,,BEATLEMANIA", experiment de INGINERIE SOCIALA derulat cu succes

Ultimul permitea expertilor CIA sa puna la punct un program special, prin care se puteau forma asa-numitii „candidati manciurieni” (politicieni, oameni de afaceri, spioni ori asasini profesionisti, controlati mental) si disemina, ulterior, in societate ca niste adevarate „cartite in adormire”, pana in momentul „reactivarii” fiecaruia pentru o misiune anume. De data aceasta, prin „Aquarius”, din anii ’60, se urmareau obiective mult mai ambitioase: impunerea, prin manipulare sociala, a unei noi culturi unui grup intreg social distinct; constituirea unor modele de comportament si gandire noi, complet diferite de cele traditionale; utilizarea unui nou limbaj, axat pe cuvinte-cheie, cu sens deturnat.

Deoarece drogul facea parte dintre elementele interzise prin lege de sistem, psihologii si sociologii de la „Tavistok Institute” si „Stanford Research Center” si-au indreptat atentia asupra unui „vehicul” prin care acesta – ca element manipulant – sa fie diseminat, rapid si discret, in cadrul grupului tinta a experimentului „Aquarius”: muzica pop, care aduna la concerte grupuri mai mari de tineri, inca „neomogenizati” din punct de vedere mental si comportamental.

O obscura formatie pop din Liverpool, care incepea sa aiba ceva succes in randul tinerilor britanici – „The Beatles” – , a fost prima dintre cele alese pentru a fi propulsate pe plan mondial, prin intermediul mass-media, spre a promova noile valori si comportamente sociale.

„Beatles” si „beatlemania” – apoi alte formatii pop-rock – au fost impuse pe plan mondial, promovand un limbaj ale carui cuvinte si fraze ascundeau talcuri noi, cunoscute doar comunitatilor de tineri „hippie”, consumatoare de droguri. Ruperea de restul societatii si constituirea unor comunitati specifice – „hippie” – cu valori, limbaj si mentalitate radical opuse celor traditionale a debutat in SUA, mai exact in California, pentru a se raspandi apoi, ca un virus de tip social, pe intregul mapamond.

Inclusiv, in ciuda barierelor de cenzura, in statele comuniste, unde muzica pop („Beatles”, „Rolling Stones”, „Animals”etc.) a reusit performanta, uluitoare, de a trece Zidul Berlinului ridicat de razboiul rece, si de a se impune, clandestin, in randul tineretului. Pana astazi, se poate spune, experimentul „Aquarius” continua sa ramana unul dintre cele mai bine pastrate secrete ale SUA: „Beatles”, „beatlemania”, „hippie” au constituit, conspirativ, un amplu experiment de „inginerie sociala”, si inca unul reusit, prin care, timp de cativa ani de zile, un grup social distinct (tineretul) a putut fi manipulat in cel mai subtil si „natural” mod, dandu-i-se impresia „libertatii totale”, cand, in realitate, el facea obiectul unei manipulari totale. Multi dintre tinerii care in anii ’60 si la inceputul anilor ’70 au trecut prin experienta „hippie” nu isi mai pot intelege, astazi, propriul comportament de atunci. Cat despre muzica „pop”, ea s-a transformat, treptat, intr-o veritabila industrie, un comert extrem de profitabil, cu zeci si sute de milioane de dolari in joc.

Promovarea unei „noi culturi” sau a unei „culturi paralele”, care sa aiba dimensiuni globaliste, si drept grupa-tinta tineretul, a fost un proiect al „Comitetului celor 300”, grup care se revendica din descendenta „Lojei Iluminatilor”, creata initial, in Bavaria, de Adam Weishaupt, in 1776.

