritean, dar și revenirile la Biserica Ortodoxă sunt realități însemnate. Cu toate acestea, mecanismele absolutiste ale Vaticanului, nu se văd dispuse să se lepede de trecutul lor.
În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei că papa Benedict al XVI-lea, însuflețind nădejdile tuturor celor care așteptau înnoirea „Bisericii” Apusene.
Dar curând acțiunile și declarațiile șocante ale noului papă au arătat ruperea de propriile-i convingeri anterioare și neputință să de a înțelege cerințele vremurilor.
Din păcate, fiecare papă este este obligat să urmeze calea „infailibila” a înaintașilor lui și să se conformeze pretențiilor preaputernicei Curii Papale (Curia este aparatul administrativ al „Sfanțului” Scaun care coordonează și realizează organizarea „Bisericii Papale”), care de asemenea deține și își impune „infailibilitatea” ei.
EREZII PAPALE
Potrivit cu dumnezeiesca Descoperire, Dumnezeu Se distinge în Trei Persoane, Care sunt de o ființă, de o cinste și de o putere.
Dar nu există trei Dumnezei, ci Unul.
Fiecare Persoană însă are o însușire deosebită, care arată modul diferit al existenței Sale: Tatăl este nenăscut (este singurul început și izvor al Dumnezeirii); Fiul este născut (Se naște din Tatăl „mai inanite de toți vecii”); și Duhul Sfânt este purces (nu este nici născut, nici nu se naște, ci purcede de la Tatăl „înainte de toți vecii”).
Simbolul Credinței, care s-a alcătuit la Sinoadele I și II Ecumenice (325, 381) mărturisește credința „întru Duhul cel Sfanț, Domnul, de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede”, urmând cuvintele lui Hristos: „Când va veni Mângâietorul…Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede…” (Ioan 15,26).
Sinodul III Ecumenic din 431 (prin canonul 7) interzice categoric orice adaos sau scoatere din Sfântul Simbol.
Francii însă, voind să înțeleagă esență lui Dumnezeu cu logica lor, au răstălmăcit cuvintele lui Hristos, disprețuind Sinoadele Ecumenice, și au adăugat în Simbol după propoziția „Care din Tatăl purcede…”, cuvântul Filique (adică și de la Fiul), ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul. Cu acest adaos se creeza probleme teologice de nesoluționat și serioase schimbări în credința și în viața Bisericii. Mai Concret:
Se introduc în Sfânta Treime două principii (începuturi).
Adică rezultă doi Dumnezei principali (Tatăl și Fiul) și unul secundar (Duhul Sfânt).
Se produce astfel desăvârșită dizolvare a dogmei treimice. „Dumnezeul Treimic” al papistașilor nu mai este Dumnezeul cel adevărat, ci un dumnezeu fals și inexistent.
Duhul Sfânt este subestimat și înlăturat din viața Bisericii și a creștinului. Astfel Biserica se lipsește de caracterul ei harismatic, aspiră la impunerea socială și la autoritatea lumească, supra-accentuează organizarea și misiunea ei lumească. Creștinul nu mai are drept scop înnoirea să lăuntrică și cunoașterea lui Dumnezeu, care se realizează numai prin Duhul Sfânt, ci se limitează la îndreptarea sa morală și urmarea exterioară a lui Hristos.
În sfârșit, dependența de Sf.Duh de Fiul a dat posibilitatea Romei să susțină cu autoritate că în lume numai papa, că reprezentant al lui Hristos, are puterea să împartă darurile pe care Duhul Sfânt le dăruiește Bisericii. (Uneori, mai ales în țările ortodoxe, papistașii rostesc Crezul fară Filique. Dar aceasta se face din motive propagandistice, iar nu fiindcă pentru ei, Filique a încetat să mai fie considerată o dogmă esențială de credință. De altfel, ștergerea unui cuvânt din Sf.Simbol nu are nici o însemnătate daca nu se leapădă de teologia scolastică care l-a creat pe Filique și toate celelalte erezii papale).
2. ENERGIILE CREATE ALE LUI DUMNEZEU (harul creat)
Una dintre cele mai mari rătăciri ale Papismului este faptul că identifica esență necreata a lui Dumnezeu cu energiile Sale necreate.
Și, mai mult, că atribuie lu Dumnezeu energii create.
Dar energii create au numai creaturile. Dumnezeu cel necreat are numai energii necreate.
În teologia ortodoxă se face distincție intre esență necreata a lui Dumnezeu și energiile Sale necreate.
Desigur, cu esența lui Dumnezeu, care nu poate fi înțeleasă cu mintea și care este cu desăvârșire inexprimabilă, credinciosul nu poate intra în comuniune. Poate comunica însă cu energiile Sale dumnezeiești (Harul dumnezeiesc).
Dar acestea, precum și esența dumnezeiască, sunt necreate.
Ele sunt altceva decât esența dumnezeiasca, dar nu altceva decât Dumnezeirea.
Credinciosul, prin pocăință, asceză, rugăciune și participarea la Tainele Bisericii, intră în comuniune cu energiile dumnezeisti necreate, devine „părtaș dumnezeieștii firi”.
Adică, prin energiile dumnezeiești necreate și după măsură nevoinței sale duhonvicesti, i se curăța inima să de patimi, i se luminează mintea și se învrednicește să „vadă” într-un chip tainic și de neînțeles, slava dumnezeiască, lumina necreată. Aceasta este tradiția isihasta a Bisericii noastre.
PAPISTAȘII, dimpotrivă, NU ACCEPTĂ ENERGIILE NECREATE ALE LUI DUMNEZEU.
Cred că Dumnezeu este o esență inaccesibilă care nu comunică personal cu omul. Lucrează în lume, însă nu direct, ci indirect, prin energiile create.
Pentru ei, Harul dumnezeiesc este o mărime creată de Dumnezeu pentru a-l mântui pe om.
Creat este de asemenea și harul Tainelor, așa cum creată a fost și lumina taborică a Schimbării la Față a lui Hristos.
Aceasta învățătură are consecințe catastrofale în viața creștinului.
Pentru că, dacă dumnezeiescul Har este cu adevărat creat, atunci omul NU poate ajunge la sfințire și îndumnezeire.
Și aceasta deoarece, foarte simplu, un lucru creat – energia creată (harul) – nu poate slobozi și îndumnezei o altă creație – pe om.
De aceea, apusenii „nu vorbesc despre îndumnezeire ca despre scopul vieții omului, ci despre desăvârșirea morală; că adică suntem datori să devenim niște oameni mai buni, nu însă dumnezei după Har. Prin urmare, Biserica nu poate fi comuniunea care să ajute la îndumnezeire, ci o instituție care dăruiește oamenilor justificare într-un chip legalist și judiciar prim mijlocirea harului creat.
Adică, în ultima analiză, se desființează însuși adevărul Bisericii că o reală comuniune (comunitate) teantropica „ .
Teologia apuseană, prin refuzul ei de a accepta energiile necreate ale lui Dumnezeu, s-a înstrăinat de Teologia patristică, având ca urmare căderea ei și în alte erezii.
Și acestea pentru că Părinții Bisericii, atunci când teologhiseau, exprimau prin cuvinte omenești experiență pe care o dobândiseră din comuniunea cu energiile dumnezeiești ale Sf.Duh (experierea dumnezeirii). Adică teologia lor este descoperirea lui Dumnezeu Însuși. Papistașii însă, pentru că nu au posibilitatea comuniunii cu energiile dumnezeiești necreate, teologhisesc având că fundament gândirea omenească. Adică teologia lor este o ideologie metafizica omenească care nu are nici o legătură cu adevărul dumnezeiesc.
Schimbarea profundă pe care o aduce în viața Bisericii teoria despre harul creat a preocupat intens Răsăritul ortodox în cinci mari Sinoade ținute la Constantinopol (sec.XIV). În ele s-a formulat limpede experiență ortodoxă, având că îndrumător pe arhiepiscopul mărturisitor al Tesalonicului, Sf.Grigorie Palama.
