MUZICA CLASICĂ e de la SATANA

Vine Anul Nou si vom fi din nou invadati de muzica clasica la tv, de concerte in biserici si de postari tematice pe blogurile preotilor habauci sau pe tot soiul de site-uri “ortodoxe”. O varianta pentru cei culti carora nu le plac manelele sau alte genuri muzicale adorate de plebe…

Asa ca reluam subiectul pentru cititorii mai noi ai acestui portal.

Pentru inceput, sa vedem ce spun SFINTII PARINTI

Sfantul Ignatie Briancianinoc in „despre Inselare”:

„În faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi sunt înfăţişate şi în teatrele pământeşti; aceste patimi sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinţă, la desfatărea cu răul care îl ucide. Îmbătându-se cu acesta, el uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpăraţi. Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creştinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu v-a stârnit, fraţilor, o groază îndreptăţită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: „Cine oare poate să scape din aceste curse?”

Cuvantul Sfantului Nicodim Aghioritul din „Hristoitia”:

„Pentru aceasta cu toată dreptatea se cade a numi cineva cântecele din organe, jocurile şi cântecele din gură, şcoala satanei, căci satana şi diavolul este cel întâi învăţător, iar slujitorii lui, dracii, sunt subînvăţători. Cei întâi şcolari însă, sunt cei ce cântă cu viorile şi cu alte organe; iar elevi şi eleve, sunt bărbaţii şi femeile care joacă şi cântă din gură. Lecţiile care se predau la şcoala aceasta sunt: desfrânarea şi neruşinarea, ruşinoasele cuvântări si nebunestile grăiri, curviile şi preacurviile, sodomiile şi orice alt păcat.”[…]

„Deci, cu adevărat sunt vrednici de plâns cei ce cântă din organe şi cei ce cântă din gură şi joacă; căci se lipsesc nu numai de viaţa aceasta prin robie şi prin a muri de foame; dar se lipsesc încă şi de împărăţia cerurilor şi moştenesc numai şi numai pedeapsa muncii şi iadul. Pentru aceasta şi eu am voit astăzi să vorbesc către voi, fraţii mei creştini şi să vă arăt câte rele au pricinuit si pricinuiesc muzicile, jocurile si cântecele din gură şi prin urmare să vă dovedesc că, nu se cade creştinilor să întrebuinţeze acestea; şi luaţi aminte ca să înţelegeţi.” […]

„Deci, fraţii mei creştini, vă ajunge vremea cea trecută până acum, în care aţi cântat din organe, aţi jucat şi aţi cântat din gură, nu ca nişte creştini sfinţi şi fii ai lui Dumnezeu, ci ca nişte necredincioşi şi păgâni; de acum înainte, urâţi acestea din toată inima voastră ca să nu cădeţi sub înfricoşata osândă, afurisanii, blestem şi dumnezeasca urgie cea hotărâtă de sfinţii Apostoli şi sinoadele ecumenice, şi de Dumnezeu, împotriva celor ce fac aceste fapte nelegiuite. Că Sfintii Apostoli afurisesc pe lirişti, pe viorişti, pe jucători şi pe toţi cântătorii din organe şi începătorii de jocuri, zicând în aşezământurile lor: „Dacă vreun bărbat sau femeie, care a fost începător de jocuri, va veni la credinţă, sau jucător, sau luptător în privelişte, sau din cei ce cântă din fluier, sau chitaragiu sau viorist, sau învăţător de jocuri, ori să înceteze, sau de nu, să se lepede” (Cart. 8, Cap. 32). Acum dacă Apostolii leapădă pe necredincioşii muzicanţi sau scamatori şi nu-i primesc la credinţa lui Hristos, de nu mai întâi vor înceta de la aceste jocuri, cu atât mai mult leapădă pe credincioşii care joacă acestea.”[…]

Iar cel mai mare canon al celor zise mai sus, este acesta: Porunceşte Sfântul (Vasile cel Mare) mai jos, tuturor creştinilor care n-au cântat din organe, nici au jucat, nici au cântat din gură cântece curveşti că, dacă vor vedea pe cei ce au cântat din organe, sau au jucat şi au cântat din gură, că se pocăiesc, să-i compătimească ca pe nişte mădulări ale lor bolnave; iar dacă obrăznicesc cu defăimare şi fac tot pe aceleaşi, să nu mai vorbească sau să aibă legătură cu ei, nici să-i heretisească; ca în felul acesta să-şi vie întru simţire de răutăţile lor şi să se pocăiască., De-i veţi vedea că se pocăiesc pentru necuviinţa celor ce s-au lucrat, milostiviti-vă spre ei, ca spre nişte mădulări ale voastre bolnave. Iar de-i veţi vedea că obrăznicesc şi defăima mâhnirea voastră cea pentru dânşii, ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, şi de necurat să nu vă atingeţi; că aşa ruşinându-se, să-şi vie întru cunoştinţa răutăţei lor; iar voi să primiţi plata râvnei lui Finees.”[..]

„Iar cea mai de pe urmă pedeapsă pe care o vor lua muzicanţii şi dănţuitorii şi cântătorii din gură este că dacă ei nu vor înceta de la aceasta şi nu se vor pocăi primind canonul cel hotărât mai sus de marele Vasile, ci vor muri aşa nepocăiţi, cu adevărat după moarte se vor duce în iad, ca să se muncească. Aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia, cum am zis mai- nainte: „Şi, şi-a lărgit iadul pântecul său, şi şi-a deschis gura sa fără încetare” (Isa. 5,15).” […]

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/2niko.pdf

Pidalion, Sinodul de la Laodiceea:

CANONUL 53
Nu se cade creştinii mergând la nunţi, să cânte în organe, ori să joace, ci cu cinste să cineze, ori să prânzească, precum se cade creştinilor.

