“Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea”.
“Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa nu sunt doua surori. Nu exista decat un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decat un singur trup, adica o singura Biserica. Deci notiunea de Biserici surori este improprie“.
„Cum vor putea fi primiţi membrii altor confesiuni la comuniunea euharistică, fără încadrarea lor în această comuniune de credinţă? Cum vor putea primi Euharistia ca o pecetluire a credinţei integrale în Hristos cei ce nu au mărturisit şi nu mărturisesc, împreună cu membrii Bisericii Ortodoxe credinţa integrală în El? Vor crede creștinii romano-catolici care vor să primească împărtăşirea ortodoxă că Duhul Sfânt coboară desăvârşit în Biserica Ortodoxă şi numai în ea? Dar atunci ce părere vor mai avea despre romano-catolicism? Sau cum se vor împărtăşi membrii Bisericii Ortodoxe la romano-catolici, când la ei nu se face invocarea Duhului Sfânt peste daruri pentru prefacerea lor, când mărturisirea credinţei este redusă considerabil, când Biserica devine, în opinia lor, din realitate plină de Duhul Sfînt şi profund ancorată în Hristos, mai mult o organizaţie juridică de suprafaţă, având ca fundament al unități şi ca legătură între episcopii şi membrii ei pe papa? În ce priveşte pe protestanți, nu caută mulți dintre ei să ne convingă că ei rămân numai la credinţă fără să treacă la realitatea împărtăşirii de Hristos ca o pecetluire a credinţei, fără să treacă la rodul iconomiei pământeşti a lui Hristos, comunicat prin Duhul Sfânt? Nu susţin ei că Hristos nu se comunică întreg şi real prin Duhul Sfânt celor ce cred, de unde rezultă că Hristos nu duce până la capăt iubirea Lui față de oameni comunicându-se lor în toată existența Lui, adică prin trup, ci numai în mod spiritual şi subiectiv, sau nici măcar în modul acesta? Nu înseamnă aceasta că, după ei; Duhul Sfânt e neputincios să ne aducă pe Hristos în mod real în întregime, ci ne procură numai o oarecare legătură prin simțire şi de la distanță cu Hristos? Nu înseamnă aceasta că realitatea trupului şi a cosmosului rămâne în afara lucrării Duhului Sfânt şi că deci împărtăşirea ca act vizibil rămâne un simplu simbol al unei simțiri subiective, care nu scoate pe credincioşi din închisoarea lor subiectivă, de unde rezultă că împărtăşirea nu realizează o adevărată comuniune, ci numai manifestare simbolică a dorinţei de comuniune? După învățătura ortodoxă, Hristos ni se dăruiește în Euharistie într-un mod real în măsura în care ne dăruim noi prin credință Lui. Dacă avem credinţa în El întreg ni se dăruiește întreg, dar în gradul de adâncime şi de eficacitate, care corespunde gradului de intensitate a credinţei noastre. Membrii Bisericii, deşi au credinţa în Hristos întreg se află în ce priveşte intensitatea credinţei pe diferite trepte. Şi pe orice treaptă de credință ne-am afla, conştiința ne îndeamnă să spunem: «Cred Doamne, ajută necredinţei mele» (Marcu 9:24). Totdeauna suntem într-un efort spre mai multă credință; totdeauna sunt posibile trepte mai înaintate în credință. Dar ceea ce este absolut necesar este ca noi să voim să credem, sau să fim angajaţi în mod real în efortul de a crede tot mai intens tot ce ne învață Evanghelia şi Tradiția păstrată în Biserică de la începută[…]
Refuzul intercomuniunii sau al unui potir comun cu alte confesiuni din partea Ortodoxiei, nu înseamnă oare lipsa ei de iubire pentru ceilalţi creştini? Tocmai pentru a păstra neslăbită conştiinţa supremei Iubiri a lui Hristos faţă de lume şi putinţa de a trăi această iubire pentru toţi creştinii şi pentru toţi oamenii tocmai pentru a nu goli Euharistia de eficacitatea acestei supreme iubiri, Ortodoxia nu se învoieşte cu tratarea Euharistiei ca o ceremonie mai mult simbolică, ca o prezenţă echivocă şi insuficient de eficace a trupului lui Hristos, ca o ceremonie cu o semnificaţie mai mult teoretică şi sentimentală, despărţită mai mult sau mai puţin prezența reală a trupului lui Hristos şi a energiilor lui dumnezeieşti: tocmai de aceea ea nu se învoieşte să considere împărtăşania comună ca pe un act lipsit de suportul unei credinţe comune, lipsit de calitatea de bază a unei înaintări moral-ascetice în sfinţenie, ca pe un act lipsit de puterea care uneşte într-o Biserică pe cei îl practică. Ortodoxia vrea să menţină acest suprem odor al creştinismului, ca pe un focar de maximă şi inepuizabilă iradiere a iubirii. Ortodoxia poate dovedi şi activa iubirea ei faţă de ceilalţi creştini, iubire sorbită din Euharistie, prin multiple alte forme de manifestare a ei. Ea nu se închide în sine, ea nu-şi micşorează tensiunea spre universal, tocmai pentru că iubirea care-i poate uni pe membrii ei ca pe mădularele unui trup al lui Hristos – cum nu-i uneşte pe catolici papa ca pretins fundament al Bisericii, cum nu sunt uniţi protestanții în lipsa unei Euharistii eficace – poate să iradieze din ei spre toţi creştinii, fiind întreținută de Euharistie, înţeleasă ca focarul inepuizabil al căldurii şi luminii iubitoare care este trupul lui Hristos[…]
Cei ce pledează pentru intercomuniune, manifestă nu numai un relativism în privinţa unităţii de credinţă şi a importanţei Euharistiei, ci şi o concepţie neontologică despre Biserică, pe care Ortodoxia nu o poate adopta. Ortodoxia, considerând Biserica drept o unitate profund şi ontologic ancorată în Hristos, iar Euharistia ca mijlocul culminant de susţinere continuă a acestei unităţi, nu poate coborî Euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică şi superficială între creştini. Aceasta ar avea repercusiuni pentru însuşi sensul ei despre Biserică, pentru însăşi menţinerea Bisericii în acest sens. Căci ar fi greu să conceapă şi să practice Euharistia în două sensuri, ca având două roluri: într-unul când e primită împreună cu membrii Bisericii Ortodoxe şi într-altul când e primită cu cei ce nu sunt membrii Bisericii Ortodoxe. Unitatea credinţei şi convingerea că în Euharistie ne împărtăşim de însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, Dumnezeu-Omul, sunt solidare în Ortodoxie cu convingerea despre Biserică, ca unitate ontologică profundă a credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă în Hristos. Fără unitatea credinţei şi fără împărtăşirea de însuşi Trupul şi Sângele Cuvântului întrupat nu ar putea exista o astfel de Biserică, sau o Biserica în sensul deplin al cuvântului. Fără unitatea în credinţă şi fără o Biserică în acest înţeles nu s-ar putea realiza o astfel de împărtaşire euharistică. Biserica, trup extins al Cuvântului întrupat, continuă să se hrănească prin Euharistie, dar e data de la început ca un astfel de trup extins al Cuvântului întrupat în care El continuă să se ofere spre mâncare ca trup personal celor ce fac parte din trupul lui extins sau vor să facă parte din El. În sfârşit, fără o Biserică şi fără o împărtăşire euharistică în acest înţeles, n-ar putea dura o unitate de credinţă. Acestea sunt cele trei coordonate indisolubile şi într-o reciprocă condiţionare a comuniunii şi a vieţii depline în Hristos. De aceea pentru Biserica Ortodoxă, intercomuniunea care dezleagă comuniunea euharistiei de unitatea de credinţă şi de Biserică, este de neconceput, este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unităţii de credinţă şi de încetare a Euharistiei. Duhovnicul ortodox, pe la care trebuie să treacă cel ce vrea să se împărtaşească de Sfânta Euharistie, verifică mai întâi identitatea credinţei acestuia cu credinţa Bisericii şi credința lui în Biserica Ortodoxă ca singura Biserica adevărată, adică apartenenţa lui la Biserica Ortodoxă.
Neţinând seamă de această legătură indisolubilă între cele trei coordonate ale comuniunii adevărate şi depline, pe care Biserica Ortodoxă o accentuează cu deosebită putere, în virtutea concepţiei ei eclesiologice şi euharistice, în timpul din urmă, sub influenţa mişcării ecumeniste, a început să fie susţinută şi în unele părţi ale Ortodoxiei ideea că se poate acorda, în anumite împrejurări, Euharistia membrilor unor comunităţi neortodoxe, în speţă celor ai Romano-Catolicilor, Vechi-Calolici si Necalcedonieni, printr-o extindere a iconomiei. Aceasta este însă o greşită interpretare a noţiunii şi practicii iconomiei. Ea ar duce fie la un indiferentism în privinta credinţei, fie la unul în privinţa Bisericii; fie la nepăsarea faţă de Biserică, fie la considerarea Tainelor şi a credinţei ca neesenţiale pentru constituirea Bisericii. În ambele cazuri, comuniunea adevărată nu se realizează; în ambele cazuri se ajunge la un indiferentism sincretist, fie că se crede în înfăptuirea unei comuniuni reale, sau a Bisericii, chiar dacă ea cuprinde în sânul ei tot felul de credinţe, fie că nu se urmăreşte aceasta… În fața unei atitudini favorabile faţă de intercomuniune e cazul să ne întrebăm: membrii unei confesiuni care se împărtăşesc de „Tainele” altei „biserici”, cărei Biserici aparţin? Din ce unitate organic-spirituală fac parte?” […]
Părintele Dumitru Stăniloae în rev. „Ortodoxia” din anul 1971/4, În problema intercomuniunii – probleme interconfesionale.
“Dacă acelaşi Duh ţine Biserica în unitatea credinţei apostolice, atunci cînd într-o comunitate, apar abateri de la această credinţă, El nu lasă celelalte comunităţi nepăsătoare, la, aceste, abateri. Dacă, nu poate readuce comunitatea respectivă la unitatea credinţei, El îndeamnă celelalte comunităţi la întreruperea comuniunii cu ea. Aceasta, din mai multe motive mai întâi pentru a trezi în comunitatea astfel avertizată, conştiinţa erorii, şi a întreţine un dubiu în conştiinţa ei, pregătindu-i întoarcerea, la Adevăr, apoi pentru că altfel e pericol ca stricăciunea erorii să se întindă în tot trupul Bisericii, neexistând acest avertisment față de o eroare. De aceea Biserica faţă de o eroare nu poate rămâne nepăsătoare, când ea apare în alte comunităţi, pentru că prin, aceasta s-ar periclita pe ea însăşi în întregime. Biserica pune, prin aceasta pentru un timp o barieră în calea voinţei sale de a actualiza; universalitatea sa şi în raport cu respectiva sau respectivele comunităţi; ea vrea să salveze trunchiul din care va avea să pornească la vremea sa, din nou seva ca să umple şi respectivele comunităţi de esenţa eclezială deplină. Prin aceasta e amânată nu numai actualizarea universalității sale extensive, ci și actualizarea deplină a potenţelor sale spirituale, prin absenţa unei mari părţi a omenirii credincioase din sînul ei. Dar Biserica preferă această situaţie, pentru a evita un risc cu mult mai mare. Căci ea ştie că eroarea nu poate realiza deplin şi definitiv unirea lumii în Dumnezeu. Pentru că eroarea e nestatornică şi devine ușor obiect de contestare şi de vrajbă. «Cei înstrăinaţi de la Adevăr, spune Sfântul Irineu, evoluează prin toate adevărurile, fluctuînd de la Adevăr cugetînd în diferite timpuri în altfel şi altfel despre aceleaşi lucruri şi neavînd niciodată, o hotărâre stabile. Căci nu sunt întemeiaţi pe piatra tare, ci pe o suprafaţă compusă din multe pietre» Aşa fiind, Biserica rămasă în Adevărul întreg, chiar dacă e redusă pentru o vreme în universalismul ei actualizat, nu poate accepta să rămână sau să reintre în comuniune cu comunităţi care propovăduiesc învăţături contrare învăţăturii adevărate, chiar dacă acele comunităţi ar fi de acord să propovăduiască acele învăţăţuri numai în cuprinsul lor. Adevărul lui Hristos, care este proiectarea în propoziţii de cunoaştere a lui Hristos însuşi este universal și prin aceasta tinde să aducă pe toţi în interiorul său, precum am văzut de la Sfântul Irineu şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci teza lui Afanassieff că Biserica Ortodoxă ar putea admite comuniunea cu romano-catolicii chiar dacă li s-ar încuviinţa pentru o vreme propovăduirea învățăturilor doctrinei lor eronate în cuprinsul romano-catolicismului, este inaceptabilă, pentru că s-ar putea ca învăţătura aceleia să contamineze Biserica Ortodoxă. Dacă în cadrul Bisericii Universale, fiecare comunitate euharistică episcopală are pe Hristos întreg şi deci şi proiectarea Lui în forma învațăturii întregi de credinţă, dacă fiecare are caracter eclezial complet, atunci în Biserică Universală, înţeleasă ca totalitate a acestei comunităţi, niciuna nu are prioritate permanent de drept divin, o superioritate eclezială definitive, căci aceasta ar însemna o mai deplină unirea ei cu Hristos și o mai sigură cunoaștere a Adevărului. E de mirat cum Schmemann a tras din premisa integrității ecleziale a fiecărei comunității euharistice episcopale, o altă concluzie. În orice comunitate euharistică episcopală pot apărea erori și orice comunitate euharistică poate să semnaleze alteia greșeala în care a căzut și e datoare să facă aceasta, dacă Duhul Sfânt o cheamă la aceasta într-un caz dat, luând inițitiva solidarizării tuturor celorlalte comunități în fața erorii apărute undeva. Aceasta a fost practica în Biserica secolelor patristice. [Credincioșii din] Alexandria (pleroma) a luat în vremea Sfântului Chiril, initiațiva convocării Sinodului de la Calcedon și a condamnării monofizitismului Alexandriei. Recunoaștem că întrucât Biserica constă nu numai din prezența integral al lui Hristos în orice comunitate euharistică episcopală, ci și din elementul uman. Biserica a recunoscut episcopilor din centrele cele mai importante ale istoriei mondiale din aceea vreme, datorită şi unei orgini deosebite, apostolice a scaunelor lor, rolul de episcop prim, al doilea etc. pentru ca ea să-şi poată rezolva mai uşor, prin împuternicirile acordate episcopilor din acele centre de putere lumească, chestiuni legate de existent ei în lume. Dar această întâietate a episcopilor din asemenea centre n-a însemnat şi o prezenţa mai deplină a lui Hristos în comunităţile lor, cu o mai mare densitate ecleziologică a lor, n-a însemnat o «graţie» specială şi definitivă acordată lor. Căci în acest caz cum s-ar explica căderea Romei în atâtea greşeli? Această misterioasă «graţie» a priorităţii ar contrazice teoria originii sacramentale sau euharistice a întregii puteri şi a substanţei Bisericii. Episcopul unuia sau altuia din aceste centre nu a avut decât calitatea de președinte al colegiului episcopal, reprezentând o comunitate eclezială egală cu comunităţile reprezentate de toţi episcopii, dar avînd rolul de preşedinte pentru facilităţi umane administrative, culturale, înlesnite de centrul politic în care îşi avea reşedinţa. Episcopul Romei a putut deţine o vreme o astfel de poziţie prezidală în cadrul Bisericii Universale din împrejurări politice, la care s-a adăugat şi prestigiul originii apostolice a scaunului său. Din păcate, de la o vreme tocmai ispita acestei poziţii l-a făcut să se abată de la Adevăr. Mai întâi episcopul Romei trebuie să părăsească aceste abateri. De-abia după aceea se va putea lua în considerare problema recunoașterii lui din nou în rolul de președinte al colegiului episcopal, ținându-se seama de importanța orașului de reședință și de prestigiul apostolic al scaunului său”.
Părintele Dumitru Stăniloae în rev „Ortodoxia” din anul 1966/2, în Biserica Universală și Sobornicească
„Din păcate, noi ne-am obișnuit să spunem că Biserica este reprezentată prin Sinod. În Sinod se duceau episcopii și spuneau: semnez asta pentru că așa zice Biserica mea, deci poporul meu. Biserica ar trebui să fie atentă la ceea ce spun credincioșii să nu aprobe orice. Sobornicitatea nu este numai sinodalitatea, ci toată Biserica. Sigur că ierarhia are o misiune specială, cum au avut și apostolii prin Duhul Sfânt, dar ei Îl transmiteau altora și nu se scoteau ei singurii drept cei ce reprezintă Biserica. Sinodul trebuie să țină cont și de conștiința poporului”Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, Editura Anastasia, 1992, p. 60.
Parintele Staniloae nu spune nicaieri ca papistasii si protestantii nu ar fi eretici. El spune ca acesti eretici sunt ” Biserici nedepline” care nu se impartasesc deplin de” Soarele Hristos”
El combate teologia euharistica eretica in primul articol si arata ca respectivii sunt eretici.
Dar aceste articole nu combat erezia ” bisericilor nedepline” – asa cum ii numea pe eretici. Deci acest articol nu raspunde absolut deloc la problematica din ” Dogmatica Ortodoxa” in care parintele Staniloae foloseste teologia de la Conciliul II Vatican, vorbind chiar si de o mantuire nedeplina…
Ecumenismul are multe forme si teorii.