3. PRIMATUL PAPAL DE STĂPÂNIRE ȘI INFAILIBILITATEA
De vreme ce prin ereziile lui Filique și ale harului creat, Sf.Duh a fost coborât din cinstea Sa și întreaga Dumnezeire Treimica a fost alungată în spațiul inaccesibilului din punct de vedere empiric, un om vine să umple golul care s-a creat, pontiful Romei. El se proclamă infailibil și stăpân absolut al Bisericii universale.
Că să nu se creadă că primatul papal de stăpânire și infailibilitatea aparțin trecutului „Bisericii” Apusene, vom cita câteva aspecte ale practicii contemporane ale papei menționând extrase din: „Constituția Dogmatică despre Biserică” a Conciliului Vatican II (1965), care este cuprinsa și în actuala lucrare „Cateheza Bisericii Catolice”:
„Episcopul Romei, cu demnitatea sa de reprezentant al lui Hristos și de pastor al întregii Biserici, are stăpânire deplină, supremă și universală în Biserică, pe care o poate folosi liber oricând voiește”.
„Nu poate exista Conciliu universal dacă nu se vă confirma sau, cel puțin, nu va fi acceptat de urmașul lui Petru”.
„Infailibilitatea cu care divinul Eliberator a voit să înzestreze Biserica Sa o are episcopul Romei….De aceea și hotărârile lui, foarte corecte, sunt considerate irevocabile prin însuși caracterul lor, iar nu prin consimțământul Bisericii…Pentru aceasta ele nu mai au nevoie de confirmarea celorlalți, nici nu primesc recurs la un alt organ de judecată.”.
Cu aerul stăpânirii infailibile, papa Parul al VI-lea a proclamat, în 1963, Conciliul Vatican II drept Conciliu (Sinod) ecumenic cu următoarele cuvinte: „Eu, așadar, Papa, care cuprind în persoana mea și în sfânta mea demnitate toată Biserica, proclam Conciliul acesta drept universal.” Și a semnat hotărârile Conciliului cu formula: „Eu PAUL, Episcopul Bisericii Catolice”. Dar și fiecare papă, considerandu-se pe sine super-episcop, nu semnează „Episcopul Romei”, ci „Episcopul Bisericii Catolice” (el singur), sau simplu, cu numele lui, de pildă: „Benedict al XVI-lea”.
Toți episcopii „Bisericii” Apusene, în orice parte a lumii ar fi, nu sunt aleși de către sinodul „Bisericii” lor locale, ci sunt aleși de papa și primesc din mâinile lui omoforul, că dovadă a supunerii lor față de stăpânirea papală.
Papa Ioan Paul al II-lea a întrecut pe orice alt conducător politic și religios în numărul de vizite pe care le-a făcut, cu scopul de a se impune Noua Ordine Mondiala a Lucrurilor ca un incontestabil conducător religios al planetei.
Amintim aici numai de „înaintarea” sa fară opreliște în țările ortodoxe (și în Grecia, din păcate), dar și de Întâlnirile Panreligioase anuale, pe care le-a stabilit încă din 1986 la Assisi și la care se prezenta pe sine că centru unificator al tuturor religiilor.
Papocentrismul „Bisericii” Apusene o menține pe aceasta, este adevărat, într-o unitate organică peste hotarele naționale și tradiții locale și, totodată, îi dă certitudinea unei puteri mondiale care poate influența și dirija multe grupări sociale de pe toată planeta. Concomintent, autoritatea papală dă dreptul pontifului roman să fixeze, obiectiv și incontestabil, adevărul „Bisericii” Apusene, față de care popoarele sunt datoare să arate o supunere oarbă. Aceste elemente atribuie Papismului un caracter despotic. Așadar, nu este vorba numai despre o simplă falsificare a caracterului ecclesiologic, ci despre cea mai substanțială și mai jalnică denaturare pe care a cunoscut-o Creștinismul în evoluția să istorică.
Primatul papal de stăpânire și infailibiltatea nu numai că sunt lipsite de orige legalitate teologică și istorică, ci contravin și logicii simple. Mai întăi, nu exista nici un indiciu istoric că Apostolul Petru a fost primul episcop al Romei și că exercitase asupra celorlalți Apostoli primatul de stăpânire, pe care l-a transmis presupușilor urmași ai săi, episcopi ai Romei. De aceea și în prima o mie de ani niciun Sinod Ecumenic nu a legiferat nici o infailibilitate romană sau primat de stăpânire. Biserica păstrează încă din vremurile apostolice sinodalitatea că element caracteristic al sistemului ei de guvernare. Episcopii care participă la sinoade duc o dată cu ei credința și trăirea plinătății bisericești pe care o reprezintă. Părerea și votul tuturor episcopilor au aceeași putere și hotărârile sinodale se iau prin luminarea Sfântului Duh. În cele din urmă, Sfântul Duh unește Biserica și EL o călăuzește „la tot adevărul” (Ioan 16,13). Astfel, infailibilitatea nu aparține unui om, ci întregului Trup al Bisericii și este exprimată prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice, de vreme ce ele devint acceptate de conștiință bisericească, adică de poporul lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, în Papism, sinodalii constituie numai niște corpuri simbolice, conștiință plinătății bisericești este ignorată și papa se situează deasupra Bisericii. Dar cum se poate consideră papa infailibil, când istoria prezintă nenumărați papi care au comis greșeli tragice, unii chiar au căzut în erezie, cum au fost: Papa Iulius, care a fost afurisit de Sinodul din Sardica (347), Papa Honorius, care a fost anatemizat de Sinodul al VI-lea Ecumenic (691), și Papa Grigorie al IX-lea, care a întemeiat Inchiziția?
Prin primatul și infailibilitatea papală, ca dogme centrale ale „Bisericii” Apusene, se pecetluiește puternicul ei antropocentrism. Credința în Dumnezeu-Omul este înlocuită cu credința în om. Pe pământ nu există loc pentru Hristos, de vreme ce Îl inlocuiște papa ca unic locțiitor al Lui (Vicarius Christi).
„CE ABSURDITATE TRAGICĂ!”, striga contemporanul Părinte al Bisericii, SF.IUSTIN POPOVICI. „SĂ SE DESEMNEZE LOCȚIITOR ȘI ÎNLOCUITOR AL DOMNULUI DUMNEZEULUI CARE PRETUTINDENI ESTE!” Și completează: „DOGMA DESPRE INFAILIBILITATEA PAPEI-OM ESTE EREZIA EREZIILOR, O RĂZVRĂTIRE FĂRĂ PRECEDENT ÎMPOTRIVA LUI HRISTOS DUMNEZEU-OM…ÎN ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC EXISTĂ TREI MARI CĂDERI = A LU ADAM, A LUI IUDA ȘI A PAPEI”.
4. CEZARO-PAPISMUL
Termenul se referă la situația în care stăpânirea bisericească și cea lumească se confundă într-o persoană (theocratie).Papa este conducătorul „Bisericii” Latine și totodată conducătorul statului Vatican. Cezaro-papismul – cu desăvârșire incompatibil cu Evanghelia, sfintele canoane și Tradiția bisericească – îi ia orice drept Papismului de a apărea ca Biserică.
PRIMUL STAT PAPAL a fost întemeiat, așa cum am văzut, ÎN ANUL 754. Statul papal de astăzi constituie o rămășiță medievală vrednică de plâns în epoca noastră. HOTARELE LUI AU FOST FIXATE 1929 DE către dictatorul MUSSOLINI și PAPA PIUS AL IX-lea. Ultimul a formulat chiar părerea că „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ nu trebuie să fie cetățean al statului pământesc” (Hristos a fost cetățean al statului pământesc, iar „reprezentatul” Lui, nu poate fi!). Vaticanul, astăzi, ca și celelalte state, uzează de diplomație, încheie acorduri politice cu alte state, are prim-ministru, miniștri, ambasadori, gardă, agenție de știri și mai ales bănci, prin care influențează economia internațională, fiind acționari la mari societăți și participând la tot felul de afaceri.