TÂLCUIRE
Opreşte canonul pe creştini, de a bate în dobe, şi a cânta în organe, şi de a juca la nunţi. Ci să se ospăteze, zice, cu sfială, şi cu cinste, că aşa li se cuvine. Vezi şi pe cel 24 al sinodului 6. (pag. 368)

http://mirem.ro/pdfuri/pidalionul.pdf

Din viata Sfantului Paisie Aghioritul:

„Intr-o noapte a auzit muzică şi zgomot de vioară şi alte instrumente muzicale. Privind spre fereastră l-a văzut pe diavolul jucând. Apoi i-a făcut semn Stare­ţului să meargă şi el să joace. Dar Stareţul a rostit puţin Rugăciunea şi toate au dispărut.” (Ierom. Isaac, Viata cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)

Sfantul Teofan Zavoratul:

„V-a încântat muzica, dar i-aţi supraapreciat valoarea. Una este sfera muzicii şi alta, cea a rugăciunii. De aceea, trecerea de la una la alta poate fi numai întâmplătoare. Există multe fantome ale lucrurilor duhovniceşti, care doar par, dar nu sunt duhovniceşti.”[…]

Ce fel de muzică vă pregătiţi să ascultaţi? Cea mai mare parte a pieselor noastre muzicale de astăzi sunt o porcărie: gâdilă urechea, fără a da nimic. Eu nu vă leg, dar îmi pare rău dacă o să vă duceţi, căci numai vă
veţi zăpăci şi vă veţi întrista. Când ascultaţi muzica din afară, cea lăuntrică se perturbă pentru o vreme. Să nu iubiţi lumea, nici pe cele din lume!
Puteţi, oare, acolo să fiţi cu Domnul? E prea puţin cu putinţă, căci care-i societatea? Lumea artelor este o lume sufletească şi chiar una senzuală, iar nu una duhovnicească. Este greu să renunţaţi, e adevărat; doar
petrecerea cu Domnul este răstignire adevărată, iar nu metaforică. Când se va înfăptui? La aceasta să râvniţi. Căci atunci va începe să ţâşnească din inimă izvorul mângâierilor, care vor stinge orice sete pentru mângâieri
de alt soi.” (Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină)

https://blogcartiortodoxe.files.wordpress.com/2014/03/sfantul-teofan-zavoratul-invataturi-si-scrisori-despre-viata-crestina.pdf

MUZICA CLASICA si MASONERIA

Iata cateva fragmente din excelentul material SCURTĂ PRIVIRE TEOLOGICĂ ASUPRA MUZICII scris de parintele Dan Badulescu:

[…]

Aceste concepţii morale şi estetice înalte au fost desăvârşite în duhul creştin de către Sfinţii Părinţi: ,,nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământeşti, nu-l eliberează din legăturile trupeşti, nu-i inspiră înţelepciune divină, nu-l face să dispreţuiască cele de jos, precum muzica şi accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.”

Creaţia muzicală se leagă de credinţă şi este determinată (fie şi la modul inconştient) de aceasta. De aceea putem observa de exemplu, că barocul german este o reflectare a protestantismului sec. al XVIII- lea, că este chiar expresia sonoră a conţinutului acestuia. Lucrul acesta poate fi urmărit şi în pictură, sculptură şi arhitectură, ce reflectă vizual concepţiile respective.

[…]

Dintre miturile şi legendele muzicale antice şi medievale vom reţine binecunoscutul mit al lui Ulysse şi sirenele, mit ce ne înfăţişează puterea vrăjită a muzicii de atragere a oamenilor, în special a tinerilor. În drum spre casă după istovitorul război troian, eroul grec Ulysse trebuia să treacă cu corabia pe lângă insula fatalelor sirene. Acestea sunt cunoscute că prin cântecul lor vrăjit îi atrag pe corăbieri şi le sfărâmă corăbiile iar pe ei îi îneacă. Oasele de oameni împrăştiate pe mal dădeau mărturie despre cruzimea sirenelor. Ulysse ştia de la vrăjitoarea Circe că nici un om, oricât ar fi fost de avertizat, nu putea rezista cântecului lor.

Deci a pus ceară în urechile corăbierilor iar pe el l-au legat de catarg, fără dopuri de ceară căci dorea totuşi să asculte acest cântec. Ispita curiozităţii era puternică, dar înţeleptul Ulysse are prevederea să poruncească oamenilor lui să nu-l asculte de le va cere să fie slobozit din legături. Într-adevăr sirenele îl învăluiesc pe Ulysse cu cântecul lor vrăjit, îi cântă despre isprăvile eroice din război iar Ulysse se zbate urlând să fie eliberat.

Un alt exemplu despre puterea magică a muzicii asupra tinerilor ni-l prezintă povestea germană din 1284 a flautistului vrăjitor din Hameln. Iată pe scurt subiectul: locuitorii târguşorului Hameln de pe malul râului Wesen se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au altă soluţie decât să apeleze la un flautist ciudat ce îi poate scăpa de pacoste. Acesta consimte contra sumei considerabile de 1000 de guldeni, şi, într-adevăr, la sunetele vrăjite ale flautului său şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Bucuria este mare, dar odată scăpaţi de necaz, burghezii se tocmesc şi nu mai vor să plătească întreaga sumă cu care s-au înţeles şi-l alungă pe flautist. Acesta urzeşte o răzbunare amarnică: la data de 27 iunie când târgoveţii erau adunaţi în biserică spre a sărbători pe sfinţii Ioan Botezătorul şi Pavel, sunetele vrăjite ale flautului adună acum pe copiii târgului ce dispar. Zdrobiţi de năpastă locuitorii sunt gata de orice sacrificiu pentru eliberarea copiilor, dar prea târziu. Morala acestei povestiri are o actualitate stringentă: copiii şi tinerii de astăzi sunt atraşi irezistibil de sunetele rockului cu toate variantele lui.

De aici tragem mari învăţăminte şi anume: muzica vrăjită – cum suna ea oare? – respingător, oribil, cacofonic? De bună seamă că nu, ci dimpotrivă, artistic, estetic, atrăgător şi înşelător. Mulţi oameni îşi apără preferinţele muzicale folosind acel principiu estetic hedonist după care ce e plăcut e şi bun.