Va mai intreb ceva: De ce va luptati impotriva minciuno sinodului din Creta, pentru ca acest pseudo sinod reitereaza exact ceea ce spune in asa zisa sa dogmatica parintele Dumitru Staniloae? ( lega de textul de la Toronto cu bisericile nedepline) Deci parintele Staniloae combate niste erezii, accepta alte erezii, etc…
preot Matei Vulcanescu
N-ati raspuns la intrebarea ce v-am pus-o la:
http://ortodoxinfo.ro/2018/05/30/celor-care-spun-ca-nu-este-inca-momentul-intreruperii-pomenirii-marturisiti-macar-public-ca-respingeti-ecumenismul-si-minciunosinodul-din-creta/comment-page-1/#comment-37424
a lupta impotriva pseudo-sinodului din Creta, nu inseamna a lupta impotriva Parintelui Staniloae, care s-a exprimat destul de concis vis-a-vis de ecumenism, incat ecumenistii ce-l folosesc drept paravan ar trebui sa se lepede cu totul de ecumenism si astfel s-ar rezolva respingerea pseudo-sinodului din Creta, lasand la o parte toate chichitele teologice. Ereticul este eretic si punct. Vin apoi canoanele sa ne invete ce atitudine sa avem fata de eretici.
Cititi cu atentie articolul si vedeti ceea ce este scris acolo, si comparati cu articolele de mai sus, ca sa vedeti ca nu au nici o legatura, nu se combate nicaieri teoria din „dogmatica” sa.
https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2018/03/15/o-deviatie-eclesiologica-in-teologia-dogmatica-ortodoxa-volumul-ii-a-parintelui-profesor-dumitru-staniloae/
Cititi cu atentie articolul si vedeti ceea ce este scris acolo, si comparati cu articolele de mai sus, ca sa vedeti ca nu au nici o legatura, nu se combate nicaieri teoria din „dogmatica” sa.
https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2018/03/15/o-deviatie-eclesiologica-in-teologia-dogmatica-ortodoxa-volumul-ii-a-parintelui-profesor-dumitru-staniloae/
Eclesiologia conciliului II Vatican reiterata in „dogmatica” sa de pr Staniloaie nu vorbeste de o unire in euharistie, sau de vre-o viitoare unire ci vorbeste despre o eclesiologie de tipul : bisericilor nedepline” care pentru ca sunt eretice nu se impartasesc deplin de Hristos ci in parte. Despre ce unire vorbim? Vorbim despre o identitate nedeplina cu Biserica, ceea e e intradevar o erezie mai subtila decat cea a teoriei ramurilor, dar tot in jurul aceleiasi teorii se invarte. Se vede ca cei care au pus articolul de mai sus nu prea au inteles care e treaba…
O problemă care ivește din start în lămurirea unor neînțelgeri în dezbaterile teologice este evocată de Părintele Sofronie Saharov astfel:
„Theologia polemică nu-i de folos, căci nu cunoaştem înţelesurile folosite de ceilalţi. Înţelesurile nu pot fi pricepute decât din experienţa fiecăruia”.
În cazul de față, terminologia „biserici nedepline” poate sminti pe cei simpliști căci ei idolatrizează forma și lasă în plan secund fondul, conținutul eclesial.
Părintele Nicolae Steinhardt descrie tipologia simplistului în felul următor:
„Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpliști este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă. Cu cât sunt oamenii mai sofisticaţi, cu atât dau mai puţină însemnătate formelor; pe când oamenii simpliști abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice. Apoi sunt şi din cale-afară de «serioşi», adică izvoditori de tiranie. A! Cât de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpliști. Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, fiction. Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor – sunt sute, mii de tabuuri – şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. Întotdeauna forma are prioritate asupra fondului. Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modern e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută”.
Părintele Sofronie Saharov exprimă limpede relația dintre Biserică și facțiunile celelalte despre care precizează că au har doar pentru [ca să vină la] credință în Hristos [să se unească cu trupul Bisericii, să se convertească la Ortodoxie], în același mod în care Părintele Dumitru Stăniloae le consideră biserici nedepline:
„De asemenea, în legătură cu harul, deplinătatea harului [mântuitor n.n.] o poate avea numai Biserica cea Una, toate celelalte având har [care îi cheamă tainic pe membrii facțiunilor respective în trupul Bisericii, căci încă nu sunt părtași n.n.] pentru credința în Hristos, însă nu în deplinătate” .(Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, nr. 11, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 160.)
Părintele Ioannis Romanidis ne lămurește cu privire la folosirea terminologiei:
„Se observă însă că Părinții schimbau terminologia…în raport cu nevoile epocii. Aceasta o făceau….ca să lovească ereziile care se iveau. Pentru că înțelegerea învățăturii Biserici vine din luminare și îndumnezeire, și nu din prelucrarea filosofică sau filologică sau din cugetarea filosofică [așa cum procedează Preotul Matei Vulcănescu n.n. ]. Scopul dogmei, pe care îl formulează Părinții nu este înțelgerea ei, ci unirea omului cu Dumnezeu prin intermediul dogmei” (Preotul Profesor Ioannis Romanidis, Teologie Patristică, Editura Metafraze, 2011, p. 177.)
Deci Părintele Stăniloae folosește noțiunea de biserică nedeplină urmând îndemnul Sfântului Grigorie Teologul dintr-o epistolă către Sfântul Vasilie cel Mare, unde atrage atenţia că:
„Este aşadar mai bine să se facă o iconomie în ce priveşte adevărul prin mica noastră îngăduinţă în împrejurarea care este ca un nor asupra noastră, decât să fie distrus adevărul printr-o predică deschisă” (Epistola 58 către Vasilie, PG 37,116C).
Dar aceste biserici nedepline nu-i ajută la mântuire pe membrii lor așa cum ne explică Părintele Ioannis Romanidis:
„Eretic este cel ale cărui dogme nu sunt ortodoxe; astfel nu îi este cu putință să ajungă la curățire și luminare. Ortodoxia, în schimb îi dă putința omului să ajungă la luminare. Harul nu lucrează, nu vine ca să vindece pe cineva, atunci când acesta nu are o conștiință dogmatică dreaptă (ortodoxă) ”(Preotul Profesor Ioannis Romanidis, Teologie Patristică, Editura Metafraze, 2011, p.138)
Ceea ce ignoră Părintele Matei Vulcănescu și-l face radical excesiv este descris de Părintele Ioannis Romanidis:
Care-i criteriul teologiei ortodoxe? Succesul. La ce-i bună dogma ortodoxă dacă nu călăuzeşte pe nimeni la curăţire şi luminare? Există unii fanatici care habar n-au de curăţire şi luminare, dar latră toată ziua ca nişte câini în apărarea dogmei ortodoxe şi împotriva ereziilor. Ce ne facem c-un asemenea ortodox? Este o minte îngustă, care n-are habar de tămăduire. Vasăzică, omul acesta ce criteriu are? Pot eu să-i accept drept criteriu pur şi simplu un devotament orbesc faţă de Ortodoxie? Sau trebuie să am drept criteriu succesul Ortodoxiei? Şi ce altceva este succesul acesta dacă nu curăţirea şi luminarea? În afara Bisericii nu este mântuire. Hristos dăruieşte tuturor oamenilor harul mântuitor. Când cineva este mântuit în afara Bisericii vizibile, aceasta înseamnă că Hristos Însuşi l-a mântuit. Chiar dacă o astfel de persoană este un eterodox, el este totuşi mântuit datorită lui Hristos şi nu a „facţiunii desprinse” din care face parte. În acest caz, mântuirea nu este acordată de «biserica» de care aparţine, deoarece una este Biserica care mântuieşte, şi anume, Hristos.
Sunteti colimbarisiti desavartiti. Acestea sunt colimbarisme. Va repet, sunteti cei mai buni aparatori ai pseudo sinodului din Creta. Nu dati dovada decat de ignoranta teologica. Ceea ce demostrati aici este ca pseudo sinodul din Creta ARE DREPTATE!!!! Iar denumirea istorica de biserica pentru eterodocsi este CORECTA!!!!
Aceasta o faceti prin analogie la Staniloae dand dovada de sincope de logica. Folositi dublul standard in gandire.
Rusine! Ori sunteti anti creta ori sunteti pro creta. Se observa din textul de mai sus ca sunteti pro creta…
P.M.V. spune:
„Eclesiologia conciliului II Vatican reiterata in „dogmatica” sa de pr Staniloaie nu vorbeste de o unire in euharistie, sau de vre-o viitoare unire ci vorbeste despre o eclesiologie de tipul : bisericilor nedepline” care pentru ca sunt eretice nu se impartasesc deplin de Hristos ci in parte. Despre ce unire vorbim? ”
PMV introduce fractura logică sau dublu standard. Pașii urmați de CMB sunt aceștia: recunoaștem ereziile ca bisericii nedepline cu Taina Botezului validă, care prin extensie rezultă toate Tainele valide acelei bisericii nedepline deci disimulat este vorba de teoria ramurilor. Dacă se stabilește ca premisă a bisericilor nedepline harul mântuitor în Tainele lor atunci nu ne mai împiedică nimic să ne împărtășim în comun și să ne unim, să schimbăm Crezul la articolul nouă în loc de Cred în Una Sfântă Biserică modificat Sper în Una ( care presupune că bisericile nedepline au har egal) și atunci s-a ajuns deja la penultima etapă căci urmează fază finală religia new age care cuprinde babilonia sincretistă a tuturor ereticilor. Deci P.M.V. este confuzat căci în percepția lui incoerentă are criteriu papist care nu vorbește pe față de vreo unire ci în ascuns căci CMB are parcursul antemenționat. Deci argumentele lui PMV sunt puerile și derutante – lasă impresia unui antiecumenist haotic care lovește aerul cu pumnii!
P.M.V. atribuie Părintelui Stăniloae incoerența sa logică dialectică dorind obsesiv să-l facă țintă pe teologul Stăniloae și să se erijeze în luptător antiecumenist radical dar de fapt compromite totul căci aruncă apa din copaie cu tot cu pruncul îmbăiat cum se exprima Părintele Stăniloae datorită lipsei de discernământ și de logică elementară dublată de inimaginabila trufie de se considera notarul sau procurorul lui Hristos ceea ce frizează chiar substiuirea sa ca preot cu Hristos ca Judecător!
„Vorbim despre o identitate nedeplina cu Biserica, ceea e e intradevar o erezie mai subtila decat cea a teoriei ramurilor, dar tot in jurul aceleiasi teorii se invarte. Se vede ca cei care au pus articolul de mai sus nu prea au inteles care e treaba…”
În concluzie ne întristăm de acest derapaj al lui P.M.V. și tratăm compilația sa de blog ca un pamflet de om neserios care nu stăpânește problema și bruiază și smintește în jurul lui foarte mulți credincioși! Smeriți-vă Părinte Matei Vulcănescu căci orgoliul cucerniciei voastre v-a închis ușa harului Duhului Sfânt fără de care nu vă puteți mântui chiar de l-ați depăși pe Părintele Stăniloae în materie de cărți și articole scrise! Chapeau!
Domnilor si doamnelor care comentati, probabil sunteti ecumensiti si colimbaristi desavarsiti, pentru ca sustinand ineptia si erezia bisericilor nedepline sustineti si denumirea istorica de biserici pentru eretici. Minunat!
Faceti-va de ras in continuare! Sa vorbim despre orgoliul celor care sunt „antiCreta”? Daca a fi anti Creta e un orgoliu, a sublinia erezia bisericilor nedepline este si ea un „orgoliu”. Dar, daca doar va aparati Zeitatea, si pe de alta parte sunteti si „anti Colimbari” anti pseudo sinodul din Creta, atunci aveti gandire schizoida, sau aveti dublu standard, pentru ca Zeificarea intuneca gandirea rationala.
O însemnată parte din activitatea sa, recte Vulcănescu Matei, se datorește unei fraze pe care a spus-o involuntar sau pe jumătate distrat, și pe care se silește – din orgoliu sau pasionată curiozitate – s-o explice, s-o popularizăm, legând-o de dogme și principii acceptate. Mulți apucă pe un drum pentru că au vestit că vor merge pe drumul acela. Mulți se îndrăgostesc de o carte pentru că au lăudat-o și de o femeie pentru că li s-a părut că o iubesc. Alții se încăpățânează să cerceteze întreaga viață un colț de întuneric – pentru că și-au certat odată semenii că nu prețuiesc acel colț.
Adesea luăm o atitudine contra unei păreri, a unui adevăr, numai pentru că persoana care o susține ne este antipatică; negăm un adevăr numai pentru că ceasul sufletesc de atunci vrea cu tot dinadinsul să contrazică, să se opună, să nege. Foarte multe dintre părerile noastre sunt create din asemenea negații personale. Împrumutăm mai mult de la alții în sens negativ – adică afirmând o părere contrarie părerii susținute de ei – decât împrumutăm în sens pozitiv.
Oamenii mici, cei meschini, alias Vulcănescu Matei, trăiesc tot timpul sub sentimentul spaimei că ceva de dincolo de ei, cum ar fi personalitatea și opera Părintelui Stăniloae, ceva mai puternic şi mai frumos decât sânt, poate surveni şi anihila făptura lor împuţinată.
Fanatismul fundamentalist – cum se vădește la Vulcănescu Matei, care vădeşte deopotrivă răutatea, ridicolul şi neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, supremaţia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste şi compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios.
Există – ne învață pe noi dreapta-socoteală – există virtuți ale binelui, dar există și virtuți ale răului; adică există virtuți care, prin exces și printr-o greșită înțelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult știu oamenii înțelepți că și adevărul, că și binele, că și mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixație obsesională – pot deveni și ele năpaste. Desigur că afirmația: adevărul ori bunătatea nu sunt prin ele însele, valori absolute poate părea riscantă, absurdă. (De ex.: a lua un termenul de biserică nedeplină, cum face Vucănescu Matei, a-l izola și a te călăuzi numai și numai după el – e vorba de idolatrie.)
Onomanolatri din Athos fiind înșelare lăsau capul și se închinau la fes, spune un mare Avvă! Ei nu deosebeau între Numele lui IIsus când rosteau Doamne IIsuse și energiile necreate care le primeau. Ei se închinau la Nume! Aidoma face Și Vulcănescu Matei cu termenul biserică nedeplină!
Părintele Stăniloae ne învață:
„Filosofiile protestante ajung să susțină că nici nu mai există Taine și propovăduiesc un Hristos al discursurilor…
Sfintele Taine nu sunt pentru ei decât niște grație creată la mijloc între creație și Creator. Deci separatismul apusean a adus toate nenorocirile…” .
„Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârșitorul lor nevăzut este Hristos” .
„În gândirea biblic-patristică, harul fiind lucrarea actuală a lui Hristos, în orice Taină lucrează Hristos Însuși aflător în Biserică. Hristos Însuși extinde și dezvoltă viața Bisericii, prin toate Tainele, care sunt numai vizibil săvârșite de preot ca reprezentant al Bisericii, invizibil fiind săvârșite de Hristos Însuși. Cel ce se botează se unește direct cu Hristos («Te unești cu Hristos?» «Mă unesc cu Hristos») și prin aceasta devine membru al Bisericii. Hristos a binecuvântat Nunta și a vindecat pe bolnavi. Biserica săvârșește toate cele șapte Taine, pentru că Hristos le-a săvârșit vizibil cât a fost pe pământ și le săvârșește în mod invizibil în Biserica Sa” .
„Astfel, în sensul cel mai special, caracterul și numele de Taine îl au câteva lucrări vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos, prin care Hristos unește cu Sine și deci cu Biserica persoane singulare care cred în El și prin care dezvoltă unirea aceasta cu ele” . „În teologia catolică se scoate în relief ca rol principal al Tainelor, funcția lor de unificare a credincioșilor în Biserică… și se lasă pe planul al doilea unirea cu Hristos…” .
„Neîncrederea în putința unirii lui Hristos cu omul, deci în importanța Tainelor, a moștenit-o protestantismul de la catolicism, care nu mai vedea în Taine decât mijlocul vizibil prin care se acordă un echivalent al meritului dobândit de Hristos prin moartea Lui, în forma unei grații create, depozitate și administrate de Biserică” .
În Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui. Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune şi dată nouă prin Sfintele Taine.
De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea romano-catolică, a Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici „de rit bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism. Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în Euharistie, în Botez candidatul declarând la întrebarea preotului: „Te uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: „Mă unesc cu Hristos”, iar în Euharistie, preotul declarând: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu trupul lui Hristos”. Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos, şi, la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce-L caută sau cei care-I cântă Lui. Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Îl închide şi pe Dumnezeu.
Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului (Luca 22,19; Ioan 6, 53; 56; I Corinteni 11, 27, 29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23)?
Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexperimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în întregime, prin prezenţa Sa în lume, dar şi absent în întregime din lume. S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire pline de dispreţ pentru fiecare persoană care este în comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor vii dintre oameni. Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism sau de o diversitate în protestantism care împarte pe creştini în tot felul de grupuri. De la discursomania uniformă a catolicismului s-a înaintat la discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante.
Ce a mai rămas din Biserica cea Una, dar Una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred în El? Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El.
Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei. Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei.
Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite forme. Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca sfinţenie. Sfinţii sunt recunoscuţi şi Romano-catolicism, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către ei.
Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul care crede în Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos, cu toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi. Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai că nu au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.
În Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale Dumnezeieşti sau însăşi viaţa Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui, cu toate bunătăţile şi în fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu El, dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi distingem de El, sau nu ne confundăm.
Nebunia e logică pură, neîndulcită, nemoderată de niciun adaos. E exacerbarea, exasperarea unui gând poate logic în sine, cum face Vullcănescu Matei cu termenul biserică nedeplină, însă dus până la ultimile sale consecințe, de unul singur. Izolarea aceasta de restul entităților și însușirilor, de lume, neconfruntatrea la fiecare haltă a înaintării gândului cu mai domoala realitate, abstractizarea aceasta, purtarea de urechelnițe și de acoperitoare la ochi duc la nebunie. Nebunul e un om care trăiește într-o lume mică, dar crede că trăiește într-una mare; e omul care trăiește în temeiul unei zecimi de adevăr și ia această zecime drept Totul. Va merge către o concepţie strâmtă, cenaclistă, sectară a lumii. Numai ce stă scris în buletinul grupului său merită atenţie, restul i se pare deşertăciune.
