Am început acest comentariu cu un citat extrem de lucid, o radiografie rapidă a situației poporului român, spus cu mare tristețe de dragul nostru părinte sfânt, Justin Pârvu. De fapt aș fi vrut să fac o creionare cât mai obiectivă a situației vieții noastre românești, dar mi-am dat seama că sunt depășită de situație și mai ales de găsirea unei minime rezolvări. Așa că am ales soluția de a apela la cuvintele unuia din ultimii adevărați preoți, care a trăit în LUMINA DUHULUI SFÂNT.

Cum putem oare să evidențiem mai bine starea de sfințenie din cuvintele unui cuvios contemporan, decât văzând cu uimire că fiecare exprimare asupra unui eveniment intern sau internațional se împlinește, cuvânt cu cuvânt. Desigur felul de a înțelege și a trăi evenimentele importante sau covârșitoare – cum au fost: închisoarea, prigoana comunistă, foametea, războiul și multe alte nenorociri – se adaugă unei gândiri clare și binecuvântate de Dumnezeu, iar combinația asta divină a născut un OM al lui Dumnezeu – un sfânt pe nume Justin Pârvu.

Ceea ce deosebește în mod categoric un om obișnuit, cu păcatele și dorințele lui, care încearcă să facă pe cât îi stă în putere voia divină, și un OM al lui Dumnezeu, este DRAGOSTEA cu care OMUL lui Dumnezeu trăiește fiecare eveniment din viață, mai ales când viața este plină de suferință, uneori cumplită, dusă în extremul maxim, aproape de nebunie, de ireal, de patologic -cum au fost monstruozitățile închisorilor comuniste, unde, din fericire pentru neamul românesc, s-au desăvârșit mulți OAMENI ai lui Dumnezeu. De altfel și Părintele Justin o mărturisește deplin…

„Eu consider adevărate mănăstiri – închisorile comuniste. Mănăstirile nu au reușit să facă asemenea sfinți ca cei din închisori”.

Deosebirea esențială între un oarecare creștin nedreptățit, pe care autoritățile îl prigonesc pe nedrept într-o închisoare și felul înălțător pe care Părintele Justin l-a abordat în aceeași situație disperată, a fost …este…și va rămâne veșnic dragostea pentru oameni, neam și țară, care nu este altceva decât răspunsul lui la iubirea infinită a lui Hristos.

De altfel a și mărturisit aceasta, dându-ne și nouă, ca neam, cheia intrării în Împărăția lui Dumnezeu…

„Unitatea noastră constă în dragostea pe care o manifestăm în suferința acestui popor…Așa s-a clădit neamul acesta – prin suferință și bucuria Învierii, care tot din suferință se naște”.

În timp ce, paradoxal, în zilele noastre, de la vlădică la opincă, românii caută parcă mai mult ca oricând ca viața lor să se desfășoare doar în lux și plăceri maxime, departe de orice suferință, devenind omul nou, gata oricând să se supună APUSULUI ȘI NOII ORDINI MONDIALE, indiferent dacă asta ar însemna apostazia sa de la legile moral-creștine și mai ales de la iubirea lui Dumnezeu. Chiar și cei care sunt catalogați ca fiind radicalii ortodocși, zeloții creștini din România, sunt parcă anesteziați, parcă adormiți. Chiar dacă foarte mulți creștini adevărați au citit cărțile părintelui Justin și au înțeles cu duhul ce sfaturi ne-a lăsat părintele – totuși duhul lor este amorțit și se afundă din ce în ce mai mult într-o tăcere pe care ei o cred smerită și cuvioasă. Dar tocmai acelora se adresează părintele Justin, când spune:

Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru.

Reușim cu multă râvnă să facem conferințe, participări la întruniri internaționale, emisiuni televizate, mai reușim să ne expunem ideile în cărți și reviste… dar cam atât. Suntem cum se spune: politically corect. Din păcate rezultatele sunt aproape de zero. Tot marile puteri oculte conduc. Tot masoneria face ce vrea cu fiecare conducător, indiferent de perioada istorică sau de zona de desfășurare a vieții. Căci ceea ce se petrece la vârful politic, se regăsește și în economic, social său religios. Adică toată viața românească actuală este lipsită de energia necreată a lui Dumnezeu. Și iarăși primim rezolvarea luminată de la sfântul nostru părinte Justin:

„Până ce nu vom avea un duh și o inimă de spiritualitate care să miște poporul acesta, nu vom merge înainte… Dacă am avea puțină demnitate, am ști cum să trăim independenți”.