5. SATISFACEREA DREPTĂȚII DIVINE
Începând cu secolul al XI-lea s-a formulat opinia, care mai tărziu a devenit dogma de bază a Papismului, că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit ca să satisfacă dreptatea dumnezeiască ofensată de păcatul omenesc. Prin această erezie Persoana lui Dumnezeu-Tatăl se denaturează, și viața creștină se îmbibă cu un intens duh juridic. Desăvârșitul și Multînduratul Dumnezeu dobândește însușirile omului pătimaș – este ofensat, Se mânie, Se indignează, Se răzbună – și Se transformă în judecător neîndurător și pedepsitor nemilostiv. Păcatul nu este considerat o boală a sufletului, ci abatere și ofensă adusă lui Dumnezeu, vrednice de pedeapsă. Nevoința pentru mântuire nu are drept scop vindecarea de patimi, învierea omului din moartea păcatului și unirea lui cu Dumnezeu, justificarea omului și eliberearea lui de vinvovăție prin fapte bune, penitențe, diferite făgăduințe s.a. În cele din urma, relația de dragoste dintre Dumnezeu și om se schimbă în relație de religiozitate.
Teoria despre satisfacerea dreptății divine a fost legiferată cu sila și a consolidat din punct de vedere teologic Cruciadele, ‚Sfânta’ Inchiziție, războaiele religioase: Exterminarea vrăjmașilor credinței satisface dreptatea dumnezeiască și purifică sufletele victimelor!
În cadrul acestui climat juridiciar s-a formulat și dogma antibiblică despre purgatoriu. Potrivit acesteia, în purgatoriu ar merge sufletele oamenilor după moartea lor, că să se chinuiască temporar în foc și să se curățească de pedepsele pentru păcatele lor. Pentru o mai grabnică scăpare a lor din purgatoriu, s-a născocit instituția absolvirii de pedeapsă, care se bazează pe teoria judiciară a meritelor prisositoare: adică, în viața lor pământească , Hristos și Sfinții au săvârșit o mulțime de fapte bune, vrednice de răsplată. Astfel, s-a creat o vistierie de merite prisositoare. Papa, care crede că poate administra această vistierie, scoate din surplusul ei o parte că să dezlege pedepsele păcătoșilor. Iertarea în vremurile vechi a dat pretext unor abuzuri, adică a fost folosită petnru adunarea nelegală de bani, prin vinderea cunoscutelor „indulgențe”. În felul acesta, harul și mântuirea au fost subordonate rațiunii datoriei și răscumpărării.
6. MARIOLATRIA
În Ortodoxia noastră Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cinstita mai mult decât toți Sfinții, de aceea se și numește Preasfântă. În Papism însă, dintr-o pietate greșită, i se acordă adorare. Dar adorare se cuvine numai lui Dumnezeu Cel în Treime. Și astfel au formulat dogmele:
a)”Imaculata concepție” a Maicii Domnului, potrivit căreia ea a fost zămislită fară pacatul originar;
b) mutarea cu trupul și sufletul la Cer, fară să cunoască moarte și îngropare (în timp ce Hristos a murit și a fost îngropat);
Prin aceste erezii Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este rîdicată până la Dumnezeirea Treimică, ajungându-se până în punctul de a se discuta și de „Sfânta Pătrime”!
7. NĂSCOCIRI (INOVAȚII) LITURGICE:
Predominarea raționalismului în „Biserica” Papală nu a lăsat neatinsă nici viață liturgică. Vom cita aici pe scurt numai câteva din inovațiile liturgice.
Botezul este înlocuit cu o „stropire” simbolică. Mirungerea se face numai de către episcopi, după destui ani de la Botez. La Liturghia lor nu se folosește pâine dospită fară drojdie, ci azimă (ostia).Celibatul este obligatoriu pentru toți clericii. Sfântul Maslu se săvârșește numai pentru cei ce sunt pe moarte. Sărbătorile bisericești se laicizează și se preschimba în ceremonii fantasmagorice (a Inimii lui Iisus, a Sfintei Consacrări s.a.). Postul în fapt s-a anulat, de vreme ce prin hotărârile Conciliului Vatican II, zilele de post sunt foarte limitate și chipul postului rămâne neclar, căci se oferă „posibilitatea să se înlocuiască în totalitate sau în parte legea postului și a înfrânării cu alte fapte de pocăință, cum sunt faptele dragostei fată de aproapele sau alte fapte de evlavie”.
CONDAMNAREA PAPISMULUI
Scurta revenire la învățăturile latine străine duce nesilit la concluzia că Papismul nu este numai o simplă erezie a Creștinismului – de vreme ce erezie este considerată și cea mai mică abatere de la adevărul Bisericii – ci este panerezie și constestare a creștinismului însuși. Și aceasta pentru că, așa cum explica Sf.Iustin Popovici, diferitele erezii au deformat numai câteva din însușirile lui Hristos, în timp ce Papismul L-a îndepărtat în întregime pe Hristos, iar în locul Lui au pus un om infailibil. „În cazul născocirilor Biserici Apusene nu avem numai simplu o erezie nouă a Creștinismului, ci o schimbare fundamentala a însuși miezului adevărului bisericesc. Nici o altă erezie anterioară nu a schimbat atât de radical modul vieții creștine, nu a creat o cultură cu termenii inversați ai Evangheliei creștine”.
Conștiința bisericească despre starea de erezie în care se află Papismul a fost exprimata în repetate rânduri în nenumărate hotărâri sinodale. Astfel, Sinoadele Ecumenice al III-lea și al VI-lea (431 și 451) i-au condamnat că eretici pe toți cei care schimbă Credința exprimată în Sfântul Simbol. Sinodul din Constantinopol (879-880), considerat al VIII-lea ecumenic, condamnă erezia Filique. Sinodul din Constantinopol (1351), considerat al IX-lea Ecumenic, condamnă erezia despre harul creat. În vremurile mai noi, sinoadele antipapale care s-au întrunit la Constantinopol (1722, 1727, 1755, 1838, 1848, 1895), au scris o pagină luminoasă a istoriei noastre bisericești. În aceasta, patriarhii Răsăritului și ceilalți arhierei ortodocși cu un înalt simțământ de responsabilitate pastorală și cu glas limpede au înfierat papismul pentru contrafacerea credinței creștine.
Cu privire la acest subiect exista un consens unanim în lucrările Sfinților Părinți (Consensus Patrum). Toți Părinții, fară nici o excepție, de la Sf.Fotie cel Mare și Sf.Grigorie de Palama până la Sf.Cosma Etolianul, Sf.Nicodim Aghioritul și Sf.Nectarie al Pentapolei condamnă pe papistași ca fiind eretici. Menționam numai cuvântul Sf. Marcu Eugenicul: „Ne-am scârbit de ei ca de niște eretici și de aceea ne-am despărțit de ei…sunt eretici și i-am retezat (de la noi) ca fiind eretici”.
ESTE DE LA SINE ÎNȚELES CĂ PAPISMUL, CA PANEREZIE, SE AFLĂ ÎN AFARA BISERICII LUI HRISTOS, DE ACEEA ȘI NUMELE PAPISTAȘILOR NU ESTE ÎNGĂDUIT SĂ FIE POMENITE LA DUMNEZEIEȘTILE NOASTRE LITURGHII. „Toți cei care aparțin Bisericii lui Hristos”, spune Sf.Griogorie Palam referitor la aceasta, „ au credința ceea adevărată; însă cei care nu au credința cea adevărată nici Bisericii lui Hristos nu aparțin”.
Bineînțeles că PAPISMUL NU CONSTITUIE NICIO ALTĂ BISERICĂ, pentru că, așa cum limpede mărturisim în Simbolul Cedinței, Biserica lui Hristos este Una și unică, precum Unul și unic este Hristos: „UN DOMN, O CREDINȚĂ, UN BOTEZ” (Efeseni 4,5). În afara Bisericii nu exista preoți și nu se săvârșesc Taine valide și sfințitoare.