Aşa se nasc acele „lumi particulare” (private worlds) despre care psihiatrii anglo-saxoni cred că alcătuiesc temeiul psihozelor. Şi Chesterton (e printre autorii mei preferaţi) afirmă că nebunul (nu neapărat furios şi spumegând) este cel căruia i se pare că universul autorizat de mintea lui e singurul valabil şi real. Se poate cu vremea accede la un sistem de referiri în care autorii dintr-un mediu anume se citesc şi se citează numai între ei; se închid, se în¬grămădesc; se creează o lume de oglinzi paralele, semi-fantastică, de reciprocităţi, o încăpere perfect zăvorâtă, o „gaură neagră”, o searbădă stagnare, tot atât de străină de viaţa reală pe cât sunt şi corpii cereşti, în fază de implozie, de „ieşiţi” din spaţiu şi timp.
Dar nu trebuie să se confunde fanatismul lui Vulcănescu Matei, cu tăria în credință, acea tărie care naște martiri adevărați, care nu admite compromisul și care răspunde unei chemări deosebite. Cel tare în credință se deosebește ușor de fanaticul întunecat, limitat, exclusivist și unde nu trebuie. Cel tare în credință iubește, compătimește, e stăpân pe facultățile lui. Fizionomia spirituală a fanaticului degajă întuneric și teamă. Dar încrâncenarea asta e departe de seninătatea sfințeniei a cărei tenisune interioară se consumă în tăcere, în smerenie și în dragoste de oameni. Fanaticul , în cazul nostru Vulcănescu Matei, e demoniac. Eroul credinței are cu totul altă fizionomie. E strălucitor în seninătate, nu agresiv și infatuat. Fanaticul e înainte de toate un posedat al orgoliului. Se plasează pe sine în centrul lumii. Se descoperă mântuitor. El singur. El dintre toți. Își arogă responsabilități mesianice. Numai că întodeauna logica lui scârție, inima lui e plină de ură și de neînțelegere, în loc să fie aproape de oameni și de nevoile lor. El are un singur ideal să iasă în evidență. Nu-i înțelege pe oameni, de aceea nici nu-i poate ajuta. Dimpotrivă, prin tot ce face îi încurcă, creează psihoze, demoralizează pentru că nu poate cuprinde omul întreg și nu-i poate răspunde pe măsura nevoilor sale reale, și la nivelul unei lucidități majore care să-l împace pe om cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan de Kronstadt schițează un portret al trufașului în care putem recunoaște trăsăturile lui Vulcănescu Matei:
Cum apare în om trufia diavolească? De cele mai multe ori, trufia se vădeşte prin faptul că cel molipsit de ea se crede cel puţin egal tuturor celorlalţi, neţinând seama că unii i-ar putea fi superiori prin vârstă, autoritate, capacitate. Nu suportă să fie mai prejos decât nimeni. Dacă trufaşul este subalternul cuiva, nu-şi respectă cum se cuvine şeful, nu vrea să i se supună, nu ţine seama de dispoziţiile lui, le execută fără tragere de inimă, de frică. Se consideră egal cu toţi oamenii învăţaţi, nu acordă nimănui întâietate, sau cel mult, unui număr foarte mic dintre ei. În calitate de fiu sau fiică, fie că este sau nu trecut prin şcoli înalte, nu dă respectul cuvenit părinţilor şi binefăcătorilor, mai ales dacă aceştia sunt oameni simpli, considerându-i egali cu sine sau inferiori. Trebuie să avem mare grijă să nu ne comparăm cu alţii în nici o privinţă, ci să ne punem pe noi înşine mai prejos decât toţi, chiar dacă ne ştim mai buni decât alţii sau egali cu mulţi alţii. Tot ce avem bun în noi vine de la Dumnezeu, nu de la noi. «Aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu» (Efeseni 2, 8). «Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh»; «Acelaşi Duh împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte» (I Corinteni 12, 4, 11). Cum aş putea oare să mă laud cu ceva care nu-mi aparţine şi să mă fac egalul celor pe care Dumnezeu Însuşi şi încrederea societăţii i-au pus mai presus de mine? Deci «nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat pe el altul mai de cinste ca tine». «Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa».
Sfântul Ioan Gură de Aur face un portret al orgoliosului care nu e străin lui Vulcănescu Matei:
Mândria scoate pe om din minți și face să i se ducă vestea de prost; dar, mai bine spus, mândria îl prostește de tot. Nu căuta o altă dovadă de nebunie atunci când vezi un om mândru, care se socotește a fi mai bun decât toți, care socotește o insultă să trăiască la un loc cu toată lumea. Acesta este cu mult mai de râs decât un prost din naștere cu cât el, de bună voie, își face această boală. Diavolul îl prostește atât de mult că-l face să se creadă mare și față de copii și de soție și chiar față de proprii lui strămoși. Poate fi, oare, o mai mare prostie decât aceea să te mândrești cu lucruri potrivnice unele altora?
Vulcănescu Matei se pierde şi pentru faptul că a vrut să-şi asume o misiune divină, a găsit de cuviinţă – dovadă de inimaginabilă trufie – să se substitue lui Dumnezeu.
În concluzie:
Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într-înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
Vulcănescu Matei se grăbește să-l echivaleze pe Părintele Stăniloae cu ecumeniști din Creta!
Nu înțelege că una este să folosești într-o carte un termen și altceva înseamnă să-l stabilești la Sinod în document!
IPS Ieroteheos conchide (a se vedea studiul său mai jos):
Nu este rațional, dar nici admisibil din punctul de vedere al coerenței limbajului, ca în anumite texte oficiale ale Marelui Sinod să fie folosit un cuvânt, în cazul acesta cuvântul ”Biserică”,
Sfântul Ilarion cel nou mărturisește și spulberă iluziile ecumeniștilor:
Dacă există „Tainele” lucrătoare prin har sfințitor ( mântuitor) în afara Bisericii Celei Una a lui Hristos, dacă plinătatea vieţii bisericeşti în har sfințitor nu este limitată la hotarele Trupului Bisericii, atunci există mai multe «biserici» şi «nu semi-biserici», atunci articolul nouă din Crez […şi întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică…] trebuie lepădat. Nu pot exista nici un fel de «biserici» nedepline. (…) Dacă recunoaşterea eficienţei ierarhiei latine şi a ritualurilor ei religioase nu contrazice adevărul unităţii creştine, atunci trebuie, silit de conştiinţă, să intru de îndată în inter-comuniune cu latinii. (…) Nu, adevărul unităţii Bisericii nu recunoaşte harul Tainelor administrate înlăuntrul comunităţilor din afara Bisericii. Este imposibil să împaci unitatea Bisericii cu validitatea „Tainelor” din afara Trupului Bisericii
[ Archbishop Hilarion (Troitsky), The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities [Unitatea Bisericii şi Conferinţa mondială a comunităţilor creştine] (Montreal: Monastery Press, 1975) ]
Se pare că după valurile pe care le face Patriarhul Bartolomeu în Creta s-au recunoscut bisericile cu har sfințitor! Dacă într-adevăr așa este atunci trebuie mărturisit Adevărul și respinsă erezia:
http://basilica.ro/patriarhul-ecumenic-publicarea-minutelor-sfantului-si-marelui-sinod-este-iminenta/
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunțat într-un mesaj transmis luni la o conferință internațională din Tesalonic că publicarea minutelor Sfântului și Marelui Sinod este iminentă.
Minutele vor cuprinde discuțiile și deciziile luate în timpul Sinodului.
Sfântul și Marele Sinod
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a desfășurat în luna iunie 2016 în insula Creta după aproximativ 50 ani de pregătiri și a reunit zece din cele paisprezece Biserici Ortodoxe Autocefale.
În cadrul Sinodului au fost discutate teme precum diaspora, autonomia bisericească, Taina Căsătoriei, postul, misiunea Bisericii în lumea contemporană și relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine.
Minutele Sinodului vor fi publicate curând
„Publicarea iminentă a minutelor Sfântului și Marelui Sinod va oferi tuturor persoanelor interesate oportunitatea de a se familiariza și aprecia grija comună a celor zece Biserici Ortodoxe Autocefale participante pentru realizarea și îndeplinirea lucrării sinodale în concordanță cu voia lui Dumnezeu, precum și pentru o aprofundare a discuțiilor teologice și ca respect absolut față de tradiția canonică a Bisericii”, a transmis Patriarhul Ecumenic în mesajul adresat participanților la Conferința de Teologie din Grecia.
La Tesalonic se desfășoară în perioada 21-25 mai a opta Conferință Internațională de Teologie Ortodoxă pe tema „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe – Teologia Ortodoxă din secolul 21”.
Proclamarea unității ortodoxe
Patriarhul Bartolomeu a făcut referire în mesaj la tensiunile, provocările și problemele cu care s-au confruntat Bisericile Ortodoxe locale în decursul timpului, dar care au fost surmontate prin convocarea Sfântului și Marelui Sinod.
„Scopul Sinodului a fost acela de a proclama unitatea ortodoxă, să abordeze probleme interne actuale și să ofere o mărturie lumii contemporane despre restaurarea tuturor în Hristos”, a adăugat Sanctitatea Sa.
Deschiderea Bisericii Ortodoxe față de istorie
„Sfântul și Marele Sinod nu a fost o întâlnire orientată spre interior, ci a subliniat deschiderea Bisericii Ortodoxe față de istorie, iubirea ei pentru oameni și relevanța veșnică a Evangheliei iubirii”.
În mesajul său, Patriarhul Constantinopolului a reiterat faptul că Sinodul din Creta reprezintă „un important capitol în istoria conciliară a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, precum și un eveniment central în istoria contemporană a Ortodoxiei”.
„Într-adevăr, prin acest Sinod, Biserica Ortodoxă a scris istorie”, a subliniat Patriarhul Bartolomeu.
O comoară spirituală de mare preț
El a făcut referire la documentele sinodale despre care a spus că „se evidențiază prin integritatea lor teologică, exprimând în mod autentic tradiția și conștiința de sine ortodoxă, precum și sensibilitatea și grija pentru problemele existențiale ale omenirii”.
„Aceste texte sinodale sunt o comoară spirituală de mare preț pentru credincioșii ortodocși și o moștenire de neprețuit pentru generațiile viitoare”.
Ortodoxia nu este o spiritualitate închisă
Sanctitatea Sa Bartolomeu a transmis că lucrările și deciziile Sinodului din Creta reprezintă o dovadă că Ortodoxia nu este o spiritualitate închisă, indiferentă față de istorie și cultură.
În încheiere, documentele sinodale au fost prezentate ca „o sursă de inspirație pentru credincioșii ortodocși, care se nevoiesc în viața de zi cu zi să reconcilieze fidelitatea față de tradiție cu situațiile contemporane”.
Studiu de caz:
Termenul ”Biserici” ca ”termen tehnic”, de Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos
În ultima vreme s-a afirmat pe larg de către unii că, deși Biserica este ”Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, și aceasta este Biserica Ortodoxă, putem folosi termenul ”Biserici” și cu referire la eterodocși, iar în cazul acesta este ”termen tehnic” (terminus technicus).
Opinia aceasta surprinde în mod deosebit, pentru că nu este consemnată în texte oarecare, ci este afirmată de către episcopi, și chiar în cadrul organelor sinodale, pentru a putea fi susținută hotărârea ”Sfântului și Marelui Sinod” din Creta că ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a bisericilor și confesiunilor creștine eterodoxe” *.
Desigur, opinia mea în acest sens este diferită, și o voi formula în acest text.
1. Ce înseamnă ”termen tehnic”[1]
”Termen tehnic” (terminus technicus), potrivit dicționarului lui G. Babiniotis, este un ”termen pe care îl folosește o artă, o știință sau o profesie anume”.
Consultând pagina de internet Πύλη για την Ελληνική Γλώσσα, și anume referirea la limbajele specializate[2] vom ajunge la concluzia că termen tehnic (terminus technicus) este termenul folosit în cadrul unui limbaj tehnic al oamenilor de știință din fiecare specialitate în examinarea problemelor din cadrul specialității lor. Termen tehnic, cu alte cuvinte, este termenul care se folosește pentru a fi descrise obiecte sau noțiuni care fie nu au denumire în uzul curent, fie acoperă nevoia de a descrie cu un termen mai concret, excluzând orice ambiguitate, obiecte pe care limba obișnuită (vocabularul comun) deja le descrie. Cu alte cuvinte, termen tehnic poate fi un cuvânt nou creat sau un cuvânt care există în vocabularul comun, folosit cu un sens mai concret, mai mult sau mai puțin diferit de sensul pe care îl are în vocabularul comun.
În cazul respectiv, adică, în textul Marelui Sinod, expresia ”termen tehnic” presupune că nu se recunoaște că aceste ”comunități și confesiuni creștine” sunt Biserică, ci este folosit convențional cuvântul ”Biserică” referitor la aceste grupări creștine, ca să ne facilităm comunicarea dintre noi.
Pe baza definiției termenului tehnic la care am ajuns pe baza materialului pe care l-am preluat de pe situl Πύλη γιά τήν Ἑλληνική Γλώσσα, am putea semnala următoarele cu privire la utilizarea termenului de ”Biserică” ca termen tehnic:
Termenii tehnici sunt un produs al înțelegerii dintre specialiști, sensul acestora este definit cu precizie și claritate absolute și sunt folosiți de către specialiștii din fiecare domeniu pentru a se putea înțelege între ei, pentru a fi evitată ambiguitatea. Însă, din momentul în care conținutul unui cuvânt este contestat și stârnește discuții contradictorii, este clar că utilizarea acestuia nu este precizată cu exactitate și nu este un produs al acordului dintre specialiști și, astfel, se desființează de la sine ca termen tehnic.
Termenii tehnici, de altfel, sunt consemnați și consacrați în dicționare speciale de terminologie. Prin urmare, nu sunt folosiți ocazional și convențional pentru a facilita comunicarea sau pentru a servi unei situații concrete. Adică, în cazul Marelui Sinod, folosirea cuvântului ”Biserică” și pentru confesiunile eterodoxe este propusă pentru a servi o convenție și o nevoie de comunicare având conștiința că, în cazul respectiv, este folosit cuvântul cu un sens diferit de cel asupra căruia se convenise inițial. În cazul Marelui Sinod însă nu avem de-a face cu un termen tehnic, ci cu alegerea unuia dintre sensurile cuvântului.
Într-adevăr, consultând dicționarele, vom observa că în acestea sunt enumerate diferitele sensuri ale cuvântului. Însă tocmai acesta este și scopul dicționarelor, să enumere sensurile unui cuvânt și să exemplifice felul cum sunt utilizate aceste sensuri.
Într-un text, însă, lucrurile stau altfel. Semnificația unui cuvânt într-un text nu poate fi determinată, după cum ne învață lingvistica și, mai exact, pragmatologia, decât de ”cadrul contextual – lingvistic și extralingvistic – al discursului”[3]. Cu alte cuvinte, semnificația este strâns legată de conjunctură, condițiile de spațiu, timp, de scopul propus etc. Prin urmare, semnificația cuvântului ”Biserică” în respectivul text eclezial al Marelui Sinod poate fi determinată doar în relație cu alte texte dogmatice și ecleziologice similare – în timp ce, așa cum s-a subliniat mai sus, ”termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu – și pe baza unor criterii interioare ale textului.
În sfârșit, nu putem corela ”termenul tehnic” cu apofatismul. În principiu, noțiunea de apofatism se referă numai pe Dumnezeu, așa cum vom explica mai jos, și nu putem dintr-o dată să născocim o interpretare distinctă a apofatismului, pe care să o aplicăm și termenului ”Biserică”, numai și numai pentru că așa ne convine. De altfel, noțiunea de ”termen tehnic” se află la antipodul exprimării apofatice. Caracterul apofatic se referă mai ales la neputința definirii și denumirii exacte. ”Termenul tehnic”, dimpotrivă, constituie încercarea unei definiri exacte a unei noțiuni, în măsura posibilului.
În orice caz, folosirea ”termenului tehnic” cu referire la celelalte confesiuni creștine este, în fapt, derutantă, și voi expune în continuare motivele care susțin această opinie a mea.
2. ”Termenii tehnici” în textele confesionale
În discursul cotidian și în comunicarea cu creștinii altor confesiuni este folosit termenul de ”Biserică” în mod impropriu și convențional, pentru facilitarea comunicării, pentru că astfel se autodefinesc aceste grupări. Termenul de ”Biserică” este folosit și cu sens social (gr. ἡ Ἐκκλησία τοῦ ∆ήµου, ”Adunarea poporului”), precum și cu referire la diferite grupări religioase și parareligioase (d.ex., Biserica lui Satana).
La recenta mea vizită în Statele Unite, am fost informat că în jur de 55.000 de grupări ”creștine” se autodenumesc ”Biserici”. Ceea ce este interesant este că toate aceste ”grupări creștine” nu îndeplinesc condițiile și premisele pentru a deveni membre ale ”Consiliului Mondial al Bisericilor”.
Se știe că, pentru a deveni membră a ”Consiliului Mondial al Bisericilor”, o ”grupare creștină” trebuie să depună cerere și să fie examinat de către Consiliu dacă îndeplinește premisele pentru a fi considerată membră a acestuia. Această procedură durează mult timp.
Astfel, există atâtea grupări care folosesc termenul de ”Biserică”, dar nu sunt ”Biserici”, ci doar se autodenumesc astfel. Faptul că textul emis de ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta nu face această lămurire, ci caracterizează toate ”grupările creștine” drept ”Biserici și confesiuni eterodoxe” constituie o problemă.
Într-un alt text al meu, pe care l-am depus și în Actele ”Sfântului și Marelui Sinod”, am susținut că utilizarea termenului de ”Biserică” și pentru comunitățile-confesiunile creștine eterodoxe, de către Părinți, Episcopi și teologi mai vechi sau contemporani, nu poate fi constitui o justificare pentru folosirea acestui termen și în hotărârea Sinodului din Creta. Și aceasta, deoarece trebuie să se dea o lămurire clară. Una este să fie folosit eventual cuvântul ”Biserică” în mod impropriu și convențional cu referire la grupări eterodoxe, chiar dacă nu credem că sunt cu adevărat membre ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, și alta este ca acest cuvânt să fie folosit într-un text al Marelui Sinod, ca hotărâre dogmatică și canonică a acestuia. Așa cum am spus și mai sus, uzul și sensul unui cuvânt este determinat de cadrul contextual în care este integrat.