[…]

Din punct de vedere creştin se ştie că diavolul se poate înfăţişa ca înger de lumină (II Cor. XI, 14), ceea ce înseamnă că şi poate cânta îngereşte. El prezintă întotdeauna la început păcatul ca fiind plăcut, uşor, atrăgător, frumos şi logic. Aceasta o poate face numai în mod iluzoriu în amintirea vremurilor când era într-adevăr înger de lumină şi poseda frumosul divin pe care l-a pierdut din mândrie devenind diavol întunecat.

[…]

Reţinem şi opinia din zona ortodoxiei a părintelui profesor I.D. Petrescu ce spune în cuvântul adresat diaconului profesor G. Panţâru în prefaţa Lecţionarului evanghelic de la Iaşi: ,,Obişnuinţa de a căuta în orice împrejurare frumosul – care atunci când este ajutat şi de un organ deosebit provoacă de obicei un dezastru – să fie dată la o parte.” Conciliul tridentin (1545-1563) a dat un canon legat de caracterul muzicii folosită în missă: ,,… Întregul plan al cântării în moduri muzicale să nu fie alcătuit numai pentru plăcerea urechii, ci în aşa fel încât cuvintele să fie clar înţelese de către toţi, şi astfel inimile ascultătorilor să fie atrase spre dorirea armoniilor cereşti, în contemplarea bucuriilor celor binecuvântate… De aceea vor fi alungate din biserică acele cântări care conţin lucruri lascive şi necurate.”

Obiectul studiului nostru poate lăsa din punctul de vedere al culturii laice impresia de ,,iconoclasm”.

Dar judecăţile teologice urmăresc alte criterii. Începând cu 1700 în Europa de apus, în Anglia şi Franţa mai ales se instalează la vedere lojile francmasonice. Lucrarea lor se amplifică şi cuprinde şi alte spaţii: ,,lumea nouă”, Europa de răsărit şi apoi restul lumii. La noi în ţară ele se instaurează după 1848, când România devine stat modern capitalist, democrat, industrializat, înglobat culturii apusene – după cerinţele masonice ale vremii.

Revenind acum la muzică să vedem concret şi cu exemple cum s-a manifestat această lucrare ce a atins apogeul ce-l trăim. Francmasonii secolului al XVIII-lea aveau ca sprijin al ideologiei lor gnozele şi filosofiile păgâne, ereziile condamnate la sinoadele ecumenice. Aceste mentalităţi au influenţat în mod deosebit viaţa culturală şi artistică a secolului, şi chiar ulterior, astfel încât în numele ,,iluminării” şi a ,,liberei cugetări” filosofii idealişti inventau sistem după sistem contrazicându-se reciproc. Astfel Hegel foloseşte noţiuni ca ,,spiritul lumii” (cu rezonanţe hinduse) sau metoda dialectică preluată de la grecii antici: teza urmată de antiteză ce vor da naştere ,,sintezei purtătoare de progres”. Această gândire dialectică ruptă de adevăr – adică de Hristos – a exercitat o influenţă covârşitoare ce se manifestă încă şi în zilele noastre în lumea ,,întâia” a ţărilor dezvoltate. Culturnicul sovietic Lunacearski (Nachmannson) a observat pe bună dreptate corespondenţa muzicală a dialecticii hegeliene: forma de sonată şi deci şi a simfoniei clasice apărută în lumea austro-germană din vremea lui Hegel. Acest lucru a fost aplicat mai conştient şi consecvent de către Beethoven.

Sub influenţa nefastă a masoneriei cu tendinţe anticlericale şi în final ateiste, arta – deci şi muzica – se desprinde începând din secolul al XVIII-lea de religie, de Biserică, şi devine tot mai mult magie. Desigur că magia a existat şi înainte şi în zona de care ne ocupăm. În Europa odată cu creştinarea Imperiului roman timp de 1400 de ani au domnit valorile creştine. Si atunci a existat muzică profană atât la sate cât şi la curţile nobilimii – dar duhul era mai mult creştin decât păgân. Muzica religioasă continuă în baroc, dar compozitorii Bach şi Händel ies din duhul Bisericii şi se îndreaptă spre perspectiva omenească. Acest fenomen repetă desfăşurat pe parcursul secolelor ceea ce a încercat fără izbândă împăratul Iulian Apostatul în secolul al IV-lea: lepădarea de creştinism şi revenirea la păgânismul cultivat al vechii Elade, numită mai nou secularizarea sau laicizarea culturii. Fiind desfăşurat în asemenea durată, acest proces a fost mult mai greu de sesizat şi de combătut, ceea ce i-a dat şansa reuşitei pe care o constatăm astăzi.

Muzica europeană apuseană a luat din secolul al XIII-lea o turnură parsifaliană dată de masonii rozicrucieni de unde se revendică printre alţii şi Rudolf Steiner, părintele antroposofiei şi al pedagogiei Waldorf. Dar cum s-a întâmplat aceasta? În creştinătatea apuseană de acum o mie de ani au pătruns germenii unor erezii ca filioque şi celelalte studiate de teologia dogmatică simbolică. Pe tărâm muzical au apărut în consecinţă abateri, încă în biserică şi în cult. Aceste scăderi sunt abaterea de la canoanele muzicii gregoriene care erau – cu excepţia glasurilor şi a cadenţelor – aceleaşi ca şi în răsărit: monodie strict vocală, fără instrumente. Pr. lector Vasile Vlad a explicat într-o manieră profundă fenomenul teologic ce a stat în spatele evoluţiei muzicale apusene: ,,În Italia, Franţa, Spania, procesul impunerii cu forţa a cântului gregorian pare a birui spre sfârşitul secolului al XI-lea. Dar biruinţa este iluzorie-precum artificial este tot creştinismul apusean secularizat al vremii noastre. Când ,,frâul” este aşezat deasupra unei realităţi date, oricât ar fi fost el din ,,aur” dacă nu-şi asimilează natural prin metabolismul enipostazierii, acesta se obiectivează şi se limitează apoi la crearea unui raport juridic exterior. La fel şi muzica gregoriană, chiar dacă constituia etosul creştin autentic, chiar dacă reprezenta valorile divine, dacă aceasta nu şi-a conjugat sieşi şi libertatea şi puterea creatoare a specificului etnic căruia s-a îmbiat, s-a transformat repede în literă ,şi cânt mort cu caracter limitat prin epuizarea posibilităţilor de a se întrupa în realitatea vie a bisericilor locale.” În secolul al VIII-lea biserica apuseană a deschis poarta nefericită a inovaţiilor cultice ce au măcinat-o şi au produs atâtea schisme şi erezii mai târziu. După secolul XII apare polifonia vocală şi se introduce treptat orga ca suport al corului. În 1600 orchestra a intervenit în biserica romano-catolică, realizându-se astfel o messă barocă cu arii solo, coruri şi orchestră. E drept că apariţia oratoriului în secolul al XVII-lea datorată lui G. Carissimi se încadra în curentul catolic al contrareformei, deci oarecum ,,de dreapta”, prin care se luau măsuri de stăvilire a marşului protestant.

