Padurea cu fiare salbatice se inchina Lui Hristos, iar jungla politica lui antihrist…

In lumea ne-cuvantatoarelor exista multe exemple ce ne pot invata despre adevaratul Dumnezeu. Privind penajul pasarilor, bogatia de culori din aripile fluturelui, felul in care se misca o frumoasa pisica, arcuirea calului, viteza de zbor a unui vultur ori masivitatea balenei ce „zboara” pe sub ape, nu se poate sa nu ne bucuram de minunata lume data noua de Creatorul a toate! Dar este mult mai mult decit a admira si a ne bucura de cele din jur: Dumnezeu Insusi foloseste vietuitoarele, care stiu cine este Stapanul, pentru a ne face sa intelegem lucrurile vazute dar si cele ne-vazute.

In acest fel Dumnezeu ne ajuta sa intelegem ce e cu noi, astfel ca multe din pasajele Sfintelor Scripturi descriu prezenta animalelor: cocosul canta si Sfantul Apostol Petru isi aduce aminte de spusele Mantuitorului legate de tradarea sa, chitul (simbol al mormantului Lui Hristos) il inghite pe Dreptul Iona care sta trei zile si trei nopti in pantecele sale, sarpele apare ca aducator Caderii protoparintilor nostri Adam si Eva, dar tot sarpele este prezent si in sfatul Lui Dumnezeu: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10: 16), apoi Dumnezeu Cel Intrupat intra in Ieusalim calare pe un magar, un simbol al umilintei.

In lumea prezentului, omul, cel care a fost pus imparat de Dumnezeu peste toata creatia Sa, a cazut dincolo de marginile abisului, intrecandu-l pina si pe diavol, cu nascocirile fara de sens. In adunarile politice si parlamentare oamenii indraciti lupta sa alunge orice urma de crestinism din legislatie. Au devenit mai rai decit iudeii carora Apostolii le spuneau: „51 Voi, cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea-I stati impotriva Duhului Sfant; precum parintii vostri asa si voi! 52 Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit parintii vostri? Ei i-au omorat pe cei ce-au prevestit sosirea Celui-Drept, ai Carui vanzatori si ucigasi v’ati facut voi acum” (Faptele Apostolilor, capitolul 7). Parlamentarii romani sunt sclavii celor care i-au cumparat, nu reprezentantii celor care i-au ales. Cum sa-i eliberam, daca ei vor sa ramana sclavi, se pare?

Acesti politicieni au ales o seama de draci la care se inchina: la cel al banilor, la cel al arderii copiilor, la cel ecumenismului, la cel al distractiei ochilor, la cel al erotismului, la cel al infatisarii aratoase, etc, etc, etc… Desigur ca acesti parlamentari si guvernanti pot spune ca nu e asa, ca ei sunt crestin-Ortodocsi si ca ei sunt in slujba poporului. Si Baraba a fost in „slujba” poporului, cautand sa-l „elibereze” de asuprirea romana si mai tarziu „ales” de popor spre a fi scos din puscarie, iar Hristos crucificat! La fel, si Iuda-trezorierul cauta sa faca „economie” la bani („pentru a-i da saracilor”) si a se umfla in propriul egoism. Nu sunt oare „alesii” nostri cautatori de astfel de modele? Insa cum sunt adevaratii Sfinti ai Lui Hristos? Exact cum ne-a demonstrat Dumnezeu-Cel-Intrupat ca trebuie sa fim: sa Il urmam pe El, daca vom fi in stare…

Sa vedem acum ce istorioara despre sacrificiu si intelepciune ne aduce aminte un Sfant al Lui Dumnezeu, Ioan Iacob Hozevitul:

„În cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos.

Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri.

Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfă.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a II-a se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!”

Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi.”