Așa cum spune SF.SIMEON AL TESALONICULUI, „NU EXISTĂ NICĂIERI LA EI (la papistași) DUHUL SFÂNT, PENTRU ACEASTA ȘI TAINELE LOR SUNT LIPSITE DE HAR”. SF.VASILE CEL MARE spune multă limpezime ÎN PRIMUL SĂU CANON, validat de Sinodul Quinisext (692): „TOȚI CEI CARE S-AU DESPĂRȚIT DE BISERICĂ, AU PIERDUT HARUL SF.DUH PE CARE-L AVEAU. PENTRU CĂ, PRIN ÎNTRERUPEREA SUCCESIUNII APOSTOLICE (din pricina despărțirii), A ÎNCETAT ȘI TRANSMITEREA HARULUI…Așadar aceștia, de vreme ce s-au despărțit, (din clerici) AU DEVENIT LAICI ȘI NICI PUTERE NU MAI AVEAU SĂ BOTEZE ȘI SĂ HIROTONEASCĂ, NICI NU MAI PUTEAU TRANSMITE ALTORA HARUL SF.DUH DE CARE SE LIPSISERĂ”. De aceea și astăzi, toți „preoții” papistași care vin la Ortodoxie și doresc să slujească la Sfântul Jertfelnic sunt hirotoniți.
CRIMELE PAPISMULUI
Alterările dogmei au adus după sine, cum era și firesc, alterări și în moralitatea Creștinismului apusean și au condus Papismul la săvârșirea unor fapte pe care istoria le-a caracterizat drept criminale. Ele nu constituie simple cazuri de abatere sau greșeli personale ale unor reprezentanți ai lui, ci decurg din structura lui statală și din învățătura lui eretică. Câtă vreme „Biserica” Apuseană vă rămâne stat, mai ales cu tendințe socio-politice dominante și câtă vreme vă persista asupra dogmei privind satisfacerea dreptății divine, nu vă înceta să se repete tristul ei trecut.
PRIMA PAGINĂ NEAGRĂ A PAPISMULUI au scris-o CRUCIADELE. Din 1095 până în 1270, sub pretextul eliberării Sfintelor Locuri și cu scopul ascuns de a supune Răsăritul creștin, Scaunul papal a organizat, în colaborare cu principii apuseni, opt cruciade. La ele au participat grosolanii și fanaticii „ostași ai lui Hristos”, care în drumul lor omorau, profanau, distrugeau totul.
Amintim numai că în 1099, atunci când aceste hoarde barbare au ocupat Ierusalimul, au junghiat 7.000 de saracini și au ars pe evrei în sinagoga lor. De asemenea, în 1204 au măcelărit Constantinopolul și au distrus monumente de o neprețuită valoare culturală, păgubind iremediabil cultura universală.
A DOUA PAGINĂ NEAGRĂ A PAPISMULUI a scris-o INCHIZIȚIA, care acoperă unul dintre capitolele cele mai îngrozitoare ale istoriei universale. Ea a dus mii de oameni la chinuri și la foc. A adus groază și teroare peste state întregi. A identificat Creștinismul în conștiințele popoarelor cu neomenia și lipsa de libertate.
În sfârșit, „a fost premergătoarea ororilor săvârșite de Revoluția franceza (1789), ale Revoluției Bolșevice (1917) și ale crimelor fascismului și nazismului”. A fost întemeiată, așa cum am amintit, în secolul al XIII-lea ca să sprijine stăpânirea papală în Occident. Victimele ei au fost diferiți eretici, necredincioși, vrăjitori, oameni de alte credințe și, în general, cei incompatibili cu sistemul papal sau ipoteticii lui adversari.
Inchizitorii erau de obicei monahii dominicani, care aveau dreptul să supună pe cei suspecți la chinuri aspre spre a-i constrânge să-și mărturisească vina. Se prevedeau pedepse proverbiale pentru asprimea lor: biciuirea în public, temniță pe viață, confiscarea averii, moarte prin foc.
Faimoase erau ceremoniile publice de ardere a victimelor, pe care le numeau Fapte de credință, la care participau și clericii.
ALTĂ CRIMĂ A PAPISMULUI, săvârșită în ultimii ani, a fost participarea activă a acestuia la GENOCIDUL SÂRBILOR. Este vorba DESPRE HOLOCAUSTUL BALCANIC, despre care istoricii occidentali intenționat nu pomenesc nimic până astăzi.
În 1941 puterile naziste și fasciste ale vremii susținute de papa Pius al XII-lea rup o parte din Iugoslavia și formează statul independent Croația, în care instaurează regimul filonazist ale lui Ante Pavelici. Arhiepiescopul papistaș Aloijio Stepinats al Zagrebului și Pavelici organizează exterminarea sârbilor ortodocși, a puținilor evrei și țigani din țară, pentru că Croația să devină un stat papal omogen. Grupuri de naționaliști croați fanatici (ustași), cu participarea activă a clerului papal, de dedau la măceluri și execuții, închideri în lagăre de concentrare, deportări, distrugerea sfintelor biserici, trecerea la papism cu forță și alte multe bestialități.
În decurs de patru ani (1941-1945) din 2.300.000 de sârbi ortodocși au fost omorați mai mult de 1.500.000, iar 250.000 au fost trecuți cu sila la papism. Sârbii care au mai rămas au continuat să trăiască un regim de constrângere și groază.
În 1998, papa Ioan Paul al II-lea a validat în mod solemn aceste crime, proclamandu-l ”sfânt” al „Bisericii” Apusene pe instigatorul lor, cardinalul A. Stepinats! În aceeași vreme Vaticanul era primul care acționa din culise pentru destabilizarea Balcanilor, la împărțirea Iugoslaviei, la crimele Occidentului „civilizat” săvârșite spre pierzarea ortodocșilor sârbi. AMINTIM MESAJUL PE CARE L-A ADRESAT PAPA ÎN 1992, DIPLOMAȚILOR STRĂINI DE LA VATICAN: „DEZARMAȚI-I PE SÂRBI SAU ÎNARMAȚI-I PE MUSULMANI!” (Mărturia europarlamentarului Gheorghios Romeou, în ziarul Vima, Atena-31.01.1993). Se vede că Roma nu și-a schimbat până astăzi nici metodele, nici comportamentul, cu toate mobilizările internaționale pacifiste ale „Sfântului Scaun” și în pofida fățarnicelor scuze ale pontifului roman.
Catalogul crimelor vechi și noi ale Papismului este mare. Este dureros de spus, dar dacă se va scoate masca religioasă a Vaticanului, se va descoperi o organizație lipsită de scrupule. Cuvântul necruțător al marelui F.Dostoievski se dovedește întru totul adevărat până în zilele noastre: „Catolicismul roman nu mai este Creștinism…Catolicismul este credință necreștină…Roma a propovăduit un Hristos care a cedat la a treia ispita a satanei…a propovăduit în toată lumea că Hristos nu poate împărați fară împărăția lumească…Papa a răpit pământ, s-a așezat pe un tron pământesc și a luat sabia în mâinile sale. De atunci nu s-a schimbat nimic, fară numai că la sabie au adăugat și minciuna, intriga, înșelăciunea, fanatismul, prejudecata, crima; se joacă cu cele sfinte, mai drepte, mai curate și mai înflăcărate sentimente ale poporului.
Toate, toate le-au trădat că să câștige ieftina stăpânire lumeasca. Așadar, toate acestea NU SUNT ÎNVĂȚĂTURA LUI ANTIHRIST? CUM SĂ NU RĂSARĂ ATEISMUL DE ACOLO?”
PAPISMUL ȘI ELENISMUL
Așa s-a arătat, diferențierea Creștinismului latin de Ortodoxie s-a legat dintru început cu un intens duh anti-elen. Deja în secolul al IX-lea circula în Occident (Creștinii ortodocși din Imperiul Roman de Răsărit au fost cunoscuți în istorie sub mai multe denumiri: romei, rum, dreptslavitori s.a. După despărțirea lor de Ortodoxie, papistașii i-au numit adesea pe ortodocși „eretici”, „schismatici” sau „greci”, termenului din urma dandu-i-se și o conotație peiorativa. Apelativul acesta a fost extins cu timpul asupra tuturor ortodocșilor, indiferent dacă aveau sau nu ca limbă maternă greaca. Ulterior, după impunerea violentă a uniatiei, pentru comunitățile nou create s-a folosit denumirea de „biserici greco-catolice unite cu Roma” pentru a indica în mod neadevărat și înșelător apartenența acestora la ambele „tradiții”, ortodoxă („greacă”) și papistașă („catolică”).