Muzica oratoriului se opunea astfel coralelor luterane şi psalmilor calvineşti ce aveau prin accesibilitatea lor muzicală, dogmatică şi lingvistică mare priză în rândul credincioşilor. Din secolul al XVIII-lea nu se mai poate vorbi de o muzică creştină, ci cel mult de una religioasă, ceea ce din punct de vedere duhovnicesc reflectă o împuţinare a credinţei, o decădere. Această muzică religioasă, ca şi arta religioasă în general, se caracterizează prin faptul abordării subiective, personale a temelor religioase, tratate în afara canoanelor şi dogmelor. Concertele religioase, motetele, cantatele şi messele, oratoriile, reqviemele de mai târziu se încadrează aici, de asemenea în spaţiul protestant cântările pietiste şi apoi sectare ce caracterizează astăzi chiar şi cultul acestora. Această practică se poate deja din secolul al IV-lea, după cum relatează W. Fleming în Arte şi idei: ,,Arie, fondatorul sectei ariene, a fost acuzat că îşi strecura ideile religioase în mintea adepţilor săi cu ajutorul imnurilor cântate pe melodii provenind din muzica de ospăţ şi de teatru.

Aceste imnuri nu erau agreate în cercurile ortodoxe, deoarece semănau prea mult cu muzica populară.”

Aici este cazul să semnalăm ecouri ale acestei practici şi în cazul grupărilor ortodoxe pietiste ,,Oastea Domnului” şi ,,visarioniştii”, caracterizate tocmai prin acest gen de cântări, gen ce nu mai are nici o legătură cu muzica bisericească! Muzica visarioniştilor este cunoscută îndeobşte prin casetele răspândite de aceştia în anii 90. Se remarcă folosirea acordeonului, flautului, chitarei şi viorii, cu rezonanţe de folclor orăşenesc şi chiar de muzică folk. Rezultatele artistice sunt dubioase sau de-a dreptul stângace, iar efectul lor misionar pozitiv de moment nu compensează aceste scăderi. La ora aceasta se pare că mişcarea stagnează, iar o parte din membrii ei râvnitori s-au integrat rânduielilor cultului şi muzicii bisericeşti ortodoxe. Muzica de cult creştină a continuat desigur până în zilele noastre în biserica romano-catolică. În ceea ce priveşte ramura profană care s-a născut în acel spaţiu apusean să-l luăm de exemplu pe celebrul W. A. Mozart. Acesta a făcut parte dintr-o lojă francmasonică – este un fapt clar documentat: la data de 14 decembrie 1784 el devenea membru în loja vieneză Zur Wohlthătigheit, fiind sub protecţia membrilor familiei Esterházy, mecenaţi francmasoni celebri cu ramificaţii până în Transilvania, ce i-au susţinut şi pe

Haydn şi Beethoven. Tatăl lui Wolfgang, Leopold Mozart, a fost iniţiat în lojă la data de 28 martie 1785.

La 22 aprilie el căpăta gradul al treilea în loja Zum wahren Eintrach unde pe 24 aprilie s-a executat cantata Die Maurerfreunde (K. 471) a lui W. A. Mozart. La moartea unui frate mason, Georg August, Mozart a compus cea mai importantă creaţie masonică a sa Maurerische Trauermusik (K. 477), ca muzică funerară în loja Zum gekrönten Hoffnung în care deţinea gradul al treilea sau maestru francmason. În această lucrare Mozart a încercat o sinteză de romano-catolicism austro-german cu francmasonerie.

Acesta este de fapt duhul muzicii clasice! Căci nu e după cum spunea Socrate în dialogul lui Platon Statul, şi anume că schimbarea modurilor muzicale determină schimbări în societate, ci dimpotrivă, ideile respective sunt cele ce au dus până la exprimarea sonoră cunoscută sub numele de muzică clasică: monodia acompaniată, sonata, stilul armonic deosebit de perioada anterioară polifonică barocă de tip iluminist protestant. În anii 1784-1786 loja din Paris Les Amis réunis tipărea simfoniile lui Haydn – acesta fiind la rândul său coleg de lojă cu L. Mozart. Împreună cu fratele său de lojă Schikaneder, W. A. Mozart a compus în 1791 celebra operă masonică ,,Flautul fermecat”. După 1792 autorităţile imperiale austriece au luat măsuri drastice ce au dus la intrarea lojilor ,,în adormire” – formula specifică a masoneriei – până în 1918 când imperiul s-a destrămat. ,,Se vede că în cadrul francmasoneriei Mozart şi-a găsit un grup de bărbaţi cu vederi asemănătoare, cu idei şi scopuri ce corespundeau cu ale sale, drept care a devenit francmason fervent. El va compune o sumedenie de piese pentru fraţii săi de lojă. Francmasonii aveau o mare influenţă asupra vieţii şi gândirii lui Mozart. S-a întâmplat ca în cadrul unei întruniri de lojă din noiembrie 1791 unde s-a cântat ultima lucrare completă a sa Eine kleine Freymaurer Kantate K 623… el a contractat acea infecţie care printr-un lanţ de complicaţii medicale va conduce la moartea sa prematură printr-o comă renală peste trei săptămîni mai târziu.” Această explicaţie este cu siguranţă mult mai puţin cunoscută decât legendele popularizate şi prin unele filme ca cel al lui Milos Forman. La fel se va întâmpla mai târziu cu cei ca Jim Morrison şi Jimmi Hendrix, morţi în floarea vârstei sub loviturile drogurilor.