Considerata disparuta inca din secolul trecut, loja se pare ca, in realitate, s-a restructurat in mai multe randuri, reusind sa patrunda pana in structurile organizatiilor globaliste binecunoscute ale secolului XX. In ceea ce priveste „Comitetul celor 300”, cea mai buna introducere in domeniu o constituie cartea Dr. John Coleman, aparuta la inceputul anilor ’80, si ale carei „profetii” s-au adeverit in anii ’90. Legaturile „Comitetului celor 300” cu „Tavistok Institute” au avut drept punct comun, pe de o parte, preocuparile Comitetului de a crea o „cultura globala” in cadrul „noii ordini mondiale”, pe de alta parte interesul de „inginerie sociala” manifestat de „Tavistok Institute” in directia manipularii grupurilor sociale, in sensul unei schimbari sociale. In acest context, „Beatles” si „beatlemania” au constituit acei curenti subversivi prin care „Tavistok Institute”, ulterior si „Stanford Research Institute”, au introdus noi standarde de gandire si comportament tineretului. Fenomenul „Beatles” nu a fost spontan, ci unul minutios regizat de psihologi si sociologi straluciti, grupati la „Tavistok Institute”, inspitrati de textele si filosofia lui Theodor Adorno, fenomen amplificat apoi prin mass-media de Ed Sullivan. Formatia „Beatles”, un grup modest din Liverpool, a capatat astfel anvergura si stralucirea cuoscute abia dupa ce formatia a fost adusa in Statele Unite, iar expertii „ingineriei sociale” de la Tavistok si Stanford au transformat-o in „cobaiul” proiectul „Aquarius”. Sistemul muzical al formatiei „The Beatles” nici macar nu le apartinea. Sistemul atonal de 12 note, cu sunete grele si repetitive, fusese descoperit de Adorno in cadrul ceremoniilor cultului zeului Dionisos la greci, si in incantantiile calugarilor din insula Baal, Indonezia. Sistemul a fost, ulterior, prelucrat de „Beatles” care, sub influenta lui Adorno si a „Tavistok Institute”, si-au indreptat atentia si spre valorile si practicile, ca si spre muzica si instrumentele budiste, fiind instruiti cateva saptamani in India. Textele compozitiilor „Beatles” au inclus cuvinte si fraze noi, cu un sens deturnat si codificat, cunoscut doar tinerilor „hippie”. De pilda, cuvintele „teenagers”, in sensul de adolescenti iubitori de muzica rock-pop, si consumatori de drog („junkies”), nu insemnau mare lucru in Statele Unite inainte de declansarea „beatlemaniei”, care le-a impus fulgerator, cu sensul deturnat expus mai sus. Alti termeni, frecvent utilizati de „Beatles”, apoi si de alte grupuri pop – ca, de pilda, „cool” (pentru a semnifica starile provocate de droguri) ori „discovered” (semnifica visele colorate, compensatorii, ale tinerilor „junkies”), au fost „fabricati” de „Tavistok Institute” si „Stanford Center”. Ca si altele: „beatnik”, „hippies”, „flower children”, care au intrat aproape instantaneu in vocabularul Americii, marcand un nou tip de limbaj si un nou tip de subcultura, opusa violent celei traditionale, a „establishmentului”. Revolutia tinerilor – numita si „revolutia hippie” – a fost conceputa si pusa in scena de cele doua institutii de tendinta globalista, prin intermediul muzicii atonale a grupului „Beatles”, cu texte pline de cuvinte si fraze codificate ori deturnate de la sensul lor.

Comportamentul si, mai ales, „vestimentatia hippie” au desavarsit constituirea unor grupuri distincte. La fel de prompt ca si muzica atonala „Beatles”, moda blugilor („Jeans”) rupti si murdari („dirty jeans”), moda „pletelor lungi si soioase”, moda rochiilor tip „gitan”, ample si inflorate, moda „coronitelor” prinse in par, moda marilor concerte si reuniuni pop (tip „Woodstock”) au cucerit tineretul american, apoi si pe cel vest-european, inclusiv tineretul din spatiul comunist, de dincolo de Zidul Berlinului si Cortina de Fier, dovedind astfel expertilor de la Tavistock si „Stanford Center” ca forta de penetrare – si de manipulare – a unor mari grupuri de tineri, prin muzica „Beatles” si consumul de droguri, se poate extinde la scara planetara.