În fapt, aceștia se lepădaseră de Ortodoxie.) diferite scrieri anti-elene sub titlul: „Împotriva rătăcirilor grecilor”. După Schisma definitivă, anti-elenismul s-a înrădăcinat în măruntaiele „Bisericii” Papale și s-a păstrat nediminuat câtă vreme elenismul era unit cu Ortodoxia. „Roma niciodată n-a fost prietena grecilor. Iar dacă a fost cândva, prietenia nu a ținut mult”, consemnează, în secolul al XVI-lea, învățatul episcop al Kythirelor, Maxim Margounios. Dar și astăzi este valabilă aceeași constatare: „Vaticanul rămâne cea mai mare putere și propaganda anti-elenă în lume” (Pr.Prof.Gheorghios Metallinos).
O scurtă privire asupra istoriei elenismului dovedește acest amar adevăr.
La 13 aprilie 1204, cu binecuvântarea papei Inochentie al III-lea, cruciații, așa cum am arătat, au cucerit Constantinopolul.
Cetatea împărătească a trăit clipe înfiorătoare de teroare și groază: măceluri, violuri, incendieri, devastări, profanări ale sfintelor biserici s.a. De atunci Constantinopolul nu și-a mai regăsit vechea lui putere și aceasta a dus în chip fatal la cucerirea lui de către turci. Înșiși istoricii occidentali mărturisesc că „purtarea cuceritorilor creștini de la 1204 a fost mult mai rea decât cea a turcilor de la 1453. Cuceritorii apuseni uram mai mult pe frații lor de o credință, decât au făcut-o musulmanii două secole mai tărziu” (Ernle Bradford).
Chiar și „monahii și egumenii latini au luat parte la jafuri” (Sir Steven Runciman în Occidentul și Orientul în Schisma, ed. „En Plo”, Atena 2008). Papa și-a exprimat satisfacția pentru faptul că „Constantinopolul a revenit la mama lui, la Sfânta Biserică Catolică”. În epistolele sale atestate istoric caracterizează acest eveniment că o „grandioasă minune” și a susținut că „latinii au fost organul Proniei dumnezeiești care i-a pedepsit pe eleni pentru refuzul lor de a accepta conducerea Bisericii Romane”.
Stăpânirea francilor în Constantinopol a ținut 47 de ani, în timp ce în alte parti mult mai mult (în Cipru până în secolul al XVI-lea, în Creta până în secolul al XVII-lea, iar în Eptanisia până în secolul al XVIII-lea). Romeii, în urma atâtor nenorociri suferite în acești ani (instalarea ierarhiei latine și alungarea clericilor ortodocși, răpirea averii bisericești, latinizări cu sila s.a.), au conștientizat că neamul se primejduia mai mult din partea papistașilor decât din cea a otomanilor.
Acest adevăr este cuprins în cunoscutele cuvinte ale antiunioniștilor din secolul al XV-lea: „Mai bine să vezi în mijlocul Constantinopolului turban de turc cuceritor, decât cascheta franca”, precum și în Învățăturile Sf.Cosma Etolianul, în secolul al XVIII-lea: „ Un antihrist este papa; și al doilea este acesta care este pe capul nostru…Pe papa să-l blestemați, deoarece el vă fi pricina”.
Mărturii incontestabile dovedesc astăzi că locuitorii papistași din regiunile grecești, dirijați întotdeauna de la Roma, au o atitudine absolut negativă, antigreceasca față de Revoluția de la 1821. „Preferau turcimea în loc de grecime”, consemnează istoricul Ioannis Filimon.
Menționăm drept dovadă o epistolă a episcopului latin de Tinos, din 8 mai 1822, unde se destăinuiesc următoarele: „De îndată ce a început revoluția acestui neam grec, am urmărit cu toată sârguința să păstrez, atât eu cât și toți catolicii, o desăvârșită neutralitate. Și până în prezent nici un catolic nu a pus mâna pe armă împotriva suveranului (adică a sultanului). Dar pentru că din acest motiv m-am primejduit împreună cu tot clerul și exista un mare pericol să ni se răpească bisericile, îndată am cerut ajutorul și protecția Frantei”.
În 1919, când britanicii discutau înapoierea Constantinopolului Greciei, Vaticanul a declarat că prefera „să vadă semiluna sus pe Sfânta Sofia decât Crucea grecească!”.
Iar în urma catastrofei în Asia Mica din 1922, papa a fost primul care a trimis telegrama de felicitare lui Kemat Ataturk.
„Chestiunea Macedoneană” este creație a propagandei papale din 1601. Când în 1986 este creat statul independent al scopienilor, Vaticanul pregătește pe față politica să anti-grecească: organizează o expoziție de icoane ortodoxe grecești, pe care le prezintă că fiind „arta macedoneană”, tipărește enciclice papale și în falsa „limbă macedoneană”, iar în același dialect papa le transmite binecuvântări de la Sfântul Petru. Sunt cunoscute legăturile de prietenie ale Vaticanului cu Biserica schismatică a scopienilor, pe care urmărește să o încadreze în Uniație.
ÎNCERCĂRI DE UNIRE
Cu toate că declinul Creștinismului apusean înstrăinat nu a lăsat nici o nădejde de înțelegere cu Răsăritul ortodox, nostalgia unității din primele veacuri creștine nu a lipsit niciodată din sufletele credincioșilor. Din secolul al XI-lea până în al XV-lea s-au întreprins treisprezece încercări de unire, dar nici una din ele nu a dus la unitatea Credinței. Motivele de bază ale nereușitei lor au fost următoarele:
1. Insistenta latinilor asupra primatului papal de stăpânire. Aceștia, crezând că pontiful roman constituie izvorul unității și singurul criteriu infailibil al Credinței, vedeau totdeauna unitatea că supunere față de papă. Dimpotrivă, Biserica Ortodoxă considera drept unica baza a unității Credință comună în Hristos pe care o avuseseră toți creștinii din Răsărit și din Apus înainte de Schismă. De aceea îi și cheamă papistași să se întoarcă la tradiția creștină unitara a Bisericii nedespărțite a primelor opt veacuri.
2. Folosirea continuă de către papistași a unor metode violente și perfide pentru supunerea totală a ortodocșilor (Cruciadele, Uniatia, latinizarea cu forță s.a.);
3. Promovarea unității, din amândouă părțile, că mijloc de atingere a unor scopuri social-politice de alta natură;
La una dintre aceste încercări de unire, în 1274 (Sinodul de Lyon), împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a acceptat inovațiile Romei și a semnat „unirea Bisericilor”, cu scopul de a-și asigura sprijinul politic al papei. Însă în Constantinopol poporul s-a împotrivit cu tărie. Și monahii athoniti l-au mustrat cu asprime pe împărat și au întrerupt orice comuniune bisericească cu patriarhul cugetător de cele latinești al Constantinopolului, Ioan Vekkos.
Curând a ajuns în Sfântul Munte armata împărăteasca pentru a impune cu sila unirea mincinoasă. Unii monahi au fost spânzurați, alții înjunghiați, alții înecați în mare, iar alții au fost arși de vii. Prin jertfa Cuvioșilor Mucenici Athonti și prin soborniceasca împotrivire a poporului credincios, unirea mincinoasă de la Lyon s-a anulat degrabă în faptă.
O alta importantă nereușită unionista s-a înfăptuit la Sinodul de la Ferrara – Florența (1438-1439). Prin acest Sinod, ortodocșii urmăreau ajutorul Apusenilor pentru a opri înaintarea hoardelor turcești, în timp ce papa Eugeniu al IV-lea urmare consolidarea poziției sale față de Sinodul reformator antipapal de la Basel – Elveția (1431-1449). După repetate presiuni și constrângeri, ortodocșii au semnat „Actul de unire”, care prin formulări neclare recunoștea primatul papal și legaliza inovațiile latine, însă ingduia fiecărei părți să urmeze dogmele și tradițiile sale. Compromisul a fost refuzat de Sfântul Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, care prin cugetarea și comportamentul său curat ortodoxe și prin în înalta să argumentare teologică s-a impus în conștiință sinodală. De aceea și papa, atunci când a fost înștiințat de refuzul Sfanțului de a semna, a mărturisit: „Așadar, n-am făcut nimic!”. În Răsărit această unire nu s-a impus, deoarece poporul s-a împotrivit, iar sinoadele ulterioare au dezaprobat-o. Cu toate acestea, în secolele care au urmat, hotărârile unioniste ale acestui sinod mincinos erau scoase în evidență sistematic de către propaganda latină pentru promovarea Uniaței.