Singurele reacții un pic mai convingătoare ale poporului sunt cele strict de ordin material: scumpirile, tva-ul, salariile, pensiile și alocațiile. Dacă în două sau trei manifestații de stradă se rezolvă acestea, chiar și parțial, românul nostru e mulțumit. În rest, căderile morale devenite proiecte de lege în parlament – a se vedea legea permiterii căsătoriilor cuplurilor homosexuale – implementarea legii cibernetice cu carduri în toate domeniile – mai ales în cel de sănătate – exploatarea  hoțească a pădurilor și zăcămintelor din pământul strămoșesc, precum și multe alte grozavii înfăptuite cu sânge rece de conducătorii aflați sub ochiul vigilent al masoneriei mondiale, îi lasă absolut indiferenți, chiar și pe cei mai aprinși dintre creștinii ortodocși din România.

Iată și opinia clară a părintelui Justin:

„Pentru legea lui Dumnezeu nu știm să protestăm, dar pentru mărirea salariilor da. Când mărșăluiesc homosexualii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vaccinuri, nu protestează nimeni, sau foarte puțini. Deci iată că avem acum destule posibilități să revenim la asceză și rugăciunea fierbinte de altădată”.

Un fel de lene, de comoditate, chiar și în ceea ce privește rugăciunile fiecărui creștin, face ca mila lui Dumnezeu să ne ocolească. Părintele Justin insista și în privința asta cu sfaturi minunate:

„Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum și mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunile din inimă…pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor și acolo trebuie să lucrăm… Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simți harul lui Dumnezeu  vor putea distinge binele de rău”.

Speranța unei țări întotdeauna a fost în tineri. Ori tocmai acest segment din poporul român este foarte tare atacat și alterat prin toate formele sociale conduse de oculta internațională. Suferind de un soi de naivitate specific românească, au fost înșelați și manipulați fără voia lor.De aceea cred cu tărie în rugăciunile noastre, ale tuturor, ca Bunul Dumnezeu să privească cu milă și dragoste spre noi. Poate aceste rugăciuni îi vor aduce pe cei tineri la maturitatea și responsabilitatea cu care să producă schimbările necesare în inima poporului nostru și astfel să aflăm Mântuirea. Sfatul Părintelui Justin, plin de speranță, întărește credința aceasta că nu e totul pierdut pentru neamul românesc:

„Prin renașterea tineretului ortodox se va restabili un echilibru în viața noastră… Tinerii de azi să învețe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului… Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naște și un Constantin Brâncoveanu și un Mihai Viteazul”.

Dar durerea cea mare a sfântului nostru Părinte Justin, pe care mai mult ca sigur a dus-o în fața Tronului Ceresc, este nerecunoașterea de către statul român și nici măcar de BOR, a jertfei plină de suferință a martirilor din închisorile comuniste. Nici măcar comentarii și comunicări cinstite și sută la sută adevărate nu se fac. Așteptăm ca măcar ierarhii Bisericii să facă această mărturisire până la capăt, în loc să fim obligați la tăcere absolută. Comentariul Părintelui Justin pe această temă este cât se poate de dureros, dar și un îndemn pentru cei ce îi urmează fidel sfaturile, să facă tot ce le stă în putere și să determine măcar conducerea Bisericii, să îi canonizeze pe toți martirii închisorilor comuniste:

„Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile noastre la închinare moaștele martirilor din închisorile comuniste”.

În încheiere nu mai am cuvinte de laudă pentru sfințenia din viața părintelui nostru Justin, și de aceea las cuvintele psalmului 67, din psaltirea lui David să vorbească:

„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel, Însuși va da putere și întărire poporului Său”.

articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 39