Toate acestea au fost la vremea lor secrete, după modul ocult în care lucrează aceste societăţi, dar se scapă din vedere faptul că: ,,… nu e nimic ascuns care să nu se dea pe faţă: nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare.” (Mt. X,26; Lc. XII,2).

Urmând unei metodologii curente ne vom referi şi în continuare la perimetrul cultural al Europei apusene în care se constată apariţia germenilor masonici (lucrativi, laicizare, secularizare) în secolul al XIII-lea, iar renaşterea păgânismului a fost urmată de influenţa iudeo-arabă şi a gnosticismului elenist.

Apariţia orgii şi a polifoniei vocale în biserica romano-catolică, apariţia operei în secolul al XVI-lea, apoi barocul, pot fi considerate ca puncte de referinţă pe traseul secularizării muzicii. De-a lungul istoriei credinţa creştină şi Biserica au fost atacate cu ,,arme” potrivite fiecărei epoci, arme ci şi-au dovedit o eficacitate limitată, dar din nefericire reală. În perioada modernă, francmasoneria de tip Cain – a corporaţiilor de zidari liberi au lucrat catedralele gotice, fiind oarecum încă în slujba bisericii. Dar în perioada cuprinsă între 1650 şi 1750, numită a barocului, masoneria a pus stăpânire pe arte, păgânizându-le treptat, dându-le o autonomie şi scoţându-le de sub tutela bisericii. Prin urmare şi muzica este de acum înainte folosită în acest război nevăzut, concertele muzicale şi operele tinzând să facă o concurenţă sfintelor slujbe, devenind alternative (alter-natus, din nou născut), sau înlocuitori (ersatz) ai acestora în sufletele oamenilor. Anul 1717 marchează – oficial – apariţia masoneriei speculative, adică a trecerii de la artă (desigur fără a o abandona), la ideologie, astfel luând naştere iluminismul, secularizarea, capitalismul, burghezia, republica, democraţia, economia de piaţă, drepturile omului, revoluţia franceză, apariţia S.U.A.

Acum se desparte cultura de cult, cultura devine din ce în ce mai laică, mai profană, mai păgână, mai îndepărtată de Dumnezeu. Biserica protestantă este cu timpul penetrată intens de masonerie, în apus apărând un fel de falie cultural-confesională: la nord, protestantism şi capitalism – la sud catolicism şi feudalism. Observaţia se aplică desigur şi la formele muzicale specifice muzicii ,,culte” baroce, acestea reprezentând imaginea muzicală a concepţiilor masonice (nu spunem iudeo-masonice, deoarece iudeii nebotezaţi nu sunt deocamdată admişi în masonerie). Aici se încadrează fuga, concertul grosso, sonata, apoi muzica aşa-zisă clasică a iluminismului (o continuare a procesului de apostazie şi repăgânizare a Europei) cu formele ei, simfonia şi concertul instrumental. Secolul următor aduce romantismul, sinteză de romano-catolicism, cu secularizare şi misticism masonic, revoluţiile burghezo-democratice naţionale, apariţia mişcărilor de stânga, socialiste şi comuniste. Romantismul şi naţionalismul pun în prim plan o schimbare a puterii: dacă în secolul trecut masoneria era aristocrată şi anti-monarhică (dar totuşi cu un soi de credinţă deistă), acum apare burghezia atee într-o ţară catolică, Franţa (!), şi sectară în ţările protestante. Şcolile naţionale romantice şi poemele simfonice sunt produse ale acestei activităţi masonice.

Neo-păgânismul continuă mai ales prin Richard Wagner. Cultura intră pe o pantă decadentă, porţile răsăritului ortodox se deschid în 1848 şi se trece la secularizarea acestuia: romantism, capitalism, stat modern etc. Astfel se ajunge la o descreştinare mai mult sau mai puţin intensivă a tuturor statelor europene. Istoricul P.P.Negulescu a analizat în studiul său Destinul omenirii: ,,…cauzele obiective ale anarhiei intelectuale şi ale decadenţei morale. Între acestea înşiră: democraţia, care prin Declaraţia drepturilor omului de la 1789 şi prin acţiunea ei excitantă trezeşte ambiţiile, stimulează energiile, contribuie în mare măsură la creşterea imoralităţii şi la înmulţirea delictelor şi crimelor. Exodul sătenilor spre oraş, care corupe şi înghite din ei tot ce e bun, vagabondajul oamenilor fără avere şi meserie, din sânul cărora se recrutează majoritatea delicvenţilor şi criminalilor, libertatea presei şi a publicaţiilor care pun pe piaţă romane pornografice şi poliţiste pline de sugestii criminale şi amănunte senzaţionale; cinematografele demoralizante, liberalismul politic, economic şi moral, alegerile parlamentare, reclamele, concurenţa, fraudele şi alte moravuri americane etc.” Acestea reprezintă un punct culminant al masoneriei şi vor duce la apariţia ocultă în cadrul teosofiei a new age-ului, mişcarea Vărsătorului ce va nega întreaga perioadă de civilizaţie şi cultură – 2160 de ani – a Peştilor. Mişcarea este radicală şi se îndreaptă deopotrivă contra ortodoxiei, catolicismului, iudaismului, islamului, feudalismului, monarhiei, republicii, Evului Mediu, Renaşterii, barocului, clasicismului, romantismului, naţionalismului, democraţiei (cu toate că deocamdată aceasta din urmă pare a fi susţinută), capitalismului, socialismului, comunismului.

Secolul al XX-lea poate fi împărţit astfel: prima jumătate este dirijată ocult de iudeo-masoni (iudeii se impun în masonerie) şi avem ca expresii culturale impresionismul, apărut de la sfârşitul secolului XIX (în muzică C. Debussy cu După-amiaza unui faun, Daphnis şi Chloe etc.) ce nu este altceva decât neopăgânism, avangardismul, expresionismul, atonalismul-o expresie muzicală a psihanalizei, dodecafonismul, sinteze eleniste cu iudaism decadent, apariţia discului, radioului şi cinematografului.