Se pune întrebarea, care este actuală: Sinodul din Creta este sau nu un Sinod Sfânt și Mare sau nu? Dacă este Sfânt și Mare Sinod, continuare a Sinoadelor Ecumenice, atunci nu e posibil ca în hotărârile sale să utilizeze cuvinte pe post de presupuși ”termeni tehnici”. Nu pot să concep că Părinții de la Sinoadele I și II Ecumenice, care au hotărât ”Simbolul de credință”, puteau folosi ”termeni tehnici”, sau Părinții de după ei, de la celelalte Sinoade Ecumenice, care au hotărât asupra subiectelor hristologice, puteau să folosească ”termeni tehnici”. Asemenea opinii sunt inadmisibile din toate punctele de vedere.
Sinoadele Ecumenice, după cum se știe, au dat lupte pentru utilizarea exactă a cuvintelor-termenilor care priveau chestiunile dogmatice. Pentru nici un motiv, un om serios nu poate susține, pe de o parte, că Sinodul din Creta este un ”Sfânt și Mare Sinod”, iar pe de altă parte, că poate cuprinde în hotărârile sale, cu acceptul conștient al ierarhilor și teologilor, ”termeni tehnici”, și asta privitor la subiecte ecleziologice serioase, care în același timp sunt și subiecte hristologice.
Totuși, perceperea termenului ”Biserică” ca ”termen tehnic” amintește și de viclenia politică a monoteliților, care, deși vorbeau despre voința cea una a lui Hristos, îl asigurau pe Sfântul Maxim că nu înțeleg o singură voință în Hristos pentru cele două firi ale Lui, ci scriu astfel, ca să se liniștească lumea și dă fie pace în imperiu… Ei promovau voința cea una a lui Hristos cu speranța integrării monofiziților în Biserica imperială.
Legătura cu ceea ce se întâmplă astăzi este evidentă. Pe de o parte, termenul de ”Biserică” este folosit, chipurile, ca ”termen tehnic”, fără să presupună atribuirea caracterului eclezial eterodocșilor, în timp ce, pe de altă parte, în discuția despre căsătoriile mixte care a avut loc la Sinodul din Creta, s-a pornit de la premisa valabilității botezului eterodocșilor și, implicit, de la acordarea caracterului eclezial comunităților acestora. Acest subiect îl vom vedea mai jos.
3. Semnificatul și semnificantul, cu referire la termenul ”Biserică-Biserici”
Pentru a susține că termenul ”Biserică” este un ”termen tehnic”, s-a adus argumentul că în tradiția patristică există o distincție între o realitate și denumirile ei (termeni-cuvinte), între semnificat și semnificant, așa cum se vede din înfruntarea teoriilor lui Eunomie de către Părinții Bisericii.
Faptul că termenii nu descriu natura lucrurilor este un loc comun la Părinți în ce privește toate lucrurile, chiar și cele create. Și aceasta, în consecință, indiferent de caracterul apofatic – folosind aici termenul într-un mod cu totul neadecvat – care definește lucrurile, care în întregul lor sunt cunoscute după energiile lor, în timp ce natura lor rămâne necunoscută. Prin urmare, introducerea acestei întregi argumentații capadociene este mai mult retorică, urmărind să arunce ”piatra anatemei” în cei care nu acceptă termenul de ”Biserică” pentru eterodocși, mai degrabă decât să aducă un argument teologic valabil.
Este adevărat că Eunomie, care „a dat o definiție rațională dialecticii lui Aetius”, potrivit părintelui Gheorghi Florovski, propovăduia că Dumnezeu este simplu și indivizibil, și elementul unic al esenței Sale simple este nenașterea, care Îl definește. Simplitatea desăvârșită a lui Dumnezeu ar implica identitatea. Astfel, Eunomie identifica esența cu energia lui Dumnezeu. De asemenea, învăța că, datorită simplității lui Dumnezeu, și noi cunoaștem totul despre Dumnezeu, așa cum Dumnezeu Se cunoaște pe Sine. ”Dumnezeu nu cunoaște despre esența Sa mai mult decât cunoaștem noi, nici nu Îi este cunoscută Lui mai mult decât nouă”.
Marele Vasilie, la început, și ulterior Sfântul Grigorie al Nyssei, ca și Sfântul Grigorie Teologul și Părinții de după ei vorbeau despre distincția, inseparabilă, dintre esență și energie în Dumnezeu, și susțineau că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu după energiile Lui, în timp ce esența Lui ne este cu desăvârșire necunoscută. De asemenea, susțineau că Dumnezeu are multe nume din perspectiva energiilor Sale și este fără nume din perspectiva esenței Sale. Noi dăm nume lui Dumnezeu după energiile Sale, dar, exprimând caracterul Lui apofatic, îi eliminăm numele. Astfel, numele lui Dumnezeu nu se identifică cu firea Lui și cu Dumnezeu Însuși.
Sfântul Dionisie Areopagitul exprima clar acest lucru, când spunea că Dumnezeu are nume, adică este bun, este viață, înțelepciune, putere și toate cele care țin de numirea intelectuală a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu este Treime supraesențială, supradumnezeiească, suprabună. Dumnezeu este lumină, dar este și nor întunecat, este văzut, dar este și nevăzut, este văzut mai presus de înțelegere și mai presus de simțire.
În genere, Părinții au învățat că există graiurile, adică cuvintele, și înțelesurile, adică conținutul cuvintelor. Nu se identifică cuvintele cu înțelesurile și nici experiența nu poate fi exprimată la modul absolut prin cuvinte și înțelesuri.
Totuși, Părinții foloseau cuvinte și înțelesuri create pe care le întâlneau în mediul lor pentru a formula experiența vederii lui Dumnezeu, dar învățau că, atunci când văzătorul de Dumnezeu ajunge la experiență, încetează și cuvintele, și înțelesurile, pentru că experiența vederii lui Dumnezeu se petrece în har, mai presus de înțelegere și de simțire. Acestea sunt cuvintele de negrăit de care vorbește Apostolul Pavel, care sunt consemnate prin cuvinte și înțelesuri ce se pot grăi.
Acesta este principiul de bază al teologiei catafatice și apofatice, câtă vreme Dumnezeu este văzut în chip nevăzut și este auzit în chip de neauzit și este împărtășit în chip de neîmpărtășit și se înmulțește în chip neînmulțit.
Însă, ceea ce se întâmplă în experiența vederii lui Dumnezeu și se referă la Dumnezeul Treimic, adică ce se întâmplă în teologie nu poate fi aplicat pentru descrierea realității Bisericii. Nu putem să afirmăm că învățătura Părinților Capadocieni, care s-au împotrivit opiniilor eretice ale lui Eunomie, se poate aplica pentru descrierea realității Bisericii.
Cine insistă asupra acestui lucru cade în eroarea teologică de a nu face deosebire între teologie și iconomie, și prin urmare transferă în sfera ecleziologiei, adică a iconomiei, ceea ce este valabil pentru Dumnezeul Treimic. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin bunăvoința Tatălui și împreună-lucrarea Duhului Sfânt, a luat firea omenească și a unit necreatul cu creatul, nemuritorul cu muritorul, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
Apoi, energiile lui Dumnezeu trimit la lucruri concrete, prin urmare nu sunt exprimate de nume goale de conținut, care se schimbă cu timp și fără de timp, pentru că nu există lucrul pe care îl denumesc. Se ridică, deci, multe întrebări: Numele de ”Biserică” aplicat ortodocșilor trimite sau nu la plinătatea dumnezeieștilor energii necreate ale Trupului Dumnezeu-Omului Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate prin numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la ”societatea îndumnezeirii” care își are originea în Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate cu numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la plinătatea adevărului? Constituie sau nu dublu limbaj și diplomație teologică faptul că un nume pe care ortodocșii îl folosesc pentru un anume semnificat este folosit pentru un alt semnificat, cu referire la alte grupări religioase? În ce măsură se deosebește acest lucru de politica monoteliților, care prin aceeași expresie, ”voința cea una în Hristos”, îi asigurau pe ortodocși că voința cea una înseamnă coincidența celor două voințe firești (deci a voințelor celor două firi), iar pe monofiziți îi lăsau să înțeleagă că voința cea una trimite, evident, la firea cea una în Hristos?
Toate aceste întrebări sunt de o importanță și semnificație actuală.
Părinții vorbesc despre adevărul lucrurilor și le declară celor care nu sunt de acord cu ei că nu se vor lupta pentru cuvinte și denumiri, dacă se vor pune de acord asupra adevărului lucrurilor. Insistența pe anumite cuvinte nu privește redarea în cuvinte a unui adevăr statornic și neschimbat, după cum în chip sofist se aruncă ”piatra anatemei” asupra celor ce insistă că eterodocșii nu sunt Biserică. Se referă la exigența imperioasă de a fi de acord toți participanții la Sinod că, atunci când este folosit un cuvânt pentru a descrie o realitate, acesta trebuie înțeles la fel de către toți.
De altfel, toate luptele dogmatice la nivelul terminologiei urmăreau tocmai acest lucru, să fie toți de acord asupra realităților denumite. Un exemplu clasic este Sinodul V Ecumenic, la care se pun toate ”supapele” de siguranță pentru ca, la nivelul limbajului, termenul dogmatic de la Calcedon să fie înțeles în mod ortodox, iar nu nestorian sau monofizit. Sunt folosite cuvinte și o terminologie, care nu exprimă toate tradițiile creștine, dar sunt folosite atâtea propoziții explicative, încât să fie excluse răstălmăcirile din partea vreunei părți a membrilor Sinodului. Nu același lucru s-a întâmplat cu textul Sinodului din Creta.
Prin urmare, termenul, cuvântul codifică, definește, atât cât este posibil, experiența de negrăit și acest lucru nu este nici simplu, nici lipsit de importanță, nici întâmplător. Faptul că termenul nu identifică, ci descrie, nu îl face inutil, nici nu ne dă dreptul de a-l folosi cum vrem sau cum ne convine de fiecare dată, din motivul foarte simplu că în felul acesta nu putem comunica între noi. Iar comunicarea, după cum se știe, este un lucru foarte important. În afară de cazul în care urmărim tocmai contrariul, adică vrem să ambiguizăm totul, ca să facem înțelegerea dintre noi dificilă și problematică și în interiorul confuziei mai generale pe care o provocăm, să ne punem în aplicare planurile.
4. Definire, apofatism și eterodefinire
Urmarea celor de mai sus este că subiectul ”termenului tehnic” aplicat Bisericii a fost corelat de mulți și cu alte subiecte ecleziologice, care privesc definirea sau imposibilitatea definirii Bisericii și identificarea sau neidentificarea cu Biserica a celorlalte confesiuni creștine. De aceea trebuie examinat subiectul definirii Bisericii în legătură cu apofatismul și autodefinirea sau eterodefinirea.
În ce privește subiectul definirii Bisericii, trebuie menționat că manualele mai vechi de dogmatică, influențate de tradiții scolastice, dădeau, aproximativ, o astfel de definiție Bisericii: Biserica este totalul oamenilor care cred în Hristos, care mărturisesc că Iisus Hristos este Capul ei, este Dumnezeu și Domn al lor, care au aceeași credință și mărturisire, care se sfințesc prin Sfintele Taine, care sunt călăuziți către mântuire de către păstori care au succesiuni apostolică neîntreruptă etc.
S-a observat însă că Părinții Bisericii evitau să dea asemenea definiții Bisericii, ci făceau descrieri, folosind imagini, așa cum a făcut Hristos prin parabolele Lui (de exemplu: casă, căsătorie, turmă, vie etc.). Acest lucru îi face pe mulți să susțină că nu putem da o definiție pentru Biserică, ci că în acest sens ar trebui să folosim doar imagini.
Însă acest lucru nu poate fi folosit ca argument referitor la termenul Biserică, ca Trup al lui Hristos. Expresia ”Biserica este Trupul lui Hristos” nu este o imagine. Trupul nu este imagine, este realitate. Hristos, prin întruparea Sa, nu și-a asumat o… imagine, ci firea omenească, adică s-a întrupat: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi, și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14).
Cei trei Ucenici pe Muntele Tabor nu au văzut slava unei imagini, ci slava Trupului îndumnezeit al lui Hristos. Apostolul Pavel, pe drumul către Damasc L-a văzut pe Hristos în slava Sa, nu a văzut Cuvântul neîntrupat, ci pe Cuvântul întrupat. De aceea, în epistolele sale în continuu scria că Hristos este Capul Trupului Bisericii.
Voi cita câteva pasaje: ”Și mai presus de toate L-a dat pe El Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:22-23). ”Și El este Capul Trupului, al Bisericii” (Coloseni 1:18). ”Și împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni1:24). Verbul ”este” este absolut și determinativ și nu lasă loc pentru altă interpretare, cum că ar putea fi vorba de o imagine.
De asemenea, Apostolul Pavel scrie că toți cei ce suntem creștini ne-am botezat în Trupul cel unul al lui Hristos: ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un Trup” (1 Corinteni 12:13), și de aceea aparținem Trupului celui unu al lui Hristos: ”Așa și noi, cei mulți, un Trup suntem în Hristos și mădulare fiecare în parte” (Romani 12:5).
Este semnificativ în acest sens faptul că Sfântul Ioan Damaschin, care este considerat cel mai bun ermineut al Epistolelor Apostolului Pavel, continuă gândire teologică a acestuia. În omiliile sale scrie: ”Biserica este Trup, are ochi și are cap”[4]. Într-o altă omilie scrie: ”Pliroma lui Hristos, Biserica, și pliroma Trupului, Capul”[5].
În acest punct aș putea să citez o mulțime de alte pasaje patristice care vorbesc despre faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și l-a îndumnezeit din clipa zămislirii. Mă voi limita însă la un pasaj al Sfântului Ignatie Teoforul din Epistola sa către Efeseni, în care vorbește despre Biserică, care este unită (gr. ἐγκεκραµένη, ”amestecată”) cu Hristos: ”cu cât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteți atât de uniți cu el (cu episcopul) așa cum este unită Biserica cu Iisus Hristos, și cum este unit Iisus Hristos cu Tatăl, ca toate să fie în unitate” (Efeseni 5).
Este clar că Hristos nu este Capul unei imagini a Trupului, ci este Capul adevăratului Trup pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și Biserica nu este imaginea Trupului care are un Cap lipsit de ipostas. Hristos S-a întrupat și este Cap al adevăratului Trup, nu S-a ”dez-întrupat” după Învierea Sa, pentru că cele două firi, dumnezeiască și omenească, s-au unit neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Noi, prin Botez și Mirungere, devenim mădulare ale Trupului lui Hristos și de aceea mădulare ale Bisericii și nu suntem mădulare ale unei imagini a Trupului!
Când ne împărtășim nu mâncăm… imaginea și descrierea Trupului, ci adevăratul Trup al lui Hristos, după cum Hristos Însuși a spus: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” (Matei 26:26) și ”Căci Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6:55-56).
Din această perspectivă, Apostolul Pavel va mărturisi: ”Îți scriu aceasta cu nădejdea că voi veni la tine fără întârziere, ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:14-15). ”Biserica” nu este un termen descriptiv, ci este Trupul lui Hristos, este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.
Din învățătura revelată a Apostolului Pavel rezultă că ”este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5), adică unul este Domnul, unul este Capul Bisericii, al Bisericii celei una, una este credința, unul este Botezul.
În ce privește subiectul apofatismului, consider că este inadmisibil din punct de vedere teologic ca învățăturile despre apofatism, care sunt valabile despre Dumnezeul Treimic, și în special despre cele din interiorul Dumnezeului Treimic (teologia), să fie transferate Tainei Bisericii (iconomia), care Biserică este adevăratul Trup al lui Hristos, pe care Hristos l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin întrupare, și cărui Trup noi îi suntem mădulare – și nu suntem mădulare ale imaginii Trupului – cu care Trup îndumnezeit al lui Hristos ne împărtășim la Taina dumnezeieștii Liturghii și devenim de un Trup și de un Sânge cu El.
Dacă termenul ”Biserică” ar fi descriptiv și nu ar denumi Trupul lui Hristos, ci imaginea Trupului lui Hristos, ar însemna că atunci când liturghisim jucăm teatru!
În spatele teoriei cu totul improprii despre caracterul apofatic al definirii Bisericii se ascunde în mod clar încercarea politică de a se acorda caracter eclezial eterodocșilor. Aspectul nefericit este, așa cum am scris și într-un articol al meu precedent, că prin această teorie a caracterului apofatic al Bisericii se promovează tocmai teologia reformaților, care vorbeau pe de o parte de Biserica nevăzută pe care o cunoaște doar Dumnezeu și îi cuprinde pe romano-catolici, protestanți și pe cei pe care îi vrea Dumnezeu, iar pe de altă vorbeau despre Biserica văzută, care este divizată.
În ce privește subiectul eterodefinirii, al definirii din perspectiva altuia și prin altul, opinia că o comunitate creștină nu se definește din perspectiva altei comunități creștine, ci se definește prin sine, în special când e vorba de relațiile ei cu alte comunități, vrea să ne spună că fiecare comunitate poate folosi orice termen dorește pentru a-și defini identitatea ecleziologică. Acest lucru este evident. Cu toate acestea, atunci când vorbim despre un termen dogmatic al unui Sinod, care vrea să definească relația dintre două realități (ortodocșii și eterodocșii), părerea respectivă despre ”nedefinirea prin altul” anulează orice sens al comparației raționale a lucrurilor, de vreme ce este evident că, atunci când sunt comparate două realități, ies în evidență asemănările și diferențele dintre ele pentru a se vădi specificitatea fiecăreia.