UNIAȚIA
Uniatia este un model (de organizare) politico-religios viclean, născocit de către Papism pentru a-i supune pe creștinii din Răsărit sub suveranitate papală. Potrivit acestui model, prin ruperea credincioșilor din sânul Bisericii Ortodoxe, se creează noi comunități „bisericești”, care desi păstrează la exterior ritul bisericesc ortodox (îmbrăcămintea clericilor, tipicul liturgic, arhitectura bisericilor, iconografia s.a.), recunosc pe papă și pomenesc numele lui la slujbele bisericești. Astfel se prezintă uniții, care în realitate sunt papistași – de vreme ce indirect acceptă toate dogmele papale -, dar poartă masca de ortodox că să-i înșele pe credincioșii simpli și să-i convingă că este posibilă unirea și fară părăsirea Ortodoxiei.
Ca idee, Uniatia s-a născut în secolul al XIII-lea, dar oficial a început să activeze trei secole mai tărziu. Pentru o mai sistematică activare a ei, a fost inclusă în 1622 în faimoasa Propaganda a Credinței (Propaganda Fide), „primul mecanism din istoria omenirii de propaganda ideologică și de metodică ”spălare a creierului” maselor.
Controlul și promovarea Uniatiei au fost încredințate monahilor iezuiți. Aceștia, credincioși dogmei lor: „Scopul scuză mijloacele”, lucrau cu o neînduplecată încăpățânare, dezvoltând o activitate proverbială pentru perfidia ei: exploatau sărăcia mulțimilor de ortodocși oropsiți și făceau lucrare filantropică, creau contradicții și fanatisme, se asociau cu clericii nemulțumiți sau iubitori de slavă, corupeau conștiințe s.a. Menționăm numai doua pilde de acțiune unită:
1. În 1577 la Roma a fost fondat Colegiul Elen al Sfântului Atanasie pentru oferirea unei educații mai înalte copiilor grecilor aflați în robie. Absolvenții Colegiului declara supunere papei și, în continuare, lucrează în Grecia aflata sub stăpânirea turcească pentru trecerea la Uniație a compatrioților lor.
2. În 1596 (Sinodul de la Brest-Litovsk), prin puternica înrâurire a monahilor iezuiți, relege Poloniei impune Uniatia cu sila ortodocșilor polonezi, lituanieni și ucraineni. Milioane de ortodocși au devenit atunci uniți, în timp ce aceia care au refuzat au suferit prigoane nemaiauzite. Sinodul uniat de la Brest a constituit începutul unor suferințe de nedescris pentru ortodocși, suferințe care continua până astăzi în multe regiuni (Ucraina, Cehia, Slovacia, Romania, Orientul Mijlociu).
Uniatia a fost propusă de Papism că model de unire a creștinilor. Însă popoarele ortodoxe care au cunoscut adevărata ei față au respins-o cu dezgust, în timp ce Biserica Ortodoxă în unanimitate a respins-o din următoarele cauze:
1. Din punct de vedere eclesiologic nu se justifică existența „Bisericilor” Uniate, pentru că, deși reprezintă o parte a „Bisericii” Papale, vor să apară că parte a Bisericii Răsăritene.
2. Este vorba de o metoda perfidă și neonestă de prozelitism, care constituie un Cal Troian în sânul Ortodoxiei cu scopul cuceririi ei. De aceea și Enciclica Patriarhală din 1848 caracterizează Uniatia drept „medota ascunsă și organ distrugător”, iar pe uniați „lupi îmbracați în piei de oaie, vicleni și înșelători”.
Vaticanul insistă cu încăpățânare să consolideze Uniatia. Și aceasta pentru că ea se dovedește cel mai lesnicios și mai eficient mod de atragere a ortodocșilor. De asemenea, ea îi pricinuiește Papismului un sentiment fals de sobornicitate, prin faptul că include în sânul lui creștini atât din Apus, cât și din Răsărit, care folosesc fie ritul latin, fie ritul ortodox. Pe lângă acesta, ușurează politica internațională a Vaticanului și promovează scopurile lui politico-economice. În sfârșit, uniții, deoarece sunt stăpâniți de bună voie de sindromul ieniceresc, urăsc de moarte pe cei de a căror credință s-au lepădat și se dovedesc cei mai fanatici susținători ai instituției papale. Iar papa are nevoie de așa ceva, mai cu seamă astăzi.
DIALOGUL ACTUAL DINTRE ORTODOXIE ȘI PAPISM
Secolul al XX-lea a fost secolul Mișcării ecumenice, adică al efortului organizat pentru reunirea tuturor creștinilor din lume. Entuziasmul unionist pe care l-a cultivat aceasta mișcare și dorință comună a tuturor oamenilor de a trăi în prietenie, mai ales după cele doua Războaie Mondiale, au condus la înfiriparea unei noi încercări de reapropiere dintre Răsărit și Apus.
Actualul Dialog s-a desfășurat în doua faze.
Prima faza – Dialogul dragostei (1965 și în continuare) – s-a impus mai ales cultivarea bunelor relații, cu scopul consolidării unui climat de încredere reciprocă.
A doua faza – Dialogul Teologic sau Dialogul în adevăr (1980 și în continuare) – s-a impus prin dialogul desfășurat, paralel cu Dialogul Dragostei, de către Comisia Teologică Mixtă Internațională, compusă din teologi, reprezentanți ai ortodocșilor și ai latinilor. Comisia Mixtă elaborează mai întăi texte teologice susceptibile a fi acceptate în principiu de ambele părți. În continuare, aceste texte sunt analizate critic sau sunt prelucrate în continuare de către Bisericile Ortodoxe Locale și de Vatican.
Acesta actuală încercare de unire nu a dus până astăzi nici un rod esențial, pentru că Dialogul Dragostei a izbutit să îmbunătățească numai superficial climatul psihologic dintre cele două părti, iar Dialogul Teologic nu a înlăturat absolut nici o deosebire.
Cercetând detaliat actualul Dialog, observăm că în el coexistă cei trei factori de bază ai eșecurilor tuturor încercărilor unioniste mai vechi. Mai concret:
PRIMATUL PAPAL DE STĂPÂNIRE
Vaticanul, cum reiese și din hotărârile Conciliului Vatican II, rămâne și astăzi puternic alipit de dogmele primatului papal și a infailibiltatii, considerând acceptarea lor drept condiție absolut necesară pentru realizarea unității creștine. În 1965, îndată după începerea Dialogului Dragostei, papa Paul al VI-lea, într-o enciclică, a trimis în toate direcțiile mesajul său limpede: „Se inseala toți cei care cred că Noi vom realiza la privilegiile Noastre care ne-au fost date de Dumnezeu prin mijlocirea Sf.Petru” .
UNIAȚIA
Vaticanul, încătușat în mentalitatea să medievală, continuă, așa cum s-a arătat, să susțină în chip provocator Uniatia, manifestând prin acesta poziție a să intenția neschimbată de a supune Biserica Ortodoxă prin viclenie și înșelăciune. Astfel, după căderea comunismului (1989 și după), a năvălit cu violentă în țările tradițional ortodoxe ale Europei de Răsărit și, considerandu-le spațiu misionar, s-a dedat la organizarea de comunități unite. Au hirotonit, așadar, episcopi uniți în regiuni unde uniții erau foarte puțini sau inexistenți și au exersat persiuni asupra ortodocșilor care trăiau în condiții grele pentru a adera la Uniație (ocuparea cu forță a bisericilor ortodoxe, răpirea averilor bisericești, alungarea clericilor, acte de violență, încăierări cu răniți și victime omenești etc). Și cu toate tangajele pe care reinvirea Uniatiei le-a pricinuit Dialogului, actualul papa continua să proclame că „cel mai bun mod pentru unitate în Biserică este acesta al Uniatiei”.