Acoperirea mediatica a fenomenului (in fapt, experimentului) a avut un caracter decisiv. Asemenea unor roboti, cei patru „Beatles”, veritabili „cobai” ai „Institutului Tavistock”, au lansat hit dupa hit – transformate toate in „evenimente universale” de media electronica – utilizand texte cu acele cuvinte codificate pentru stimularea utilizarii drogurilor si a starilor „cool”. Intregul proces a fost definit de Wilis Harmon – directorul proiectului „Aquarius” – drept o forma de „neadaptare fragmentala”. Experimentarea „insecuritatii” si crearea „turbulentei”- in scop de manipulare psihologica de masa – s-a materializat atat in muzica „beat”, cat si in fenomenul generat de aceasta: „bandele de hippie” care isi raspandeau imaginea si valorile in cercul lungilor „caravane” de motociclete care strabateau America de la o coasta la alta. Ori in „taberele hippie”, mari surse de atractie si curiozitate pentru ceilalti tineri. Pliculetele cu droguri, care se strecurau cu iuteala si discretie la marile reuniuni pop, puteau fi apoi cu promptitudine diseminate de caravanele moto si „consumate” in taberele hippie, atragandu-i si pe altii. Dr. John Coleman remarca, in acest context, semnificatia schimbata a cuvantului „lover” (iubit, amant), de la sensul clasic din dictionar la cel codificat, in sensul homosexualitatii.

La mijlocul anilor ’60, miscarea „hippie” – nonviolenta – lansata de „Tavistock Institute” si „Stanford Research Center”, prin intermediul muzicii beat si cu ajutorul drogurilor, intra in faza a doua, comisionata tot de „Comitetul celor 300”. Este faza „schimbarilor sociale” in America, o faza marcata de violenta si anarhism al grupurilor de tineri „revoltati” si in care cuvantul-cheie, „revolutie”, este insinuat sau sugerat cu abilitate.

Sfarsitul anilor ’60 – momentul de separare al grupului „Beatles” – marcheaza totodata si „metamorfoza” lui John Lennon, conducatorul grupului, sub influenta lui Yoko Ono, plasata de „Tavistock Institute” ca „inspiratoare” a lui John. Radicalizarea si anarhismul lui John Lennon, sub influenta lui Ono, atrage atentia FBI, care incepe filarea si interceptarea convorbirilor lui Lennon. Titlurile pieselor lui John sunt semnificative pentru faza a doua a „Conspiratiei Aquarius”, dirijata de „Tavistock Institute” si „Comitetul celor 300”, faza „schimbarilor sociale” in America si in lume: „Give peace a chance” („Dati pacii o sansa”), „Power to the people” („Putere poporului”) sau „Working class hero” („Eroul clasei muncitoare”). Intr-un interviu publicat in revista „Rolling Stone”, incorporat ulterior in cartea „Lennon Remembers” („Amintirile lui Lennon”), acesta definea piesa „Working class hero” drept un „cantec pentru revolutie… Pentru oameni ca mine, care formeaza clasa muncitoare”. Sub influenta Tavistock si a Comitetului celor 300, Lennon se metamorfozeaza, asadar, dintr-un pacifist intr-un activist revolutionar. Impreuna cu Yoko Ono, Lennon participa la marsurile pro IRA, se implica, chiar in mod clandestin, in furnizarea de armament pentru Armata Republicana Irlandeza, ii instiga la greva pe constructorii de nave, sustine campania pentru reabilitarea lui James Hanratty, condamnat la moarte pentru crima si spanzurat, la inceputul anilor ’60