Întreaga istorie a termenilor triadologici și hristologice la Sinoade viza explicarea lor și refuzul ortodocșilor de a se atribui termenilor conținutul pe care li-l dădeau ereticii.
Interpretarea termenului deoființă de către Părinți privea excluderea interpretării monarhianiste (modaliste sau dinamice) a lui deoființă și excluderea interpretării triteiste a lui deoființă.
Interpretarea ipostastului unic în două firi pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul privea fie excluderea interpretării nestoriene a coincidenței celor două ipostasuri într-o persoană, după modelul unirii morale, fie excluderea interpretării monofizite a fuzionării celor două firi ale Cuvântului întrupat într-o fire și un ipostas.
Pe baza logicii nedefinirii prin altul, ar fi trebuit ca Părinții Bisericii să nu definească drept eretice învățăturile ereticilor în hotărârile sinodale referitoare la Sfânta Treime și Hristos.
Desigur, întreaga logică a ”nedefinirii prin altul” se bazează pe opinia cu totul neortodoxă că nimeni nu se poate pronunța cine este și cine nu este Biserică. Întrebarea care se ridică este clară: Care e diferența față de ceea ce spuneau protestanții când vorbeau despre Biserica nevăzută care îi cuprinde pe toți: romano-catolici, protestanți, ortodocși și ceilalți creștini, pe care Dumnezeu îi cunoaște, în timp ce Bisericile văzute sunt divizate?
Cu această ocazie trebuie să amintesc de hotărârea Primei Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy 21-28 noiembrie 1976), la care s-a stabilit ordinea de zi a Sfântului și Mare Sinod. Printre cele aproape o sută (100) de subiecte care au fost stabilite la Prima Conferință Panortodoxă de la Rodos (1961) le-au ales pe cele zece (10) pentru Ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.
Însă, în aceeași hotărâre este scris că, din celelalte subiecte propuse, cele pentru care s-a optat ca a doua prioritate sunt patru, anume ”izvoarele Dumnezeieștii Revelații, noțiunea de Biserică, codificarea Sfintelor Canoane și a dispozițiilor canonice, iconomia și acrivia”. Pe de altă parte, se menționează în hotărâre că subiectele acestea ”sunt trimise pentru un studiu special Bisericilor Locale, pentru a fi supuse eventual unei examinări interortodoxe viitoare”.
Acest lucru înseamnă că subiectele legate de noțiunea de Biserică, precum și cele despre iconomie și acrivie, despre modul primirii eteodocșilor în Biserica Ortodoxă trebuia studiate de Bisericile Locale, pentru a fi discutate la un alt Sinod, după Sfântul și Marele Sinod. Însă acest lucru nu a avut loc niciodată, cel puțin nu în Biserica noastră. Prin urmare, nu există o hotărâre a Bisericii Elene despre relația eterodocșilor cu Biserica noastră. Aceasta înseamnă că problematica eterodefinirii trebuie soluționată sinodal.
În definitiv, sunt inadmisibile din punct de vedere ortodox cele ce se afirmă despre definirea și apofatismul Bisericii, care însă este Trupul lui Hristos și societatea îndumnezeirii, ca și cele ce se afirmă despre autodefinirea creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe, care s-au îndepărtat de credința și viața Bisericii Ortodoxe.
5.”Termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu
Revenind la așa-numitul ”termen tehnic” cu referire la confesiunile creștine ca ”Biserici”, vreau să observ că, deși unii folosesc termenul acesta cu referire la eterodocși ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, totuși în realitate se contrazic pe ei înșiși și atribuie termenului un conținut real, așa că, în fapt nu îl consideră ”termen tehnic”. Acest lucru va fi argumentat în cele ce urmează.
Se știe că Marele Athanasie, în lupta lui de a-i convinge pe omousieni să accepte Sinodul de la Niceea din 325, fie și folosind o altă terminologie, scria: ”Să spună și să cugete pe de o parte mai simplu și adevărat despre Fiu ca fiind după fire Fiu…”. Cu alte cuvinte, făcea distincție, după cum se vede și în alte texte ale sale, între cuvinte și lucruri, între ceea ce este articulat în cuvinte și înțelesul cuvântului. Scria: ”Căci nu cuvintele deduc firea, ci mai degrabă firea transformă cuvintele întru ea însăși”.
Dar în cazul de față, studiind subiectul Bisericii, problema nu este doar cuvântul ”Biserică”, folosit ca ”termen tehnic”, ci și uzul sensului, realitatea la care se referă acest cuvânt, de vreme ce termenului ”Biserici”, așa cum vom demonstra mai jos, i se acordă caracter eclezial. Prin urmare, nu este valabil argumentul distincției dintre nume și lucruri referitor la termenul de ”Biserică”. Eu consider că în conștiința personală a celor care susțin că termenul ”Biserici eterodoxe” este folosit ca ”termen tehnic” acesta este folosit în realitate nu ca ”termen tehnic”, ci ca termen cu sens propriu, de vreme ce acestor grupări eterodoxe li se atribuie caracter eclezial.
Nu se poate explica altfel faptul că la discuțiile care aveau loc la Sinodul din Creta era susținută ”valabilitatea și realitatea botezului eterodocșilor”, că ”Bisericile” apusene au Taine, că prin ruperea lor de Biserica Ortodoxă nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit, de vreme ce Bisericile ”s-au dezbinat” între ele, adică Biserica Ortodoxă Răsăriteană de Biserica Romei, așa cum ”se rupe o rasă în două bucăți, dar cu toate astea rămâne rasă”!!
Nu este rațional, dar nici admisibil din punctul de vedere al coerenței limbajului, ca în anumite texte oficiale ale Marelui Sinod să fie folosit un cuvânt, în cazul acesta cuvântul ”Biserică”, dar și cuvintele strâns legate de acesta, anume cuvintele ”botez” și ”taină”, cu sensul lor ”real”, în timp ce în textul despre ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” al Marelui Sinod, care aparține aceluiași tip de text – în cazul de față fiind text cu caracter dogmatic – să fie folosite ca ”termeni tehnici”.
Faptul că aceia care folosesc termenul de ”Biserici” ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, nu cred acest lucru și în realitate consideră aceste ”Biserici” ca fiind Biserici adevărate este dovedit de practica ce s-a impus în privința acestui subiect. În textele oficiale care au fost semnate între Patriarhul Ecumenic și Papa Romei, precum și în diferite alte declarații, în mod foarte clar se vorbește de Biserici reale, prin urmare, în conștiința lor termenul ”Biserici” nu este ”tehnic”. Voi cita câteva exemple care mi-au fost mai la îndemână.
În Mărturisirea de la Thyateira (The Thyateira Confession), care a fost scrisă de Arhiepiscopul Thyateirelor și al Marii Britanii, Atenagora Kokkinakis, și a fost aprobată de Patriarhia Ecumenică, scrie:
”Creștinii ortodocși cred că cei care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preot sau mirean la timp de nevoie sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om”[6].
În altă parte scrie:
”Toți creștinii cu același botez am devenit mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme au ca scop să se împărtășească de Dumnezeiasca Euharistie ca Taină a Comuniunii care ne unește cu Hristos”[7].
În altă parte scrie:
”Însă, realitatea este că romano-catolicii se închină, la fel ca și ortodocșii, lui Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie”[8].
De asemenea, în altă parte scrie:
”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. De asemenea, acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe creștinii ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința și cu neștiința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. De asemenea, este o realitate că creștinii înșiși cer Împărtășania. Aceasta este o dovadă a dispoziției poporului lui Dumnezeu pentru unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Sfânta Scriptură, Preoția și Crezul Niceo-Constantinopolitan”[9].
Până și Papa Ioan Paul al II-lea, într-un discurs pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 la Bialystok, în Polonia, a spus:
”Astăzi vedem mai clar și înțelegem mai bine faptul că Bisericile noastre sunt Biserici surori, nu doar în sensul unei expresii a politeții, ci în sensul unei categorii ecleziologice ecumenice fundamentale”[10].
Sunt semnificative în acest sens cele hotărâte la ”Conferința a VII-a Generală a Dialogului dintre Ortodocși și Romano-catolici”, care a avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Balamand, Liban, (17-24 iunie 1993).
În prima parte a textului, care este intitulat ”Principii eclesiologice”, după ce se face referire la felul cum ”au apărut Bisericile Catolice răsăritene” (Uniația), care au dobândit ”comuniunea deplină cu Tronul Romei și au rămas credincioase acestuia”, în continuare scrie că modul în care s-a făcut această unire, care a fost denumită ”Uniație”, ”nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model al unității pe care o caută Bisericile noastre”, deși aceste ”Biserici” (Uniația), ”ca parte a societății catolice, au dreptul să existe și să acționeze pentru a răspunde nevoilor duhovnicești ale credincioșilor lor”[11].
De ce, însă, se scrie acest lucru? Pentru că acum, potrivit acestei hotărâri, nu mai există o problemă specială, pentru că deja s-a schimbat felul cum se consideră între ei ortodocșii și romano-catolicii, adică ”datorită modului în care catolicii și ortodocșii se reconsideră pe ei înșiși în relația lor cu taina Bisericii și se redescoperă ca Biserici surori”[12].
Se precizează o dată în plus că ”cele două Biserici”, Ortodoxă și Romano-Catolică, au aceeași credință și viață, pe care Hristos a încredințat-o Bisericii. Se scrie:
”De ambele părți se recunoaște că toate cele pe care Hristos le-a încredințat Bisericii sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceste taine, mai ales la preoția cea una, care săvârșește jertfa cea una a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. Este clar că în acest cadru este exclusă orice rebotezare”[13].
Imediat în continuare scrie:
”Tocmai din acest motiv, Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă se recunosc reciproc ca Biserici surori, în comun responsabile pentru păstrarea Bisericii lui Dumnezeu în credincioșie față de dumnezeiasca iconomie, și în mod foarte special față de unitate”[14].
Citind această hotărâre, mă întreb: De ce unii continuă să îi denumească pe creștinii eterodocși drept ”Biserici”, susținând, chipurile, că este ”termen tehnic”, în timp ce din textele oficiale ale ”Dialogului dintre Ortodocși și Romano-Catolici” reiese foarte clar că se acordă caracter eclezial acestui termen și prin urmare este termen cu sens propriu, nu termen tehnic?
În plus, în declarații comune ale Papei și Patriarhului Ecumenic se acordă creștinilor din afara Bisericii caracter eclezial și, prin urmare, termenul de ”Biserică” pe care îl folosesc pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe nu este termen tehnic, ci termen cu sens propriu. Voi cita câteva fragmente dintr-o asemenea declarație comună (29-6-1995):
”Dialogul acesta – prin Comisia internațională mixtă – s-a dovedit rodnic, și a putut să avanseze în mod esențial. Din acesta a rezultat un înțeles sacramental comun despre Biserică, bazat și transmis de-a lungul timpului prin succesiunea apostolică. În Bisericile noastre, succesiunea apostolică este temelia sfințirii și a unității poporului lui Dumnezeu. Considerând că în orice Biserică locală se săvârșește taina dumnezeieștii iubiri, și că astfel Biserica lui Hristos își revelează prezența care lucrează în fiecare dintre acestea, Comisia mixtă a putut declara că Bisericile noastre se recunosc reciproc ca Biserici surori, împreună-răspunzătoare pentru păstrarea credinței unicei Biserici a lui Hristos în planul dumnezeiesc, în mod cu totul special în vederea unității”[15].
Mai jos declară oficial:
”În perspectiva acestora îi îndemnăm pe credincioșii noștri, catolici și ortodocși, să întărească spiritul de frățietate care decurge din botezul unic și din participarea la Sfintele Taine”[16].
Și puțin mai jos declară oficial:
”Papa Romei și Patriarhul Ecumenic, întâlnindu-se, s-au rugat împreună pentru unitatea tuturor creștinilor. În rugăciunea lor i-au cuprins pe toți cei care, fiind botezați, constituie mădulare ale trupului lui Hristos, cerând astfel ca diferitele comunități să fie din ce în ce mai credincioase Evangheliei Lui”[17].
În definitiv, ceea ce deranjează în cazul acesta este că la discuțiile din interiorul și din afara Bisericii Ortodoxe este folosit dublul limbaj, triplul limbaj, multi-limbajul, nu există un limbaj unitar. Într-un fel se exprimă teologii ortodocși în mediile ortodoxe și monahale, și altfel se exprimă în mediile eterodoxe. În esență, după cum se vede foarte clar, se alunecă de la principiul exclusivității la principiul inclusivității.
Acest lucru nu poate să-l conteste nimeni. Aceasta este linia fundamentală a multor clerici și teologi contemporani.
Consider că ceea ce este necesar astăzi pentru bărbații responsabili cu treburile Bisericii este îmbinarea dintre adevăr, dragoste și virtutea discernământului. Nu putem ca în numele adevărului să ne lipsim de dragoste și discernământ, nici de dragul dragostei să ne lipsim de adevăr. La dialogurile cu aceste grupări creștine trebuie trasate niște ”linii roșii” delimitatoare. Să știe omul până în ce punct poate înainta sau de unde să se retragă, adică să iconomisească lucrurile, și până în ce punct să stăruie în acrivie. Acest discernământ lucrează acolo unde există luminarea minții și teologie empirică.
Astfel, teologii empirici ce cunosc din experiență slava necreată care există în Biserica Ortodoxă, dar și căderea creștinilor care s-au îndepărtat de aceasta, numai ei știu să mărturisească adevărul și să îi iubească cu adevărat pe creștinii eterodocși. Dar asemenea teologi empirici nu sunt luați în considerare la dialoguri și nu este folosită experiența lor, tocmai pentru că se optează pentru diplomație, iar nu pentru teologie.
Concluzia este că, în general, un ”termen tehnic” se definește cu exactitate absolută și claritate pentru a se evita ambiguitatea. Când însă ”termenul tehnic” este contestat, atunci se desființează de la sine ca termen tehnic și nu mai este folosit ocazional și convențional.
Apoi, faptul că este folosit din perspectivă ortodoxă, într-un text mărturisitor al unui Mare Sinod, termenul ”Biserică” și se mărturisește că denumește Trupul lui Hristos și Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și în același timp se folosește și termenul ”Biserici” pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe, ca ”termen tehnic”, este paradoxal, contradictoriu și extrem de problematic din toate punctele de vedere, și din punct de vedere ortodox, și din punctul de vedere al limbajului.
Mai mult, constituie dublu limbaj și limbaj multiplu a se susține în anumite situații că folosirea termenului ”Biserici” cu referire la eterodocși este ”termen tehnic”, iar în alte situații, și asta chiar în hotărâri oficiale, să se atribuie așa-numitului ”termen tehnic” sens propriu și caracter eclezial. Astfel, uneori se vorbește de ”termen tehnic”, iar alteori de termen cu sens propriu. Acest lucru vădește o foarte mare problemă.
O problemă la fel de mare este a se susține că termenul ”Biserică”, ca Trup al lui Hristos și societate a mântuirii, este un termen descriptiv și o simplă imagine și că, chipurile, se manifestă și aici caracterul apofatic și că nu putem să îi definim altfel decât se definesc ei înșiși pe creștinii din afara Bisericii, care s-au îndepărtat de credința Bisericii, așa cum s-au pronunțat Părinții la Sinoadele Ecumenice.
În definitiv, subiectele eclesiologice sunt serioase și trebuie abordate cu responsabilitate și din perspectiva învățăturii patristice, așa cum s-a hotărât în Sinoade. Părinții, când vorbeau despre subiecte dogmatice și eclesiale, foloseau termeni preciși din perspectiva premiselor ortodoxe. Și când trebuia să facă vreo modificare a termenilor, o făceau pe baza unor premise esențiale, cu mare atenție, ca să definească adevărul pe care îl trăiau empiric și să lucreze astfel spre unitatea Bisericii, iar nu în virtutea unei diplomații comunicaționale.
Desigur, așa cum s-a menționat în mod repetat în acest text, termenul ”Biserică” nu este descriptiv, ci denumește Trupul îndumnezeit al lui Hristos, de aceea, și este ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”.
[1] Explicația termenului tehnic am formulat-o în urma discuției cu lexicograful, doctor în filolofie, doamna Vasiliki Melikidou.
[2] http://www.komvos.edu.gr/glwssa/odigos/Thema_a9/a_9_popup4.htm
[3] http://www.greek-language.gr/greekLang/modern_greek/tools/lexica /glossology/show.html?id=129
[4] PG, 48, 1032.
[5] PG, 62.26.28-31.
[6] ”The Thyateira Confession” – ”Mărturisirea de la Thyateira”, cu subtitlul ”Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu”, p. 201.
[7] Ibidem, p. 204.
[8] Ibidem, p. 205.
[9] Ibidem, pp. 210-211.
[10] Ἀντωνίου Παπαδοπούλου, Θεολογικός ∆ιάλογος, Ὀρθοδόξων καί Ρωµαιοκαθολικῶν (Ἱστορία-Κείµενα-Προβλήµατα), Editura Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Α.Ε., Tesalonic-Atena 1996, p. 225.
[11] Ibidem, pp. 210-212.
[12] Ibidem, p. 212.
[13] Ibidem, p. 212.
[14] Ibidem, pp. 212-213.
[15] Ibidem, p. 246.
[16] Ibidem, p. 247.
[17] Ibidem, p. 248.