SECULARIZAREA
Planuri politice și oportunități lumești intră pe ascuns în lucrările actualului Dialog și slăbesc glasul cristalin al teologiei ortodoxe. În cadrul modelării Noi Ordini Mondiale a Lucrurilor, puternicii pământului sprijină și adeseori impun toate dialogurile inter-creștine și inter-religioase. Scopul lor este globalizarea și pe plan religios prin dominația pan-religiei. În paralel, se observă că atât Roma cât și Patrirhia Ecumenică abodeaza Dialogul cu criterii secularizate. Vaticanul urmărește să-și accentueze autoritatea zdruncinată în Apus și să-și consolideze rolul international, iar Biserica întăi-stătătoare a Constantinopolului țintește – cel puțin asta speră – să blindeze Patriarhia, care este lovită de nimicitoarea politică turcească.
Pe lângă acești trei factori care prescriu sfârșitul nefast al Dialogului, doua caracteristici noi domină în contactele bilaterale și fac foarte vădită primejdia de a se semna încă o unire mincinoasă între Ortodoxie și Papism. Este vorba despre: a) planul unionist al Vaticanului și b) alterarea cugetării ortodoxe. Mai concret:
a) Planul unionist al Vaticanului. Vaticanul, cunoscând faptul că popoarele ortodoxe nu vor accepta să jertfească pe altarul unei uniri mincinoase sfintele lor tradiții, a pus în aplicare, îndată după Conciliul Vatican II, un plan unionist de tip uniat. Potrivit acestuia, ortodocșii vor intra sub hegemonia Romei fără să părăsească Biserica lor sau credință lor de origine apostolică, recunoscând numai un nou tip de primat papal.
Acest primat nou nu se va deosebi în estență de primatul papal clasic de stăpânire, ci se vă formula în urma Dialogului în așa fel încât va fi acceptat de ortodocși (de pildă, ca primat de slujire). Este vorba despre o formă de Uniație contemporană bine plănuită. „Primatul îl vor formula în așa fel, încât să-l primiti”, a declarat cu înțeles teologilor ortodocși un funcționar al Vaticanului cu mulți ani înainte. Și președintele Consiliului Pontifical pentru unitatea creștinilor, cardinalul Kasper, a consemnat în 2001: „Suntem gata să primim Biserica Ortodoxă așa cum este. Comuniune deplină cu partea apuseană a Bisericii nu înseamnă vreo schimbare pentru ortodoxul simplu, iar papa nu are nici cea mai mică intenție să se amestece în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe”.
În același timp, Vaticanul, pentru a căștiga bunăvoința ortodocșilor, arată că părăsește poziția dură din trecut și recurge la un atac de „dragoste și prietenie”:
-cultivă sistematic relații de prietenie prin schimbul de vizite oficiale, prin organizarea de congrese teologice mixte, prin acordarea de burse, prin înapoierea de Sfinte Moaște, prin sprijin economic etc.:
-în 1965 procedează, de comun acord cu Patriarhia Ecumenică, la ridicare anatemelor din 1054 (pentru latini, ridicarea anatemelor a însemnat ridicarea opririi de la împreună-împărtășire. Însă pentru Biserica Ortodoxă această faptă nefericită nu are validitate canonică, pentru că s-a înfăptuit fără o prealabilă aprobare sinodală a Bisericilor Ortodoxe Locale și fară să se fi făcut o renegare a ereziilor papale care a pricinuit aruncarea anatemelor);
-îi recunoaște pe ortodocși că „frați în Domnul”, pe care „Biserica Catolica îi cuprinde cu respect și cu afecțiune frățească”;
– în contactele bilaterale conferă Bisericilor Ortodoxe denumirea de „Biserici surori” (cu toate acestea, Vaticanul, în textele oficiale în care se adresează uneori credincioșilor lui, folosește un limbaj diferit și susține că „Biserica catolică este singura Biserică a lui Hristos care a fost întemeiată în lume”, „nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici”, „Bisericile Ortodoxe sunt Biserici adevărate, însă suferă de o lipsă, pentru că nu recunosc drept cap văzut al Bisericii pe episcopul Romei”)’;
– recunoste Tainele ortodocșilor și îi îndeamnă pe credincioșii supuși Vaticanului la rugăciuni în comun și la comuniunea sacramentală cu ei;
– declară că nu exista diferențe esențiale față de Biserica Ortodoxă. Ereziile papale sunt prezentate drept teologumene (păreri teologice în discuție) sau expresii diferite, dar valabile ale aceleiași Credințe, care îmbogățesc tradiția creștină. Pentru aceasta, și în textele teologice comune ale Dialogului oficial, reprezentanții papali refuză cu insistență să fie menționată realitatea diferențelor dogmatice.
Prin toată această strategie, Vaticanul spera că vă încovoia rezistențele ortodoxe și vă crea climatul potrivit, în așa fel încât ortodocșii să se împărtășească fară ezitare în bisericile papistașe, iar papistașii în cele ortodoxe. Astfel, potrivit planului Vaticanului, unirea va veni de la sine (de facto) prin ocolirea diferențelor teologice.
Însă actualele evoluții au descoperit într-un mod dureros că aceste declarații de dragoste și zâmbetele Romei nu exprima intențiile ei cele bune, ci constituie o manevră diplomatică pentru înșelarea ortodocșilor. Renașterea fanatică a Uniatiei în Europa de Răsărit și amestecul pe fată a Vaticanului în exterminarea sârbilor ortodocși au dat la o parte masca pacifistă a „Sfântului Scaun”, au descoperit adevărata lui față: viclenia nevindecată și tendința insistentă către supremație bisericeasca și expansionism socio-politic. Reconcilierea, încrederea reciprocă și respectul frățesc – mult lăudatele roade ale Dialogului Dragostei – s-au dovedit a fi, din păcate, o mare minciună. Dialogul nu numai că nu a schimbat Vaticanul, ci se desfășoară în favoarea intereselor lui.
b) Alterarea cugetării ortodoxe:
De la începutul secolului al XX-lea, în spațiul Ortodoxiei, se observa o îndepărtare treptată de la acrivia dogmatica a Sfinților Părinți și de la poziția tradițională multiseculară față de eretici. Unii conducători bisericești și teologi ortodocși, de obicei cu studiile făcute în Facultăți de Teologie neortodoxe și influențați de duhul sincretist al Mișcării ecumenice, evită să discute despre ereziile papale și consideră Papismul că o Biserica canonică, care, împreună cu cea ortodoxă, constituie chipurile Biserica ce Una pe care a întemeiat-o Hristos. Este vorba despre o pervertire nemaiîntâlnită a conștiinței ortodoxe, care a apărut odată cu începerea actualului Dialog și s-a extins în continuare cu multă repeziciune. Cităm în acest sens:
Patriarhul ecumenic Atenagora ( mort în 1972), care a pus bazele acutalului Dialog, susținea că „nu se consideră absolut necesară o unitate dogmatică anticipată a Bisericilor Locale. Este posibil să se unească Bisericile păstrând fiecare credința și învățătura sa și astfel, unite, să încredințeze teologiei să rezolve și să armonizeze în timp diferențele lor dogmatice”. Subapreciind, așadar, dogmele și având o percepție sentimentală a dragostei, patriarhul a trecut la acțiuni necanonice: se ruga împreună cu papa, pomenea numele lui la Liturghie, dădea dumnezeiasca Împărtășanie papistașilor. În cele din urmă politica sa unionistă, deoarece avea principii curat antropocentriste, iar nu teologice sau soteriologice, nu a promovat unitatea, ci a subminat adevărul Bisericii. De altfel, tradiția noastră patristică pune baza unității numai pe credință comună: „Când toți avem aceeași credință, numai atunci există unitate” (Sf.Ioan Gura de Aur). Și se cere să fie sacrificată prietenia omenească, atunci când din pricina ei există pericolul să pierdem Credință cea Dreaptă: „Este de preferat lupta care se duce pentru ceva lăudabil (cum este Credința), decât pacea care ne desparte de Dumnezeu” (Sf.Grigorie Teologul). Cât despre Dumnezeiasca Euharistie, ea niciodată n-a fost considerată un mijloc pentru realizarea unității, ci ea întotdeauna urmează unității de credință că o încununarea a ei.