Neopăgânismul ajunge la neobarbarie prin apariţia bolşevismului ateu marxist-leninist şi a mişcărilor fascisto-naziste. Acestea au fost îndreptate şi împotriva iudeo-masoneriei (a ,,democraţiilor occidentale”), care a câştigat totuşi a doua confruntare mondială. Timp de 30 de ani am asistat la produsele culturale decăzute ale acesteia: muzica de estradă, divertisment, uşoară, jazz, o sinteză a elementelor neo- protestante de culoare din S.U.A, şi apoi rockul, sinteză a ateismului negrilor şi albilor americani. În acelaşi timp în America de sud se manifestau tangoul, samba şi celelalte dansuri, sinteze ale catolicismului şi practicilor magice naturiste. În Europa se practica ,,muzica uşoară”, mai ales ca gen italian şi francez.

Începând cu 1975 conducerea este preluată de reprezentanţii new-age (ai neo-masoneriei). La sate a existat tot timpul în umbră o subcultură locală agrară. La început cultura era intim legată de civilizaţie – de cetăţi, de oraşe – acolo era mediul în care ea se năştea şi se dezvolta. În afara oraşelor – deci a civilizaţiei – erau sate sau pădurea. Aici se desfăşura o sub-cultură naturală cu un caracter de naivitate (pictura naivă contemporană subliniază tocmai acest caracter), de ingenuitate, de inocenţă. A se observa faptul ca în materialele de specialitate din occident termenul subcultură are o dimensiune exclusiv orizontală, ca un sector al culturii, fără nici o relatare la dimensiunea vertical calitativă, element tipic al viziunii nivelatoare şi relativiste a post-modernismului. În revista suedeză pentru tineret Ottar se afirmă următoarele: ,,Cercetătorii culturii de tineret susţin că trebuie să existe patru elemente speciale pentru ca un stil să poată fi numit subcultural: comportarea (felul de a te mişca şi comporta de ex. la dans; activităţi specifice ca de ex. a picta grafitti), înfăţisare (haine, machiaj, tatuaje, frizuri etc.), limbaj verbal: jargon, slang, ,,secrete”, limba ,,cifrată” şi muzica.” Iniţial subcultura este şi ea o cultură de un nivel inferior. Vom vedea cum în sec. al XX-lea subcultura industrial-urbană este impusă zdrobitor în dauna culturii tot mai decăzute şi a cultului slăbit, lucrând negativ şi îndepărtând pe oameni de Dumnezeu mai mult decât o făcuse cultura.

 

FESTIVALUL GEORGE ENESCU

Iata ce scria fratele Mugur Vasiliu in articolul sau Suntem prea aproape de noi înşine şi prea departe de Dumnezeu:

Schimbările majore, care se petrec într-adevăr, nu sunt tot una cu discursurile sau cu festivităţile, şi nu sunt determinate nici de focurile de artificii sau de mitralieră – care crează un “eveniment unic”, o “schimbare sigură” sau o “revoluţie spontană” populară. Schimbările esenţiale sunt inodore, incolore şi insipide – aşa cum învăţam la şcoală, despre apă. Fie că e vorba despre schimbări care se petrec în mod firesc, ca rezultat al raportului normal dintre istorie şi iconomia dumnezeiască, fie că e vorba de schimbări provocate de practicarea unui raport inventat de mintea omenească şi, tocmai de aceea şi aberant, între aceşti doi poli. Noi luăm act sau vedem doar consecinţele schimbării, adică o vedem când totul e prea târziu, când procesul a fost consumat. Tot atunci se şi afirmă „oficial” schimbarea – cu care, de altfel, lumea deja a început să se obişnuiască. Dar, simultan cu imaginea schimbării – tehnic vorbind – se lansează zvonul (un fel de vietate care contaminează sufletele cu neîncredere şi minţile cu teamă, prin simpla atingere a timpanului). Zvonul este lăsat să facă o frumoasă carieră de zvon ce este – adică o minciună cu totul şi cu totul specială. Zvonul este o interfaţă de o mare utilitate pentru falsa schimbare – e un fel de obosire a vânatului. Falsa schimbare înseamnă schimbarea artificială, produsă nefiresc, neorganic.

Aşadar, de văzut schimbarea – falsă sau nu –, în desfăşurarea ei, nu cred că se poate – oricum, nu în societatea modernă care, de altfel este construită pe baze oculte şi este definită de lupta surdă de a crea o nouă religie, într-o nouă eră, pentru o nouă umanitate – cu alte cuvinte, o fiinţă nouă va fi creată, conform cu toate planurile celor care schimbă. Trebuie observat că o schimbare de acest fel şi de aceeaşi anvergură a fost crescută şi săvârşită de o epocă numită de către istorici Renaşterea. Renaşterea este, în realitate o tentativă de asasinat, o încercare de a-L ucide pe Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, cum e şi firesc, un alt eşec şi, pe de altă parte, o altă dovadă a puterii diavolului asupra omului lipsit de credinţă. Câmpul de luptă nu este realitatea (fiindcă, în realitate, Dumnezeu nu poate fi ucis), ci înlăuntrul fiinţei umane; iar arma acreditată – pentru perioada noastră – este imaginea. Diferenţa între schimbarea de azi şi cea crescută de Renaştere este însă una substanţială şi, în acelaşi timp, dumiritoare: în vreme ce Renaşterea a încercat să-L ucidă pe Dumnezeu, punându-l în loc pe hommo sapiens, vremurile noi (este într-adevăr şi ceva nou) încearcă acelaşi asasinat care are ca punct final, de această dată, înlocuirea omului – care s-a dovedit, şi de această dată, muritor – cu „celălalt dumnezeu”, adică cu însuşi Satan, cu numele său de ultimă scenă: Antihrist (şi, până atunci, numit Marele Arhitect, şamd). Este important de observat că, atunci când a fost afirmată schimbarea prin Renaştere, actul fundamental era încheiat. Tot ce a urmat a fost doar în consecinţă.