Părintele Arsenie Papacioc ne îndeamnă să nu ne cramponăm de anumite nedesăvârșiri ale Părinților ci să urmăm fără să ne smintim cuvântul lor de la sfârșit căci în viața lor este posibil să fi avut scăpări:
„Iar în legătură cu oscilaţia asta care şi la sfinţi se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune aşa: aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au vestit vouă învăţătura lui Dumnezeu, la a căror sfârşit privind, să le urmaţi credinţa (Evrei 13:7). Adică, la sfârşitul vieţii ei s-au desăvârşit şi au cuvântul puternic şi întreg”
Creşterea anarhică, după voia lui, în concurenţă cu ceilalţi oameni şi chiar cu Dumnezeu, se numeşte orgoliu, mândrie. Orgoliul trăieşte în ireal. El este orb deci. De aceea, va fi temei pentru tulburări mintale; orgoliosul este torturat de un permanent sentiment de inferioritate; fără sprijin în interior, el îşi caută alimentarea în afară. Are mereu nevoie de stima şi aprobarea celorlalţi; toate energiile lui sunt concentrate în a şi menţine zenitul iluzoriu. El duce la alienaţie.Acestor oameni de îndată ce li se pare c-au realizat o mică virtute, trag imediat cu ochiul spre vecin. „Iată-l, el nu face ca mine! E un păcătos”. De aceea au zis unii oameni cu experienţă duhovnicească: să te ferească Dumnezeu de judecata drepţilor! N-au milă. Nu seamănă cu Dumnezeu, tocmai când se cred mai în voia Lui şi mai aproape de El. Adevăratul drept vede în toţi cei din jurul său sfinţi, şi doar pe sine se vede păcătos.
Vulcănescu Matei este chițibușar și se cramponează de toate detaliile Părintelui Stăniloae pe fondul snobismului malign dobândit din cauza desconsiderării Părinților români, virus care a contaminat pe mai mulți preoți și teologi tineri români – preferința acestora exclusivă numai pentru ce vine din Grecia sau din alte zone!
Părintele Sofronie Saharov diagnostichează înșelarea de tipul acesta astfel:
Una din cele mai mari primejdii constă în putinţa noastră de a-ne închipui. În vieţuirea noastră nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este cu noi, şi că noi Îl vedem: trebuie să conştientizăm că Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne îngrădeşte de la alunecarea în închipuire: „Sunt proroc,” „Sunt apostol,” „Sunt sfânt,” „Sunt aşa şi pe dincolo.” Slobozi de orice închipuire despre sine, noi ne nevoim, şi ce vrea Dumnezeu, El va săvârşi fără noi, prin noi. Vă vorbesc despre cum trebuie să trăim pentru a ocoli rătăcirea. Calea noastră este totdeauna a ne smeri; iar a ridica şi a proslăvi aparţine lui Dumnezeu.
Tânărul mândru, care dispreţuieşte pe bătrâni, acela bineînţeles că nu va afla un stareţ, un părinte duhovnicesc. Şi oricât i-ar citi pe Cuvioşii Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama – tot nu va cunoaşte ceea ce se dă prin ascultare… Bineînţeles, citiţi cărţile, primiţi învăţătură! Dar cea mai mare lucrare în creştinism este a se preda voii lui Dumnezeu prin ascultare. Atunci Domnul vă va da ceea ce nu cunoaşte nici o academie – rugăciunea curată. Să pomenim doar atât: cel ce cu adevărat, şi smerit, şi cu multă rugăciune, îşi caută un îndrumător în căile vieţii dumnezeieşti, acela – după cuvântul lui Hristos, „căutaţi şi veţi afla” – află.
De asemenea Sfântul Siluan ne învață:
„
Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta.
Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dumnezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa. Şi acum gândesc că, dacă nu te mărturiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega şi dezlega. Sufletul închis în sine nu se deschide părintelui duhovnicesc şi cade în înşelare.
Avva Dorotei ne schiţează itinerariul unui astfel de învățăcei roși de frustrare!. La rădăcina celor mai multe ratări stă sămânţa mândriei nesatisfăcute. De aceea rataţii sunt nişte învinşi tulburi din care arsura dezamăgirii muşcă neîncetat. Ei au sacrificat talantul de om normal unei încrâncenate himere. Înfrângerea le aparţine în totalitate însă nu vor să recunoască lucrul acesta.:
„La început, dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: «Cine e acela? Nu este altul (bun) decât Zosima şi cei împreună cu el.» Apoi a început să i dispreţuiască şi pe aceştia şi să zică: «Nu este altul (bun) decât Macarie.» Şi după puţin a început să spună: «Cine e Macarie? Nimeni. Nu sunt decât Vasile şi Grigorie (mari).» Apoi, după puţin, a început să i dispreţuiască şi pe aceştia, zicând: «Cine este Vasile? Şi cine e Grigorie? Nimeni. Numai Petru şi Pavel (sunt mari).» Şi îi spusei lui: «Cu adevărat, frate, şi pe aceştia îi vei dispreţui». Şi credeţi mă că, după puţină vreme, a început să zică: «Cine este Petru şi cine Pavel? Nimeni. Numai Sfânta Treime (e mare).» Pe urmă s a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi aşa s a îndrăcit.”
Dupa principiul cine critica idolul e omorat!
Dar mai bine sa cititim ce spune parintele Staniloae in „Dogmatica” sa si sa trageti singuri concluziile:
Teologia Dogmatică Ortodoxă volumul II, pagina 275-276 în care se scriu urmatoarele erezii :
” Dar atunci se pune întrebarea: Ce sunt celelalte confesiuni creștine care nu mărturisesc o astfel de unire intimă și lucrătoare a lui Hristos cel integrat in ele? Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate. Contrar mitropolitului Platon, care socotește că toate confesiunile sunt despărțaminte care s-au format egale ale aceleiași unice Biserici, spiritul învățăturii și tradiției ortodoxe ne impune să socotim că confesiunile neortodoxe sunt desparțaminte care s-au format într-o anumită legătură cu Ea, dar nu se împartașesc de lumina și de puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile desparărțite de Ea, întrucât ele nu s-au putut desparți deplin de Tradiția prezentă în Ea. De altfel, Biserică în sensul deplin al cuvântului este numai cea Ortodoxă. „
Mai departe se dă o explicație denumirii de biserica vorbind despre faptul că „întreaga creație se află obiectiv încadrată în Logosul dinainte de întrupare, deci în faza Bisericii înainte de Hristos, chemată sa devină Biserica lui Hristos”. În acest sens se poate întelege denumirea de biserică, dar ca și comunitate umana, creație a lui Dumnezeu, dar alterată, în care Purtarea de grijă a lui Dumnezeu este prezentă, Dumnezeu nu și-a distrus creația care s-a îndepartat de El, ci a conservat-o și a condus-o prin lucrarile Sale necreate spre mântuirea care avea sa vină prin Hristos la plinirea vremii. Dar acest lucru în iconomia mântuirii nu însemnă sub nici o formă Biserica așa cum este definită și consacrată definitiv prin Simbolul de Credința, anume Comuniunea sfinților care se împartașesc de Harul Necreeat, cetațenii Imparăției Cerurilor care se împartașesc cu Hristos în Liturghie, și care intră în Biserică prin Taina Botezului care este Ușa Imparatiei Cerurilor. Însași spatiul liturgic al cladirii bisericii are simbolistică eshatologică, totul în Ea amintind de Împaratie, pentru ca în Ea ne aflam fizic în Împarație. Definiția bisericii ca societate umana cazută calauzită de Pronie dar care nu se poate mântui din cadere, stare în care se află toate comunitatile eterodoxe, care au fost taiate din Biserica cea Una, cea la care Pronia Dumnezeiască îi conduce pe toți în chip tainic, ca să lepede fiecare membru în mod conștient biserica cea nemântuitoare și sa vină în Împarația Cerurilor care este doar Biserica Ortodoxă, singura care mântuiește. Deci nu se poate vorbi de o nedeplinătate ci de o lipsă de Har mântuitor, de o rămânere în zona stricăciunii și în această viața și în celalată(șeolul). Ce folos să te gasești într-o biserică nedeplină care nu te poate vindeca, lumina și îndumnezei? Adică nu te poate mântui. Mântuirea presupune comuniunea cu Hristos cel Viu, cel Înviat, nu o comuniune cu un hristos desfigurat, fals, mincinos. Sfantul Ioan Hrisostom ne spune că toți cei din Vechiul Testament au mers în iad, chiar și cel mai mare om nascut din femeie, Sfantul Ioan Botezatorul în Omilia a XXXVI-a la Matei (pg 447-448), aratând că mântuirea a venit prin pogorârea lui Hristos la iad. In acest context se întelege ceea ce spune Sfantul Grigorie de Nyssa atunci când vorbeste despre „biserica ajunsă în noroiul pacatului, împiedicată prin șarpe și cazută la pamânt și ajunsă în căderea neascultării.”(pg 276) la fel si Sfântul Ioan Hrisostom vorbește despre biserica trasă în jos, întinata, uscată, roabă, goală, murdară de sînge, slujnica demonilor.
În contiunare la pagina 276 se afirmă: „ Dacă Mișcarea Ecumenică tinde să refacă unitatea Bisericii, ea trebuie sa tindă către cea mai intimă prezență a lui Hristos întreg în rândul credincioșilor….. care il experiază Biserica Ortodoxă.„ Mișcarea Ecumenică pornește de la ideea cum că Biserica nu ar fi unitară și Ea trebuie sa-și refacă unitatea. Ideea unei supra Biserici se observă din aceste randuri și puternica influneță a ideii de Biserică deplină unită cu Capul Hristos prin pastrarea tradiției de viață a Bisericii Primare și celelalte biserici nedeplin unite cu Capul Hristos, dar care prin Mișcarea Ecumenică tind spre această unire. Aceasta învațatură neagă dogma unității nepieritoare a Bisericii celei Una și Unică și faptul că ereticii sunt rupți de Ea și ei pot reveni prin lăsarea ereziilor la Ea, sau pot ramane înafara Ei, lipsindu-se de Harul Mantuirii. Biserica nu iși pierde unitatea prin faptul că ereticii o părăsesc prin anatema Sinoadelor și a Parinților. Dar dacă este privită eclesiologia dupa Rahner și Congar atunci Biserica nu este unitară, Ea trebuind sa iși refacă unitatea deplină, pentru că fiecare denominațiune are reminiscențe de Har, Har nedeplin în Biserici nedepline?! Idee care nu se regăsește în tradiția ortodoxă.
Sa vedem mai departe ce spune pr Staniloae versus ce spun Sfintii Parinti: Mai departe se atinge problema mântuirii: „În situația actuală de nedeplinatate bisericească a diferitelor confesiuni creștine, se pune întrebarea: Se mântuiesc membrii lor? Sau există mântuire în afara Bisericii, care nu e decât Una în sensul deplin al cuvântului?” (nota noastră-Să înțelegem că există și un sens nedeplin al cuvântului Biserică?) Raspunsul la această întrebare nu are nici o trimitere patristică ci apare ca o parere personală a autorului, care enumeră cauzele pentru care cineva s-a trezit fără să vrea în cultul eretic în care viețuiește: „Participarea lor nedeplină la Hristos, și aceasta în mare masură fara vina lor, poate va avea ca urmare o participare nedeplină la El și în viața viitoare, conform cuvântului Mantuitorului: ” În Casa Tatalui Meu multe locașuri sunt”(Ioan 14, 2)
A presupune o participare nedeplină după moarte a celor nascuți în erezie la Hristos este un concept care pornește tot din ideea comuniunii nedepline sau imperfecte cu Hristos înafara Bisericii depline. Dar această idee este contrazisă de Sfânta Evanghelie în dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samariteancă(Ioan 4, 19-23), samaritenii se închinau în mod greșit în Muntele Garizim și nu la Ierusalim. Răspunsul Mântuitorului ne arată fermitatea dialogului cu ereticii Vechiului Testament în raport cu iudeii despre care Hristos spune că „mântuirea din iudei este” mărturisind ferm prin aceasta că samaritenii greșeau închinânduse acolo de unde nu provenea mântuirea, adică Hristos, Cel care vorbea cu ea(cu eretica), dialogul cu ea având ca scop aducerea ei la Desăvârșirea Legii Vechi care pregatea mântuirea prin Mesia Hristos, iar în versetul 7 Hristos îi cere apă, intrând în dialog cu eretica samariteancă, dându-ne exemplu cum trebuie să dialogăm cu ereticii, scopul fiind ca și ei sa primească Apa cea Vie, adică Adevarul, lepădându-se de minciuna ereziei. La fel la Matei 18, 15-17 Mântuitorul ne arată în ce stadiu se gasesc cei ce nu ascultă de Biserică(ereticii). Ideea din Teologia Dogmatică Ortodoxă vol 2 este contrazisă și de tradiția Bisericii Ortodoxe prin Canonul 47 Apostolic care spune că „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, şi nu osebeşte pe Ierei de către minciunoierei.” arătând că aceștia(ereticii) sunt întinați prin acțiunile lor liturgice nemantuitoare care întineaza pe om, iar preoții lor sunt minciunoierei. Dar este contrazisă și de Sfântul Ciprian de Cartagina care explică de ce este imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.» După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444] și apoi Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34). Apoi citatul de la Ioan 14, 2, care este adus ca argument in Dogmatica sa, se refera la faptul ca oricine are acces la Împarația lui Dumnezeu, oricine poate deveni membru al Bisericii Ortodoxe, locurile fiind nelimitate, în nici un caz nu se poate vorbi de o mântuire a celor ramași înafara relației cu Hristos.
Nu este absolut deloc limpede! Pentru ca Parintele Staniloae combate in articoloele de mai sus anumite teorii ecumeniste, dar sustine insa in „Dogmatica” sa alte teorii ecumeniste. Daca veiti cu un articol in care sa combata ceea ce el a spus in „dogmatica” sa, atunci da! Putem spune Parintele a avut niste deviatii pe care le-a corectat.
Dar in articolele de mai sus el combate erezii eclesiologice care nu le afirmase mai devreme in vreo scriere a sa.
Nici măcar ecumeniști nu au surse de citare pentru a-l folosi pe Părintele Stăniloae ca paravan ci doar speculează, trunchiază, rup din context.
Sfăntul Teofan Zăvorâtul scria:
Ereticului când i se nasc în minte oarece cugete (bune-rele, lui nu-i pasă, doar să-i fie plac), el începe să scormonească în Scriptură și să le caute confirmarea. Cu astfel de intenție, desigur că orice verset și chiar frază care se apropie cât de puțin de iluziile căutătorului este luat drept mărturie valabilă. Se adună câteva texte cărora li se dau tâlcuiri arbitrare, apoi se trage concluzia, adică gândul care se născuse încă dinainte de citirea Scripturii și, în sfârșit, se exclamă: „Așa ne învață întreaga Scriptură”. Așa s-au format ereziile, așa s-a format protestantismul, așa s-a format papalitatea…
Interesul propriu a ascuns Adevărul și nu l-a lăsat să pătrundă în inimă. Și întotdeauna este așa: pornirile egoiste sunt dușmanii Adevărului: „Adevărul ne stingherește în cutare sau cutare privință; trebuie să-l înlăturăm și în locul lui să punem minciuna care ne convine nouă!”
Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
Obraznicul însă justifică minciuna, ca să-şi îndreptăţească astfel căderea sa. Cel ce îşi îndreptăţeşte căderea îl apără pe diavolul. Îşi poate aduce aminte ceva ce s-a spus acum zece ani în alt caz şi să-l prezinte ca exemplu ca să se justifice pe sine. Nici diavolul, cel mai mare judecător, nu s-ar fi putut gândi la aşa ceva în ceasul acela. Oamenii obraznici se află în prima fază a hulei împotriva Duhului Sfânt. Cei ce dispreţuiesc cele sfinte sunt într-a doua, iar într-a treia se află diavolul.
Neacceptarea unei discipline e sensul unei ignoranțe principale, și a unei dezorientări, iar în asemenea condiții nu e mare lucru de făcut. Atunci nu este decât un truc, pentru că se lipeşte într-o propoziţiune lucruri eterogene: se începe într-un plan şi se sfârşeşte în altul. În definitiv, toate valorile supreme ale vieţii, ale spiritului, stau pe o muchie, de aceea, în spaţiul acesta orientarea trebuie să fie sigură, iar armele ridicării, ale salvării, trebuie să fie lipsite de echivoc. Ori, satanismul este tocmai cultivarea jocului dublu, specularea situaţiei în care sunt implicate, în acelaşi timp, mizeria şi grandoarea umană.
Părintele Sofronie Saharov punea un diagnostic celor care procedează așa:
„Acest obicei de a folosi izolat și în afara duhului de nevoință citatele din Sfinții Părinți pentru a susține gândirea noastră căzută și egoistă, este cea mai mare erezie. Scoțându-i pe Sfinții Părinți în afara duhului de nevoință, îi dezbinăm. Și fiecare dezbinare este o schimbare în rău. Toți ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înțeleagă, fără să fie în stare a le tâlcui drept”
Vulcănescu Matei delirează în schimb în obsesia sa morbidă anti Stăniloae! Fundamentalistul, cum ne apare V. M., este o creatură paradoxală: pe de o parte complet netulburat în încrederea în sine, un zid în fața îndoielilor vieții. Pe de cealaltă parte, complet suspicios la tot ce vine din afară. El pare a fi inventat dublul standard și fractura logică.
Părintele Stăniloae dacă e citit de un ochi atent și nu de un dement ca Vulcănescu Matei, poate fi înțeles drept!Nu încercam să îi explicăm diferența de nivel dintre el și Părintele Stăniloae, asta are mai puține șanse chiar și decât a încerca cursul de jos în sus al apei, fie și în condiții de laborator.
Sfântul Fotie spunea în acest sens::
Adevărul va fi înțeles mai bine prin făptuire decât prin cuvinte și nici nu poate fi înfățișat deplin în cuvinte. Aceasta nu vine din lipsa de limpezime a cuvintelor ci de la adevărul pe care ele îl înfățișează și care poate fi cunoscut pe deplin prin făptuire, prin lucrare.
Părintele Sofronie Saharov îndemna:
Când citim un text patristic, să ne rugăm acelui Sfânt Părinte, pentru a-i putea înţelege cuvântul aşa cum el însuşi îl înţelegea.