Noul „stil de viata” indus tineretului de „Tavistock Institute” si „Stanford Center” prin intermediul muzicii „beat” si a drogurilor a creat rapid un adevarat cult printre tinerii americani si, ulterior, cei europeni. Un personaj-cheie, din acest punct de vedere, a fost Alan Ginsberg, omul care a mediatizat intens practica drogurilor – in primul rand a LSD-ului – prin clipuri publicitare care, in mod normal, ar fi costat milioane de dolari, dar care pe Ginsberg nu l-au costat nici macar un cent. Si aceasta pentru ca „nota de plata” a publicitatii facute de Alan Ginsberg LSD-ului era platita de catre altii: „Tavistock Institute” si „Comitetul celor 300”. Pretins „poet”, Alan Ginsberg a avut rolul, trasat de „Tavistock Institute”, sa popularizeze „noua subcultura pop” si sa forteze acceptarea ei, prin muzica „beat” si LSD, de o masa cat mai mare de „teenagers” americani. In acest sens, Ginsberg a colaborat cu romancierul Norman Mailer, despre care se stie ca si-a petrecut o buna parte a vietii in diverse spitale psihiatrice, mare favorit al „Hollywoodului comunist”, individ dispus oricand sa stea la taclale nopti intregi, la televiziune, in talk-show-uri, cu Alan Ginsberg pe teme ca sexul, drogurile, revolutia etc. Sub presiunea „Comitetului celui 300”, multi dintre „mogulii” canalelor americane TV au acordat, gratuit, spatii imense de program muzicii „beat” si formatiilor de acest gen, in timp ce Alan Ginsberg si Norman Mailer scriau articole kilometrice despre „noua cultura pop”, despre droguri ori despre „revolutie”. Nu se cunoaste in istoria publicitatii din mass-media americana un caz de campanie pentru promovare de o asemenea amploare, care sa fie asigurata gratuit, cel putin pentru Ginsberg si Mailer.

Un element esential al „culturii hippie” – consumul de droguri – care separa atat de transant tanara generatie „hippie” de „establishment” si o definea l-a reprezentat LSD-ul, acidul lisergic. Acest tip de drog fusese pus la punct de compania elvetiana „Sandoz” si constituia inventia lui Albert Hoffman, unul dintre chimistii companiei, care incercase, de fapt, sa obtina pe cale sintetica ergotamina, un drog cu efecte puternice asupra creierului. Proiectul capatase finantarea „Comitetului celor 300” prin intermediul uneia dintre bancile acestuia, „SC Warburg”. Introdus in SUA de scriitorul si filosoful Aldous Huxley, „drogul minune” (LSD) a inceput sa fie distribuit in plicuri mici la concertele pop, prin campingurile studentesti si in taberele „hippie”. In ciuda avertismentelor publice ale medicilor, preotilor si altor critici ai „culturii pop”, Drug Enforcement Agency (DEA) – principala agentie anti-drog a SUA – care avea obligatia de a interveni, nu a manifestat nici un fel de intentie de reprimare a consumului ori a retelelor de distribuire a drogurilor printre tineri, ceea ce in ochii unora dovedea ca DEA primise, de fapt, ordinul de a nu interveni. Moda consumului de droguri, ca si a muzicii „beat”, a luat proportii nationale in SUA, apoi internationale, datorita publicitatii gratuite asigurate de mass-media. Un exemplu merita amintit.

Kenny Love, unul dintre prietenii lui Alan Ginsberg, a publicat in „New York Times” un amplu reportaj, de cinci pagini, un adevarat elogiu adus „noii culturi”, lui Alan Ginsberg si LSD-ului. In mod normal, publicarea acestui articol de promovare a unui produs si publicitate unui „poet” l-ar fi costat pe Kenny Love 50.000 de dolari. In realitate, nu l-a costat nici macar un cent. Mai mult: deoarece articolul avea drept de libera publicare, agentia UPI (United Press International) l-a reprodus imediat si transmis apoi prin telex la sute de cotidiane, saptamanale si reviste-magazin de pe intreg cuprinsul SUA. Astfel, Alan Ginsberg si consumul de LSD au ajuns „teme” popularizate pana si la „Harper Bazaar” ori „Time”. Fara publicitatea gratuita asigurata de mass-media, muzica „beat”, cultul drogurilor si celelalte fenomene asimilate noii subculturi pop, experimentul lansat de „Tavistock Institute” nu ar fi atins proportiile de manipulare ale tinerilor cunoscute la scara mondiala, fenomen care reprezinta, astazi, un capitol de istorie culturala si sociala.