În fapt, nu e nimic esenţial nou aici; ceea ce face să pară că ar fi nou este design-ul – în rest, toată povestea este tare veche: e cea cu arborele cunoştinţei binelui şi răului, sau poate cea cu încercarea aceluiaşi „animator” de astăzi, dar cu alt nume şi cu mult timp în urmă, de a deveni Dumnezeu. S-ar putea spune că au fost nenumărate puneri în scenă ale aceleiaşi piese. Numai că, sufletele care se pierd astăzi, prin aceste procese, nu sunt tot acelea de mai demult. Sunt alte şi alte suflete, care intră în bătaia puştii vânătorilor şi ucigătorilor de suflete – sau, cum se spune astăzi, mai frumos: sufletele sunt salvate de scopurile nobile – şi, fireşte, caritabile – ale civilizaţiei şi progresului şcl.

Astfel că, ceea ce putem face noi acum şi aici, este să încercăm să arătăm câteva dintre semnele întâlnite şi de noi şi de frăţiile voastre, în viaţa noastră de zi cu zi, care exemplifică ceea ce am scris mai sus.

Se petrec, sub ochii noştri, tot felul de aberaţii, pe care nu numai că nu le vedem ca aberaţii, dar şi participăm cu mulţumire la ele; şi, cu o inconştienţă care nu are nici un fel de scuză, chiar promovăm şi susţinem necesitatea acestor odioşenii anticreştine – desigur ca ortodocşi adevăraţi ce suntem. Una dintre probele luptei noastre împotriva poporului român, deci împotriva lui Hristos – tot ca „adevăraţi ortodocşi” ce suntem – tocmai s-a încheiat, anul acesta pentru a douăzecea oară: festivalul George Enescu. Şi, pentru ca să nu existe nici un semn de întrebare asupra patronajului sub care s-a desfăşurat acest festival şi nici asupra caracterului anticreştin, deci antiromânesc, pe afişul festivalului, promovat atât la televiziune pe toate posturile, cât şi prin toate celelalte mass media, scrie foarte clar: „MAGIA EXISTĂ”. Acesta este loggo-ul, sau deviza festivalului. Dar, noi nu ne îndoim de acest lucru; fireşte că magia există, fiindcă ştim cu toţii că Hristos există şi de asemenea, că dracul există; astfel că, dacă există slujire şi slujitori ai lui Hristos, există şi slujire şi slujitori ai dracului, adică satanişti şi magie. Aşadar, festivalul desfăşurat sub înaltul patronaj al dracului şi care, în acest fel, ne asigură că există dracu şi satanism, a durat aproape o lună, în întreaga ţară şi a costat mai multe miliarde de euro. Miliarde, nu milioane. O desfăşurare de forţe, la nivel financiar naţional, care are loc în fiecare an, nu contează cât de mizerie este în ţară sau cât de datori suntem pe la băncile străine. Ar putea fi spuse multe lucruri despre această „minunată” manifestare culturală; însă noi vom mai spune doar că banii care se cheltuie într-o singură ediţie – au fost până acum 20 de asemenea ediţii – ar putea rezolva problema sănătăţii, în întreaga ţară, pentru cel puţin patru ani. E bine că, cei care ne conduc, au găsit o formulă de cheltuire a banilor şi, în acest mod simplu, au hotărât să aducă în ţară multe mii de cântăreţi. Despre George Enescu nu se vorbeşte mai deloc – se vorbeşte despre muzica lui şi, cel mai mult, se vorbeşte despre personalitatea lui. Probabil fiindcă nu e interesant de ştiut că George Enescu a făcut parte din iudeofrancmasonerie, adică a luptat cu toată energia lui împotriva lui Hristos din sufletul poporului român; şi, iată că acum, ca omagiu pentru activitatea lui, în toată România au avut loc – în timpul festivalului, care tocmai acest rol îl are – întâlniri ale lojelor iudeofrancmasonice din întreaga lume. Pe banii creştinilor. Aşa au hotărât „conducătorii” noştri. Cred că „oamenii de cultură”, care vor fi cu totul indignaţi de aceste rânduri, ar trebui să îşi asume responsabilitatea pentru starea ţării, stare de mizerie pentru care, şi prin acest eveniment, sunt direct răspunzători. În cele din urmă, apare din ce în ce mai clar că problema ţării nu este lipsa de bani, ci folosirea total iresponsabilă a acestor bani, de către cei care conduc România de mai multă vreme – spre niciunde.

Lăsăm la o parte „cântecelele” şi, pentru că trebuie să vedem şi partea „plină” a nu ştiu cărui pahar – lucru aproape imposibil pentru un orb -, probabil ar trebui să ne declarăm cu totul mulţumiţi de faptul că Gregorian Bivolaru a fost achitat – de ceva timp – şi că au reînceput recrutările pentru Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA). De data aceasta însă, „integrarea spirituală în absolut” se face, declarat, prin mijloace sexuale – promovarea se face la posturile de televiziune, care ne „ţin la curent” cu evoluţia acestui reviriment. Cu alte cuvinte, reîncepe îmbolnăvirea sufletească a tinerilor, sub pretextul unei practici yoga îmbunătăţită cu puţin „absolut” şi „ceva sex”, sub o formă autohtonă care prinde cel mai bine la români – cărora le schilodeşte sufletele, garantat. Vorbim aici despre o nimicitoare vânătoare de suflete. Simptomatic e şi faptul că aceste lucruri, care păreau inacceptabile cu ceva timp în urmă, astăzi sunt privite într-un fel firesc – atât de mult ne-am „civilizat”, plus „emancipat”, sau atât de „europeni” am devenit, în ultimii ani. Realitatea este că, pe lângă afacerea de proxenetism, aceasta este o „mişcare” îndreptată esenţial împotriva lui Hristos, împotriva dreptei credinţe; iar cei care susţin că ar fi o „simplă terapie” ar trebui să mai treacă pe la părinţi şi să-i întrebe ce e atât de „simplu” sau atât de „terapie” la MISA. Pe de altă parte, ar trebui luate măsuri cât mai repede, pentru ca această plagă ucigătoare de suflete să nu se mai răspândească – şi, cu toate drepturile omului, trebuie avut în vedere şi dreptul românului de a se mântui (chiar dacă principal vinovat pentru pierderea sufletului nu este decât cel în cauză), fiindcă nu putem, decât sub formă de glumă, să ne gândim la resposabilitatea şi obligaţia statului român de a-i proteja pe români; statul român e ocupat cu protejarea ucigătorilor de copii, a homosexualilor, a infractorilor ţigani, a celor care ne îmbolnăvesc copiii prin vaccinare şi ne îmbolnăvesc pe toţi prin alimentaţie, şi este serios preocupat (prin reprezentanţii săi de stat) de protejarea prostituţiei şi a tuturor celor care „ne vor numai binele” – sigur că, conform politicii actuale de stat, aceştia trebuie protejaţi şi apăraţi de românii care le pot periclita acţiunile.