Părintele Stăniloae scrie în Dogmatica sa, vol.II, ediția din 1978:
pagina 263 la notă de subsol:
„Dar aici [când vorbim de biserici nedepline n.n.] nu e vorba de adevărul lui Dumnezeu în sine, ci de Biserică, sau de legătura oamenilor cu Hristos cel integral, prin credință. Cine nu are această legătură nu este despărțit numai ceilalți creștini el nu unit deplin nici cu Hristos”
Iar în Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, pp. 397-403, consemna::
Întărirea comunităţii locale în dreapta credinţă şi prin aceasta trăirea reală în raza Sfintei Treimi, ca o condiţie pentru împlinirea Tainei prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru împărtăşirea comunității de El, e nesocotită de teoria aşa-zisei eclesiologii euharistice, inventată de teologul Afanasiev. După teoria aceasta, fiecare biserică locală are plenitudinea Bisericii prin faptul că are în Euharistie pe Hristos întreg, chiar dacă se deosebeşte în credinţă de alte biserici locale. După teoria aceasta plenitudinea nu o are Biserica Universală, ci fiecare biserică locală, chiar dacă nu are legături cu alte biserici locale. Dar teoria aceasta este pentru Afanasiev , fost profesor la Institutul Saint Serge din Paris, numai un drum ocolit pentru încadrarea Ortodoxiei în Biserica Universală, pe care până la urmă o consideră pe cea supusă primatului papal. „Prin efortul iubirii — zice el — Biserica Ortodoxă poate stabili comuniunea cu Biserica romano-catolică, cu toate deosebirile dogmatice existente şi fără să ceară ca Biserica romano-catolică să-şi renege învăţăturile care o deosebesc de Biserica Ortodoxă, deoarece «dragostea îndelung rabdă, se poartă cu bunătate, nu pizmuieşte, nu se îngâmfă, nu se mândreşte» (I Cor. 13, 4). La fel poate face şi Biserica romano-catolică «consimţind să nu ceară Bisericii ortodoxe ca să primească noile sale dogme», adică cele ale primului Conciliu de la Vatican, „în interiorul ei, aceasta poate rămâne cum este şi astăzi, păstrând conţinutul şi învăţăturile pe care le posedă astăzi. Desigur, pentru a se ajunge la aceasta e necesar efortul iubirii, o mare jertfă, un fel de autonegare. Includerea învăţăturii despre puterea papei numai în interiorul graniţelor Bisericii romano-catolice ar fi pentru Biserica Romei rezultatul unui mare elan spre jertfă în scopul restabilirii unităţii Bisericilor prin iubirea din inimă. Nu e vorba nicidecum de obligaţia Bisericii ortodoxe de a recunoaşte învăţătura despre puterea papei numai ca «teologumenă». Dogma ar rămâne dogmă. Dar dogmă nerecunoscută de celelalte Biserici” . Dar aceasta numai pentru un timp. Căci Afanasiev spune ceva mai departe că în această comuniune restabilită, Biserica Romei ar primi locul prim, pe care l-a avut în Biserica primelor secole . „Roma ar obţine apoi prin iubire mai mult decât prin drept” .
Afanasiev ajunge cu teoria lui la admiterea primatului papal întrucât afirmă că odată ce se admite comuniunea în Euharistie, divergenţele dogmatice nu contează; ele sunt de suprafaţă, deci Biserica Ortodoxă se poate considera una cu Biserica romano-catolică dacă intră în comuniune euharistică cu ea. „Eu îmi propun, zice el, în acest articol să arăt că legăturile Bisericii romano-catolice şi Bisericii Ortodoxe nu s-au rupt niciodată, ci ele continuă să existe până în prezent. Legătura esenţială între noi este Euharistia”. Euharistia este prezenţa lui Hristos între noi cu Trupul şi cu Sângele Lui, prin care noi devenim trupul Lui. „Iată de ce Euharistia este nu numai o legătură între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă, ci şi manifestarea Bisericii”. De aceea „nu trebuie uitat că despărţirea noastră, chiar dacă a fost provocată de divergenţe dogmatice, are totuşi un caracter canonic (?). Această despărţire rămâne la suprafaţa vieţii bisericeşti şi nu atinge adâncimile ei” . În realitate nu din Euharistie rezultă dreapta credinţă, ci din dreapta credinţă rezultă Euharistia adevărată, sau întâlnirea cu adevăratul Hristos. Deci şi comuniunea în adevărata Euharistie se bazează pe unitatea în dreapta credinţă. De unde ştim că în Euharistie este Trupul şi Sângele lui Hristos, dacă nu din învăţătura dreptei credinţe?
De aceea Liturghia nu începe cu Euharistia, ca să continue (şi la ce-ar mai continua?) cu mărturisirea comună a dreptei credinţe, ci înainte de a se produce în Liturghie prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi la împărtăşirea de ele comunitatea se luminează în dreapta credinţă şi se întăreşte în unitatea ei, sub îndrumarea preotului, iar acesta îşi mărturiseşte aceeaşi credinţă prin rugăciunile sale. Nu ne apropiem de Euharistie ca de ceva acoperit de un întuneric, ci călăuziţi de lumina dreptei credinţe. De aceea credinciosul ortodox se apropie de Sfânta Împărtăşanie cu lumânarea aprinsă în mână.
Mărturisirea unităţii în credinţă înainte de săvârşirea Tainei prefacerii sub îndrumarea preotului, care ţine prin episcopul său legătura cu toată Biserica, îşi ajunge punctul culminant, când la îndemnul acestuia: „Să ne iubim, unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim” comunitatea cântă: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” şi apoi, tot la îndemnul preotului: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte” rosteşte Crezul niceo-constantinopolitan, care cuprinde în mod concentrat întreaga dreaptă credinţă.
Abia după aceasta, şi îndată după aceasta, se trece la săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii.
Nu se cere numai o asigurare a iubirii reciproce de la membrii comunităţii, ca după aceea să se treacă la săvârşirea Tainei, rămânând ca divergenţele de credinţă să se aplaneze într-un Crez comun, după săvârşirea Tainei şi a împărtăşirii de Ea, cum se propune în teoria eclesiologiei euharistice şi în alte îndemnuri la o intercomuniune (la o împărtăşire comună) între cei de credinţe diferite, în nădejdea că iubirea ce şi-o promit şi împărtăşirea comună îi va aduce mai târziu şi la unitatea credinţei. Iubirea reciprocă, dacă este adevărată şi totală, trebuie să se arate imediat în mărturisirea „într-un gând” a credinţei comune.
Euharistia adevărată e încadrată în adevărul despre Hristos, despre faptele Lui mântuitoare, mărturisite prin dreapta credinţă, rezultată din dreapta credinţă în El. Trebuie să cunoaştem sensul Euharistiei care se săvârşeşte, şi anume, dacă acest sens este conform adevărului revelat nouă de Hristos şi în Persoana lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Hristos nu i-a împărtăşit pe Apostoli cu Trupul şi Sângele Său înainte de a Se face cunoscut cine este El, care este unitatea Lui de o fiinţă cu Tatăl şi înainte ca ei să-L fi mărturisit ca Fiul lui Dumnezeu celui viu. Omul e o fiinţă înţelegătoare. El trebuie să ştie cu cine se împărtăşeşte ca să ştie ce obţine prin Sfânta Împărtăşanie. Euharistia nu lucrează magic, asupra lui, ca un obiect cu forţă atractivă asupra unui alt obiect. Hristos care Se dă spre împărtăşire e un Hristos care S-a explicitat în cuvinte ce trebuie cunoscute şi primite cu credinţă de cei ce vor să se împărtăşească de El. Hristos care ni Se dăruieşte este „o jertfă cuvântătoare”, jertfa unei persoane care s-a explicat pe Sine şi a arătat intenţia urmărită de ea prin această jertfă, prin cuvinte . Hristos promite să Se sălăşluiască numai în cei ce cred în El, sau păstrează credinţa neştirbită în El, păzind toate cuvintele Lui, ca semn al iubirii faţă de El (Ioan 14, 23-24). De fapt cum poate să se unească cineva cu Hristos în Euharistie, dacă nu se uneşte cu El în Duh şi în adevăr şi în voinţă, păzind poruncile Lui, arătând prin aceasta că Îl iubeşte? „Dacă Mă iubiţi pe Mine, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Şi numai cei care Îl iubesc pe El, păzind poruncile Lui, deci şi adevărul Lui, se iubesc cu adevărat şi între ei, împlinind şi aceasta poruncă a Lui (Ioan 15, 17).
De aceea Iisus nu desparte câtuşi de puţin unirea cu El de rămânerea în adevărul Lui întreg, în care se cuprinde iubirea adevărată faţă de El şi iubirea între ei a celor ce cred în El aşa cum a cerut El. El uneşte rămânerea în El, cu păzirea cuvintelor Lui. „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, orice veţi cere se va împlini vouă” (Ioan 15, 7).
Unirea cu El nu poate fi înţeleasă fără unirea în Adevărul Lui, în adevărul despre El. El şi Adevărul sunt una. Dar aceasta trebuie să se cunoască de către credincios. El cunoaşte că Hristos este Adevărul, prin explicarea ce o dă Hristos despre Sine. De aceea sfinţirea în El e sfinţirea în adevărul Lui sau în cuvântul Lui cunoscut de ei, care e adevărul sau cuvântul despre Tatăl conform acestui cuvânt în Sfântul Duh: „Sfinţeşte-i pe ei în Adevărul Tău, cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17, 17). Chiar faptul că Cuvântul ipostatic este cuvânt comunicat, arată că cu Hristos nu se poate uni cineva, fără să-L cunoască prin cuvintele ce pornesc din El. Iisus declară chiar că Se va sfinţi pentru oameni ca om (prin cruce) pentru ca şi ei să se sfinţească în El ca adevăr explicitat în cuvinte şi în fapte de iubire pentru ei. „Şi pentru ei, Eu mă sfinţesc pe mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19). Dar în cuvintele „sfinţiţi în adevăr” se indică şi valenţele duhovniceşti, sacramentale ale învăţăturilor de credinţă şi ale mărturisirilor, sau ale cuvintelor însuşite de la Cuvântul. De fapt, credincioşii înaintează în Liturghie şi într-o viaţă duhovnicească tot mai înaltă. De aceea punctele de credinţă nu se expun rece, ci în formă de laudă a lui Dumnezeu şi de rugăciune, ba chiar de chemare a lui Dumnezeu prin Duhul.
C. Andronicov spune că prin aceasta, formula raţională a dogmei devine metaraţională . Noi socotim că însăşi formula dogmatică e metaraţională, punîndu-se în legătură cu Logosul personal mai presus de raţiune. Se scoate numai în relief acest caracter. Pentru orice faptă a lui Hristos, săvârşită pentru mântuirea lor, ei laudă pe Hristos şi cer mila Lui şi ajutorul Lui odată ce au cunoscut iubirea şi puterea Lui. În cult credinţa devine şi preamărire a lui Dumnezeu (sunt cele două sensuri ale cuvântului grecesc doxa) şi cuvântul comunităţii despre faptele lui Dumnezeu devine cuvântare de mărire (doxologie, slavoslovie). Chiar cuvintele: „Mărire Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh”, folosite de credincios după orice rugăciune, sunt o doxologie a lui Dumnezeu, o uimire pentru puterea şi bunătatea ce ne-a arătat-o şi care e temeiul pentru laudele şi cererile noastre epicletice. Este o strînsă legătură între adevărul lui Hristos sau despre Hristos, şi iubirea Lui sau iubirea noastră faţă de El. Nu există una despărţită de alta. Iubirea lui Hristos cuprinde Adevărul lui Hristos, sau cunoaşterea Lui şi Adevărul Lui cuprinde iubirea Lui. Iubirea de Hristos, sau cunoaşterea Lui nu e goală de Adevărul Lui, sau de cunoaşterea Lui. Cine vrea să înainteze în Hristos numai prin una nu va avea nici un rezultat. Adevărul lui Hristos trăit ca laudă şi ca bază de invocare a Lui ne ridică din nou în Hristos .
Cum să ne unim cu protestanţii, împărtăşindu-ne împreună, odată ce ei nu văd în Euharistie pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Lui, ci numai o prezenţă a lor deosebită de pâine şi vin (Luteranii), sau numai o putere a trupului Lui (Reformaţii), sau numai o amintire a jertfei Lui trecute (alte denominaţiuni protestante sau neoprotestante)? Dacă Hristos nu e întreg în ea, covârşind totul, cum ne vom uni cu El şi deci şi între noi?
S-ar putea spune că Biserica romano-catolică crede că în Euharistie este prezent Trupul şi Sângele lui Hristos prin transsubstanţierea (sau prin ceva asemănător prefacerii) pâinii şi vinului în Trupul și Sângele Său ca şi Biserica ortodoxă şi că ea a păstrat ca şi Biserica ortodoxă credinţa în Sfânta Treime şi în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Care ne-a mântuit prin răstignirea şi învierea Lui. Dar Biserica romano-catolică a adăugat la credinţa veche a Bisericii, mărturisită în Liturghia păstrată din primele secole, dogma primatului papal, Filioque şi purgatoriul. În crezul niceo-constantinopolitan, mărturisit de comunitatea liturgică ortodoxă, nu se află Filioque şi nicio aluzie la primatul papal . În crez e mărturisită credinţa într-o Biserică universală, înţeleasă ca având ea însăşi, ca comunitate sobornicească plină de Hristos însuşirea infailibilităţii – nu păstrarea ei întru adevăr prin papa, ca singurul lui cunoscător. În acord cu învăţătura veche despre Biserică, preotul se roagă în mai multe rânduri pentru „păzirea plinirii Bisericii” şi pentru episcopul său, iar episcopul, pentru sinodul căruia îi aparţine, dar niciodată pentru papa. Iar în privinţa vieţii viitoare, crezul niceo-constantinopolitan redă credinţa Bisericii din primele secole, care nu ştia nimic de purgatoriul adoptat de romano-catolici.
În special dogma primatului şi infailibilităţii papale diminuează valoarea Bisericii ca Trup a lui Hristos sau călăuzirea ei prin Duhul în Hristos, prezent în toţi credincioşii ca factor de unitate interioară, nu juridică, între ei. Dacă iubirea omenească, lipsită de Duhul nu duce la unirea în adevăr atunci nici adevărul susţinut juridic nu cuprinde iubirea şi nu duce la iubire – ci numai prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii între membrii Bisericii.
Mărturisirea în unitate a dreptei credinţe, care cuprinde adevărata iubire, a fost cerută totdeauna de Biserică pentru împărtăşirea comună reală de adevăratul Hristos.
Dacă pe cei cu grave păcate, care nu ştirbeau adevărul lui Hristos, moştenit de la Apostoli, Biserica îi ţinea departe de Sfânta Împărtăşanie numai pentru un timp anumit, pe cei ce ştirbeau Adevărul îi excomunica, (îi depărta de la Sfânta Împărtăşanie) pentru tot timpul cât rămâneau în erezie. Sfântul Irineu leagă strâns Adevărul de Duhul Sfânt, de Duhul Adevărului sau al lui Hristos, iar pe Duhul Sfânt de Biserică, în care se păstrează unitatea de credinţă, deci în iubire. De aceea numai în Biserica ce păstrează dreapta credinţă are loc împărtăşirea de Hristos. „Predicarea Bisericii este în toate părţile şi în mod egal perseverentă… ea este primită de credinţa noastră de la Biserică, pentru că e înnoită totdeauna în ea ca un tezaur de preţ într-un vas bun de către Duhul Sfânt, Care înnoieşte vasul însuşi în care este. Căci în acest tezaur este depozitată comunicarea lui Hristos, adică Duhul Sfânt, arvuna nestricăciunii şi întărirea credinţei noastre şi scara înălţării noastre la Dumnezeu… Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu şi unde e Duhul lui Dumnezeu acolo este Biserica şi tot harul. Iar Duhul este adevărul… De aceea cei ce nu participă la Duhul, nu se hrănesc nici la sânul maicii spre viaţă şi nu beau din izvorul prealimpede din Duhul lui Hristos, ci se duc la bălţile gropilor pământeşti şi beau apa stricată din noroi – fugind de credinţa Bisericii, nu sunt călăuziţi, ci aruncaţi de Duhul, ca să nu fie învăţaţi” .
Am văzut că Hristos se aduce Tatălui şi se împărtăşeşte ca o „jertfă (sau ca o slujire) cuvântătoare”, sau ca Cel ce a vorbit şi vorbeşte despre Sine credincioşilor pentru a-L primi nu numai fizic, ci cu înţelegere, ca pe adevărul care luminează. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Irineu în pasajul de mai sus şi-l spune şi Biserica, declarând în rugăciunea preotului de după prefacere că cei ce se împărtăşesc de Hristos se împărtăşesc de Duhul Lui, sau de Adevărul lui Hristos păstrat de Biserica umplută de Duhul lui Hristos. Căci Duhul lui Hristos e ca şi duhul din noi, dar la o potenţă infinită; e lumina înţelegătoare, e cunoaşterea adevărului. De aceea cântă credincioşii după Sfânta Împărtăşanie: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinîndu-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.
Hristos s-a întrupat şi ni Se dăruieşte în Euharistie pentru ca să ne reunifice în El, în Adevăr, după ce ne-am dezbinat prin egoismul minciunii păcatului. Dar tot Sfântul Irineu spune: „Precum din grăunţele grâului uscat nu se poate face o unică pastă fără umezeală, nici o unică pâine, tot aşa nici noi cei mulţi nu putem deveni una în Hristos, fără apa care s-a pogorât din cer” . Iar această apă este Duhul (Ps. 147, 7), Care, fiind acelaşi în toţi ca şi în Hristos, susţine în noi o unică credinţă şi promovează o unică viaţă în Hristos.
Din acest punct de vedere e semnificativ faptul că în Liturghie nu se repetă numai mărturisirea credinţei în Taine, ci mărturisirea aceasta se încheie cu Crezul, în care se cuprind concentrate toate adevărurile de credinţă, imediat înainte de prefacere. Dar odată cu acest progres se observă şi un progres pe plan duhovnicesc. De la ecteniile de cuprins general şi orizontal se trece, după intrarea cu darurile la ecteniile de cuprins duhovnicesc : „Milă şi iertare de greşeli, cele bune şi de folos sufletelor noastre, „pocăinţă” pentru toată viaţa următoare, „sfârşit creştinesc vieţii noastre” etc.