Conspiratia „Aquarius”, prin care „Tavistock Institute” a indus tineretului american un nou tip de cultura, in cadrul experimentului de „inginerie sociala” mentionat, a facut ulterior obiectul unui interesant studiu al lui „Science Policy Research Unit” (SPRU, Unitatea de cercetare in stiinta politica), din cadrul lui Sussex University. SPRU este un cunoscut centru de studiu al asa-numitelor „socuri ale viitorului”, adica cercetarea orientarilor psihologice futuriste, care au drept scop manipularea grupurilor in vederea introducerii unor „schimbari bruste si agresive”. Expertii descriu „socurile viitorului” drept acele evenimente care se produc atat de rapid incat creierul uman nu le poate asimila pe plan informational si comportamental. In acest context, „socurile informationale” (asasinatele in serie, violurile, rapirile de copii si luptele sangeroase de strada intre bande) creeaza, in cele din urma, o stare de „apatie” si de „indiferenta”, prin care schimbarile bruste si agresive nu mai intampina rezistenta mentala ori psihologica a individului, devenit astfel apt pentru „manipulare”. Studiul asupra unui grup uman indica faptul ca, intr-un asemenea context, se poate obtine mai usor controlul indivizilor, care vor urma apoi, docili si fara impotrivire, ordinele trasate.

Drogul elibereaza presiunea enorma exercitata asupra individului silit sa aleaga dintre o multitudine de decizii, impuse de „socurile viitorului”. Cercetarile in acest sens dateaza inca din anii ’20, John Rawling Reese fiind un nume cunoscut pentru experimentele intreprinse. „Ceea ce a inceput cu Beatles si pachetelul de LSD s-a transformat intr-un „val urias”, care a traversat America”, se mentioneaza in studiul SPRU. Traficul de droguri este monitorizat in secret de „Comitetul celor 300” inca de pe vremea cand „British East India Company” (BEIC) si „Dutch East India Company” (DEIC) isi derulau afacerile in Asia. Ambele companii se aflau sub controlul secret al „Comitetului celor 300”. Un personaj ca Debretts Peerage, din consiliul de administratie BEIC, a fondat, ulterior, „China Inland Mission” doar pentru a plasa, clandestin, droguri taranilor chinezi, creand astfel o uriasa piata asiatica pentru consumul de droguri.

Cam in acelasi fel, „Comitetul celor 300” si „Tavistock Institute” au utilizat grupul „The Beatles” pentru a populariza „drogul social” – LSD-ul – in randul, de data aceasta, al tineretului american, creand astfel o noua „piata” pentru consumul de droguri, care permitea, ulterior, manipularea in vederea anihilarii efectelor „socurilor viitorului”. Fara un Ed Sullivan, care a adus „Beatles” in SUA, ori acoperirea in mass-media,”beatlemania” n-ar fi ajuns niciodata o forma de subcultura la scara mondiala. Un model unic de „inginerie sociala” si manipulare umana. Rolul grupului „Beatles” si al „culturii pop” a fost acela de „vehicul” al altor valori si concepte, al unui alt mod de comportament – dirijat din umbra – prin care LSD-ul, manipulator, sa poata fi indus, aparent cat se poate de natural.

In felul acesta, o intreaga „noua clasa” s-a constituit in SUA, in anii ’60, prin experimentul de „inginerie sociala” condus de”Comitetul celor 300″ – organism globalist – si cele doua institute, Tavistock si Stanford Center. Probabil ca nu intamplator Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii i-a innobilat pe cei patru Beatles, pentru „servicii importante”. Este interesant ca experimentul initiat prin conspiratia „Aquarius” a continuat ulterior, in plan politic. Cateva personaje, instruite de „Tavistock Instiute” in anii ’70, au jucat un rol important pe tabla de sah a politicii internationale din anii ’80-’90. Numele lor? Khomeini, Karadzici, Milosevici. Potrivit unor experti, intr-un fel, conspiratia „Aquarius” – cel mai bine pastrat secret al Americii – continua si in zilele noastre. Clinton, Blair, Putin sunt doat cativa din „copiii” „Comitetului celor 300”.