De altfel, nu cred că mai este un secret pentru nimeni că statul român este un stat evazionist fiscal şi infractor de drept comun, încălcător al propriilor legi, sau că e un stat proxenet (în limbajul de cartier: un stat „peşte”), sau că statul român are ca preocupare îmbolnăvirea şi răspândirea bolilor sufleteşti şi trupeşti peste poporul pe care ar trebui să-l prote… – sigur!

Pentru cei care nu sunt puşi la punct cu bibliografia misită, le sugerăm să folosească netul pentru a afla doar o mică parte din dezastrul produs de „iniţierile” acestei organizaţii proxenete – e vorba şi despre sinucideri. Acest lucru ar putea fi folositor şi pentru „iniţiaţii” începători (sau poate mai bine spus „iniţiatele” începătoare), care ştiu despre ceea ce fac doar că e „cu absolutul” şi că „e bine!”.

Şi, dacă toate lucrurile acestea chiar se întâmplă, dacă, cu mult mai mult decât a fost scris pe această coală, ni se petrece – cu toate lamentările care fac carieră la noi – nu poate fi evitată întrebarea inchizitorială: unde suntem noi, şi unde este Hristos? Cu varianta: noi ce făceam în timpul ăsta? S-ar părea că, din nou, suntem prea aproape de noi înşine şi prea departe de Dumnezeu. Doar astfel se poate explica ceea ce se petrece acum.

 

SFANTUL VASILE CEL MARE

Isaia, capitolul 5:

Vai de cei care doresc, la ospeţele lor, chitară, harpă, tobă, flaut şi vin ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale.

Iata si talcuirea Sfantului Vasile cel Mare:

«Vai, spune, celor care cu chitare, cu fluiere, cu timpane şi cu psalmi beau vinul».

Lira lucrată cu aur şi fildeş îţi stă înălţată pe un soclu ca o sta­tuie sau un idol al demonilor. Iar o femeie nefericită, în loc să înveţe să-şi plece mâinile pe fus, din obligaţia robiei a fost învăţată de tine să şi le întindă pe liră; la fel ai plătit taxe, dând-o probabil unei fe­mei instructoare, care după ce a trecut cu propriu său trup prin ori­ce destrăbălare, stă [acum] în faţa tinerelor ca învăţătoare pentru unele asemănătoare. Pentru ea în ziua judecăţii ţi se va întâmpla un rău îndoit: pentru cele pe care tu însuţi le faci în mod ruşinos şi pentru cele cu care înstrăinezi de Dumnezeu sufletul nefericit prin învăţături rele.

Apoi [ea] vine cu lira şi îşi petrece mâinile în sunete [melodi­oase]; braţul este gol, faţa neruşinată. întregul banchet se întoarce şi ochii tuturor se îndreaptă acolo şi urechile ascultă în linişte acordu­rile. Atunci zgomotul se potoleşte, încetează râsul şi întrecerea vor­belor necuviincioase. Se liniştesc toţi din casă fermecaţi de melodia nestăpânită. Cel care tace acolo nu se linişteşte în Biserica lui Dum­nezeu, nici nu ascultă în linişte glasul Evangheliei. Fireşte! Pentru că vrăjmaşul care acolo porunceşte linişte, aici [în Biserică] el sugerea­ză zgomot. Este o privelişte jalnică pentru ochii înţelepţi ca o femeie să nu ţeasă, ci să cânte la liră, să nu fie cunoscută de propriul băr­bat, ci să fie privită de toţi, să fie [o femeie] comună [tuturor], să nu intoneze un psalm de mărturisire [a păcatelor], ci cântece de des­frânată; să nu-L roage stăruitor pe Dumnezeu, ci să fi condusă spre gheenă; să nu se grăbească spre Biserica lui Dumnezeu, ci să alunge cu sine şi pe alţii. Câlţii de lână sunt detestaţi de aceasta; nici nu ştie, nici nu vrea să aşeze urzeala, nici să întoarcă firul [în suveică]. Fiind împreună cu beţivii, se îndeletniceşte cu ale acelora.

De fapt, ţes o pânză de păianjen, îşi petrec mâinile pe corzile întinse ca pe nişte urzeli, purtându-şi pana [de cântat] ca pe o su­veică încoace şi încolo, [dar] nu arată niciun final al lucrării. Căci ţe­lul artelor care sunt de trebuinţă pentru viaţă este expus ochilor, precum în tâmplărie tribuna, în arhitectură casa, în construcţia de corăbii barca, în ţesătorie haina, în fierărie sabia, dar al artelor za­darnice, precum cântatul la chitară, dansul, cântatul la fluier sau al­te asemenea, când încetează lucrarea, dispare şi obiectul lucrat. Şi cu adevărat, după glasul apostolic, sfârşitul lui este pieirea.

Trebuie să cercetăm acestea pentru cei care din multă relaxare pentru lux se folosesc la cină, fie în permanenţă, fie în momente considerate de bucurie, nunţi sau petreceri, de fluiere şi chitare şi coruri, încât, învăţând acuzaţia din cuvântul dumnezeiesc pentru asemenea îndeletniciri, de frica [ameninţărilor] cumplite care atâr­nă deasupra, în continuare să vă schimbaţi obiceiul cel rău al vieţii într-unul mai bun. Dacă cercetăm sensul celor spuse după altă in­terpretare, putem găsi şi altceva folositor pentru sufletele noastre.

EVIDENT, NU-I MAI BUNA NICI RESTUL MUZICII CE SE ASCULTA DE REVELION