Împreună-rugăciunile ortodocșilor cu papistașii sunt astăzi o practică obișnuită în cadrul întâlnirilor bilaterale. Însă SFINTELE CANOANE ALE BISERICII INTERZIC CU ASPRIME, SUB PEDEAPSA CATERISIRII ȘI AFURISIRII, RUGĂCIUNILE ÎMPREUNĂ CU ERETICII. Și acesta pentru că, așa cum explica Sf.Nicodim Aghioritul, RUGĂCIUNILE ÎMPREUNĂ CU ERETICII DOVEDESC CĂ ORTODOCȘII ACCEPTĂ CREDINȚA ERETICĂ ȘI NU AU RÂVNĂ SĂ-I ELIBEREZE PE ERETICI, DE EREZIA LOR.
Din păcate, SIMPLELE RUGĂCIUNI COMUNE ALE DIALOGULUI S-AU PRESCHIMBAT CU TIMPUL, ÎN RUGĂCIUNI LITURGICE. În acest sens mentinam mai ales participarea reciprocă anuală a ortodocșilor și papistașilor la sărbătoririle Scaunului Romei și respectiv al Constantinopolului, pentru că acesta, după s-a precizat oficial, „nu este o regula protocolară lumească, ci este sărbătoare bisericeasca”. La aceste sărbătoriri se consacră anumite practici liturgice care dau o falsă impresie de unitate și creează confuzie și sminteală în sufletele simple.
De pilda, în anul 2006, papa a fost primit la Patriarhia ecumenică cu cinstiri bisericești, că la un întăi-ierarh ortodox, și a participat la Dumnezeiasca Liturghie purtând omofor, rostind „Tatăl nostru”, imbratisandu-se cu patriarhul la „Să ne iubim unii pe alții…” și binecuvântând pe ortodocșii din biserică. Însă aceste practici sunt nemaiîntâlnite în tradiția noastră apostolică, patristică și sinodală. Print acest tip de alcătuiri liturgice Vaticanul este recunoscut în practică, de către reprezentanții de frunte ai Ortodoxiei, drept Biserica canonică, iar ereziarhul papă drept episcop canonic al Romei, numit fiind de către aceia „primul episcop al Creștinătății din toată lumea”. Adică se dă impresia că ortodoxia abdică de la adevărul ei și se identifică cu erezia!
Unii conducători bisericești ortodocși susțin cu înflăcărare teoria tulbure a Bisericilor surori. Conform ei, „Biserica” Latină, cu toate ereziile ei, este biserică deplină și adevărată, cu preoție canonică și taine valide, de aceea este considerată soră a Bisericii Ortodoxe. Aceste puncte de vedere îndrăznețe au fost formulate în 1993 în Documentul comun pe care l-au semnat ortodocșii și latinii la a VII-a Întrunire a Comisiei mixte de Dialog oficial (Balamand, Liban). Puțin mai tărziu, în 1995, patriarhul ecumenic și papa, în Comunicatul Comun, se referea la Documentul de la Balamand și afirma: „Îi imploram pe credincioșii noștri, catolici și ortodocși, să întărească duhul frățietății, care provine din unicul Botez și din participarea la viață sacramentală”.
Dar potrivit ecclesiologiei ortodoxe, „toți cei care nu au fost renăscuți din dumnezeiescul Har – (Har) care lucrează numai în Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească – nu constituie vreo Biserică, nici văzută, nici nevăzută” (Sf.Nectarie al Pentapolei). Bisericile Răsăritului și Apusului au fost Biserici surori înainte de Schismă, când aveau aceeași credință. După Schismă, aceasta frățietate s-a rupt.
Papistașii și ortodocșii continuă desigur să fie frați că fapturi însuflețite ale aceluiași Dumnezeu, nu însă și frați „în credință”. După Schismă, Biserici surori sunt numai Bisericile ortodoxe locale. De aceea, „recunoașterea unor comunități bisericești separate drept ”biserici” este un fapt care duce în eroare. Nu promovează, ci subminează unitatea credincioșilor”.
Un exemplu specific de lipsa de curaj, de mentalitate înclinată spre compromisuri și de cedare în fața pretențiilor Vaticanului, îl constituie poziția intaistatatorilor și teologilor ortodocși fața de problema Uniatiei.
Ortodocșii puseseră că o condiție absolut necesară pentru începerea Dialogului desființarea „Bisericilor” Uniate și integrarea membrilor lor, în urma unei alegeri libere, fie în Biserica Ortodoxă, fie în cea latină. „Uniatia și Dialogul sunt imcompatibile simultan”, s-a accentuat în mod categoric la a III-a Conferință Panortodoxă de la Rodos (1964). Totuși, deși Uniatia nu numai că nu a fost desființată, ci chiar întărită în felurite chipuri, ortodocșii, prin temerarii pași ai patriarhului Atenagora, s-au târât către Dialogul dragostei. Și l-au continuat fară să protesteze când în 1968 uniții din Cehoslovacia au dezlănțuit împotriva ortodocșilor „o prigoană în fața căreia pălește prigoana lui Deciu”.
Când în 1980 a început iarăși Dialogul Teologic, ortodocșii au cerut Romei să nu includă uniții printre reprezentanții ei. Însă Vaticanul, între cei 28 de reprezentanți ai lui, a inclus 8 uniti. Și ortodocșii au acceptat….
În 1993, în ciuda actelor de violentă ale uniaților din Europa Răsăriteană, reprezentanții Bisericilor Ortodoxe la Dialog și-au pus semnătura pe Documentul de la Balamand. În acest document ultracriticat, printre altele, se justifică și se recunoaște în mod solemn existenta și activitatea „Bisericilor” Unite…În 2000 dialogul a fost întrerupt din cauza uniților și s-a convenit că problema Uniatiei să fie primul și singurul subiect de discuție la o eventuala reîncepere a acestuia.
În 2006 Dialogul a început din nou, evitând însă problema Uniatiei și urmând o tematică diferită. Aceasta cedare inadmisibilă și nedemnă pentru ortodcsi dovedește că linia pe care o urmează Dialogul este trasată de Vatican, potrivit cu ecumenismul sau papocentrist, iar ortodocșii doar o urmează…
Criza multiplă în care se zbate actualul Dialog dintre Ortodoxie și Papism este deja o constatare generală. Participarea Bisericii noastre la aceasta are sens numai daca ortodocșii expun în mod autentic adevărul Credinței nosatre și dacă papistașii doresc să se întoarcă la aceasta Credință, care până la Schisma era și a lor. Însă, din păcate, nici mărturie autentica și suficientă nu se da întotdeauna și nici Roma nu este dispusă lepede rătăcirile ei. Prin dialog, Vaticanul nu vizează unitatea în Credința cea adevărată, ci recunoașterea lui de către ortodocși că biserica adevărată. Iar aceasta se izbutește datorită diplomației papale și din pricina cedării a ortodocșilor. Fară criterii curat teologice și fară sinceritate, Dialogul induce în eroare și se dovedește vătămător pentru toți ortodocșii (pleroma ortodoxa), în timp ce, dimpotrivă, pentru falimentarul Vatican el constituie cea mai bună proptea.
Semnificativă pentru criza prin care trece dialogul este și demisia conducătorului părții ortodoxe și co-președintele Comisiei Internaționale a Dialogului, IPS-tul Stelian al Australiei. „După 20 de ani de președinție laborioasă în ” Dialogul Teologic Oficial”, dintre ortodocși și romano-catolici, demisionez de bună voie că să nu mai am nici o legătură cu un astfel de ”joc lipsit de interes”, a declarat el în 2007.
Și ca un bun cunoscător al celor ce se petrec în culisele Vaticanului, a completat: „După cu totul neașteptată escaladare de către Benedict al XVI-lea a provocărilor Vaticanului fata de ceilalți creștini (în mod deosebit față de ortodocși), se vede mai clar ca lumina soarelui că, din păcate, am intrat într-o perioadă de totală incertitudine, că să nu spunem fară ocolișuri că este evident că s-a impus întru totul linia cardinalilor inflexibili ai Curiei Papale, care de fapt definește Papismul – nu ca un primat al unui episcop, ci ca o ideologie a insuportabilului totalitarism – cu adevărat PIEDICĂ DE NETRECUT – mai întăi în perspectiva reunirii creștinilor dezbinați, apoi pentru simpla unitate de pace dintre ei, și cu atât mai mult (pentru conviețuirea pașnică a acestora) cu necrestinii sau ateii”.
Sfârșit