Dar mărturisirea credinţei se face şi imediat înaintea împărtăşirii. Credinciosul apropiindu-se de Sfântul potir zice: „Cred, Doamne şi mărturisesc” etc. Iar preotul dându-i Sfânta Împărtăşanie zice repetând în esenţă toată credinţa Bisericii: „Cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului…”. Acum credinciosul păşeşte ca o persoană deosebită în faţa lui Hristos pentru unirea cu El în cadrul comunităţii. Unirea cu Hristos pe baza credinţei comune nu anulează, ci întăreşte identitatea lui personală pentru veci, cum şi Hristos rămâne Om distinct ca persoană în veci. El intră în relaţie cu Persoanele Sfintei Treimi, indicată fiecare pe nume. Aceasta arată iarăşi caracterul personal al Lor. Numai relaţia între persoană şi persoană menţine şi întăreşte identitatea personală. Iar pentru veci o menţine relaţia cu Persoanele Sfintei Treimi, care nici Ele nu se confundă.
În concluzie:
Deci un credincios de bună credință nu ar trebui să se oprească la puncte izolate cum face Vulcănescu Matei în mod schizofrenic, căci ar putea să-l distragă de la învățătura Părintelui Stăniloae, ci să-i studieze gândirea ca un tot unitar!
Fragment din Părintele Dumitru Stăniloae, Biserica Universală și Sobornicească, în rev „Ortodoxia” din anul 1966/2
UNIVERSALITATEA BISERICII
Argumentele istorico-patristice ale Profesorului N. Trembela.
O respingere cu argumente istorice a teoriei lui Afanassieff a întreprins cel dintâi N. Trembela, profesor de la Facultatea de teologie din Atena, care declară că îi este greu să creadă că îi este greu să creadă «că fost posibil ca un preot ortodox, profesor al unei Facultăți de teologie, să admită și să susțină public o astfel de teorie».
El declară că această teorie aminteşte de teoria «comprehensivă» anglicană, după care pot coexista în aceeaşi Biserică tot felul de concepţii dogmatice. «Dacă aceste teorii, zice Prof. Trembela, ar fi stăpânit în Biserica lui Hristos, e problematic dacă s-ar fi păstrat până azi creştinismul evanghelic, propovăduit de Hristos și de Apostoli, şi predat Bisericii şi dacă Biserica n-ar fi devenit un centru sincretist, în care s-ar fi amestecat mai întîi aluatul iudaic apoi diferitele elemente ale păgânismului prin gnosticism şi prin alte rătăciri deşarte, alterând tezaurul Revelaţiei dumnezeieşti»
Biserica nu se întemeiază numai pe teoriile despre iubire, ci și pe Adevăr, căci ea este «stâlpul și întărirea adevărului». Sfântul Ioan, care a fost mai plin de iubire decât aceşti teoreticieni contemporani ai ei, a scris «și acum mulţi antihrişti au apărut» (I Ioan II, 18-19)
Prof. Trembela este indignat de afirmaţia lui Afanassieff că în afară de săvârşirea Euharistiei nu există un criteriu sigur pentru cunoașterea adevăratei Biserici, întrucât nu numai Biserica Ortodoxă, ci şi romano-catolicii, copții, armenii, se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii neîmpărţiţe.
Prof. Trembela întreabă: nu este Biserica Ortodoxă singura care a păzit adevărul lui Hristos, predat prin Apostoli în toate timpurile? Monofizitizmul şi nestorianismul n-au fost condamnate de Biserica întreagă, inclusiv de partea ei din Apus ? Iar Filioque a existat totdeauna în Biserică? După logica lui Afanassieff ar putea avea dreptate şi arienii.
Teoria lui Afanasieff, după care Biserica Ortodoxă şi romano-catolicii ar putea restabili comunitatea înainte de realizarea unui acord dogmatic, îi aminteşte Prof. Trembela de teoria bisericilor-ramuri («Branch theory»), după care fiecare biserică cuprinde o parte de adevăr şi o parte de eroare. Dacă e aşa, regula adevărului n-a interesat niciodată Biserica, sau Biserica care s-a interesat de regula adevărului s-a abătut de la rostul ei.
Împotriva reducerii Bisericii la comunitatea ce săvîrşeşte Euharistia, Prof. Trembela aduce următoarele argumente:
În Noul Testament săvârşirea Euharistiei presupune ca existentă calitatea de membri ai Bisericii pentru cei ce participă la săvârşirea ei. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: «Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat»- (Gal. 3, 27) şi cuvântului aceluiaşi Apostol: Hristos a sfinţit Biserica, «curăţind-o prin baia apei în cuvânt ca s-o înfăţişeze sieși Biserică slăvită neavând nici pată, nici zbârcitură» (Efes. 5, 27),
Botezul este un act constitutiv al Bisericii. Iar Botezul, ca şi Euharistia, presupune credinţa celor ce primesc aceste Taine.
Bisericii îi aparţine şi infailibilitatea, prin care ea stabileşte sensul adevărat al Revelaţiei. Comunitatea euharistică singulară nu are însă această calitate.
Tot cel ce se împărtăşește de Euharistie cu nevrednicie, îşi ia asupră-şi grea osândă. Dar atunci cum se poate manifesta într-o comunitate care nu e «zidită în acelaşi cuget şi în aceeaşi gândire» (I Cor. 1, 10), cu celelalte şi nu păzeşte «unitatea Duhului în legătura păcii» (Efes. 3, 3) deplinătatea Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească?
Afirmaţia lui Afanassieff că deasupra unei comunităţi euharistice nu există nici o comunitate, că nici toate celelalte comunităţi euharistice la un loc nu pot judeca în privinţa ei, e de neînţeles, odată ce şi celelalte comunităţi au calitatea de Biserică. Iar practica trecută a Bisericii contrazice această afirmaţie.
Afanassieff recunoaște că de la Ciprian încoace teoria lui a fost dezminţită de practica Bisericii. De aceea caută să şi-o întemeieze pe exemplul certei dintre episcopul Victor al Romei şi episcopii din Asia Mică, pe de o parte, și pe cearta dintre Ștefan al Romei cu Ciprian și cu episcopii africani, pe de alta, când Victor a încercat fără success să excomunice din Biserica întreagă pe cei din Asia Mică pentru că serbau Paştile vinerea şi nu duminica, iar Ştefan pe Ciprian şi pe episcopii africani pentru că botezau din nou pe cei ce veneau de la orice erezie în Biserică. În niciunul din cele două cazuri Bisericile excomunicate n-au pierdut caracterul de Bisericii spune Afanassieff. Dacă cele două chestiuni erau de prea mică importanță în ambele cazuri a avut loc numai o încercare de excomunicare, nu una de fapt.
Afirmarea lui Afanassieff că cel dintâi care a considerat Tainele formațiunilor eterodoxe ca nevalide a fost Ciprian este neîntemeiată. «Ciprian în toată lupta lui cu Ştefan nu a introdus opinii personale, zice Prof. Trembela, ci a exprimat Tradiţia Bisericii Universale, cum se păstra aceasta atât tradiţia înaintaşilor săi, cât şi din practica Bisericilor de pretutindeni.
Astfel unul din predecesorii săi, Agrippinus, încă pe la 198, cu 50 de ani înainte de Ciprian, luase măsuri similare. Iar faptul că Biserica din Pont, Asia Mică şi Alexandria au fost de acord cu el, e o dovadă că Ciprian nu exprima teorii proprii.
Iar Sfântul Irineu scria cu mult înaintea lui Ciprian că Dumnezeu «va osândi pe cei ce creează erezii, ca fiind lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu şi urmărind folosul lor nu unitatea Bisericii, taie pentru cauze mici şi întâmplătoare marele şi slăvitul Trup al lui Hristos… de toţi cei ce sunt în afara adevărului, adică în afara Bisericii»
De altfel chiar dacă Ciprian ar fi fost cel dintâi care a formulat clar această învăţătură, odată ce de atunci încoace a mărturisit-o toată Biserica, ea are toată autoritatea, ca şi alte învăţături care s-au formulat în Biserica neîmpărţită şi au fost. respectate pînă azi.
Eu nu am pregarire teologica,si de la inceput precizez ca Parintele Staniloae a reprezentat pentru mine si continua sa reprezinte o mare personalitate a lumii ortodoxe la nivel universal.,apartinand neamului romanesc.
Nu intru in polemica cu persoane care in dorinta de a-si sustine punctele de vedere,devin nepoliticoase,ataca in mod inadmisibil interlocutorul,coborand la un nivel pe care nu il pot accepta sub nici o forma.
Nu ma intereseaza cate facultati sau doctorate are persoana care insolent intr-un mod lipsit de onestitate, incearca prin limbajul grosolan,sa-si injoseasca aproapele,folosind un limbaj care il discrediteaza din start.
Sunt destule bloguri unde se permite limbajul inadecvat ,care atinge bunul renume al persoanei.
Aceasta ma impiedica sa citesc tot ceea ce interlocutorul Parintelui Matei Vulcanescu ,incearca sa demonstreze.
Jignire publica a unui Preot, va descalifica domnule Alin Radoi.
Ca medic,consider folosirea in mod peiorativ a cuvantului „schizofrenic”,de catre persoane neavizate,fara pregatire in domeniul medical,este de-a dreptul incalificabil.
Sa va ajute Domnul Slavei ,sa va vindecati patimile si in acest Sfant Post sa incercam sa ne cunoatem mai bine sinele,sa cugetam mai adanc catre gasirea modalitatii de dialog adecvate cu aproapele nostru.
Binele existenței noastre spre care năzuim se poate face prin sporirea iubirii, a empatiei și înlăturarea urii care-i stăpânește pe unii, în aceste vremuri tulburi,de incercare. „După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.” ,spunea Monahul Nicolae Steinhardt.
„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.” – Aristotel
Răul și murdăria se prinde repede, atunci când nu trec prin filtrul inimii și cel al rațiunii.
“Păzește-te chiar când ești singur să rostești sau să faci lucruri josnice! Învață-te să te rușinezi mai ales de tine decât de altul!”, spunea filozoful grec Democrit (460-360 î.Hr.). Câți dintre noi respectă acest deziderat?
gabrielanaghi
Nu-l cunosc pe Alin Radoi si din lipsa de timp nu i-am citit comentariile.
Cuvantul „schizofrenie” a fost implementat in discutiile despre ecumenism chiar de catre preotul Matei Vulcanescu.
Oare de ce românii defaimă și ponegresc pe alți români, ba îi lăsăm chiar și pe străini să ne ponegrească? Grecii nu fac așa unul cu altul, nu-i așa pr Matei Vulcănescu? Asta cred că este o boală națională. Se pare că nevindecabilă …
Să se privească învățătura Părintelui Stăniloae în întregul ei, fără să desprindă câte o frază din context, izolând-o și trăgând apoi concluzii care să contrazică cele spuse în alte pasaje. Numai așa se va dobândi o imagine neștiribită, un tot unitar al învățăturii Părintelui Stăniloae.
Cuvantul αἵρεση erezie provine de la verbul αἱρέομαι–οῦμαι si semnifica alegerea si preferarea unui anumit aspect dintr-o invatatura, aspect care este absolutizat in defavoarea intregului, a adevarului integral. Deci voi înlocui cuvântul schizofrenie cu erezie.
Am urmărit critica Părintelui Ioannis Romanidis făcută Profesorului Trembelas dar n-am observat calificări similare operate în critica respectivă așa cum își permite Vulcănescu Matei: Stăniloism, Zeitate, Idol. De asemenea Ips Ierotheos face o critică Teologului Karmiris dar de bun simț nu cu mârlănie cum procedează Vulcănescu Matei. Și noi de ce l-am menaja atunci pe cucernicia sa V. M.?
Părintele Arsenie Papacioc
Și smerenia cea mai avansată are nevoi de sabie. Asta nu este nearmonie, când aperi Adevărul, chiar cu curaj mare. Cum se spune: „O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie.” Când te faci sabie nu înseamnă că strici armonia, ci tai tocmai dezarmonia. Ieșirea din armonie crează stridențe.
Părintele Sofronie Saharov:
Nu trebuie să ne smerim faţă de cei ce nu se smeresc, căci o vor lua drept slăbiciune şi ne vor călca în picioare. Cei renăscuţi în Duhul, când întâlnesc un om smerit, mai tare se smeresc, pe când aceia care nu au primit naşterea din nou, când întâlnesc un om smerit, nu şovăie să i se suie în spinare.
Vulcănescu Matei produce o erezie atunci când rupe din context anumite pasaje și le absolutizează spre a demonstra erori. Lăsă impresia se grăbește să ocupe un loc în rândul celor care își fac notorietate atacând un subiect gras.Orice punct de vedere are drept la existență prin precizia formulării, prin utilitatea lui morală. Să fie pe obiect. Altfel punctul de vedere este insignifiant. Orice inadvertență terminologică se cheamă impostură: te amesteci unde nu-ți fierbe oala.
Vulcănescu Matei e un personaj mărunțel și necuvincios față de măreția Părintelui Stăniloae.
Sfântul Paisie Aghioritul i-a spus IPS Ierotheos atunci când era denigrat Mitropolitul Calinic al Edeseiei:
Vai de cei care nu-i iau parte și nu-l susțin! Vor da seama de aceasta în ziua Judecății!
Le mulțumesc celor care se îngrijesc de mântuirea mea în acest post! Nu sunt infailibil, am greșeli, păcate. Nu am doctorate și nici dorință de notorietate.
Părintele Ioannis Romandis:
Pentru a susține învățătura Bisericii, Părinții invocă mai întâi Sfânta Scriptură. În plus, atunci când apare o erezie, invocă și experiența celor îndumnezeiți. Astfel că avem două tipuri de argumente.
Pentru ca ceva să fie ortodox, este nevoie ca acestea două să fie compatibile între ele, fie identificându-se, fie completându-se. Să nu nu se contrazică reciproc. Necesitatea abordarii ereziilor a condus la adaugiri in terminologie. Abordand pe eretici folosim simbolurile, adica, sensurile lor si incercam sa lovim erezia in inima ei.
Cel ce urmează metoda speculativă și dialectică în înțelegerea dogmelor Bisericii nu va înțelege niciodată adevărul. Cel ce urmează metoda duhovnicească sub îndrumarea unui Părinte duhovnicesc, în tradiția celor îndumnezeiți va învăța multe. Dar nimic nu va învăța acela care, imitându-i pe gânditorii raționaliști ai apusului, va supune judecății sale pe Proroci, Apostoli și Sfinți, așezându-se mai presus, ca un judecător peste ei în privința adevărului despre Dumnezeu.
Problema aici este că omul, chiar dacă nu are el însuși experiențele Părinților Bisericii, totuși, știind despre experiențele Părinților Bisericii, știe și cum se leagă aceste experiențe de teologia Părinților, și poate face o analiză și evalua corect lucrurile.
Cine teologhisește cu mintea plină de gânduri nu o să dea o teologie corectă, pentru că trebuie să aibă numai un singur gând în mintea lui. Dacă are alte gânduri în minte nu poate teologhisi corect. Poate să teologhisească mai mult sau mai puțin despre teologia ortodoxă, pentru că va citi texte patristice, hotărâri sinodale, și are o cunoaștere formală despre credință, dar nu va putea niciodată să ordoneze corect întregul material și să înțeleagă relația pe care o au aceste nume și înțelesuri cu realitatea experienței duhovnicești a Părinților.
Dacă un om are experiențe demonice, va avea și o «teologie» pe măsură. Dacă este de Dumnezeu insuflat și are experiențe corecte și teologia lui este corectă. Esența Tradiției este transmiterea acestei experiențe.
Părinții nu folosesc cuvântul infailibil. În limbajul patristic se spune neînșelat – cineva devine neînșelat. Neînșelat înseamnă că nu rătăcește. De cine anume nu-i înșelat? Nu-i înșelat de diavol. Adică, având pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu înlăuntrul său, uneori experiența îndumnezeirii, are călăuzirea neînșelată a Duhului Sfânt în chestiunile ce țin de tămăduirea omului.
Prin urmare din punct de vedere terapeutic, acest călăuzitor este neînșelat. Nu este însă infailibil., în sensul că poate să facă greșeli. Numai în chestiunile care țin de călăuzirea duhovnicească nu face greșeli, pentru că-i călăuzește neînșelat pe fiii săi duhovnicești la luminare și îndumnezeire, adică la tămăduire și desăvârșire.
Iată o mostră de răstălmăcire ecumenistă a operei Părintelui Dumitru Stăniloae. Culmea ironiei este că cineva tot cu orientări ecumeniste critică / face o recenzie erorilor unui doctor în teologie. Important de reținut că există nenumărate capcane pentru cei care socotesc de referință astfel de teze doctorale:
Biserica – laborator al învierii. Perspective asupra eclesiologiei Părintelui Dumitru Stăniloae.
Tocmai din p. 11 a cărții aflăm că e vorba de teza sa doctorală…Dar nu avem de-a face cu varianta cu care a devenit doctor (?!) ci cu „o formă revăzută și restructurată a tezei doctorale susținută în anul 2008 la Facultatea de teologie protestantă din Strasbourg (Franța)”.
Să înțeleg că autorului i-a fost rușine cu varianta literară cu care a devenit Doctor în Teologie? Pentru ce trebuie să fie restructurată o teză doctorală, care, se presupune, că este o lecție impecabilă de sistematizare? Mai ales că e făcută într-o facultate protestantă și cu un subiect pur românesc, pe care l-au mai tratat și alții în teze doctorale.
Cartea e formată dintr-o Introducere în două subsecvențe, din 7 părți, Concluzii finale și Referințe bibliografice.
Prima subsecvență a Introducerii: Omul și opera (p. 5-9). A doua subsecvență: Eclesiologia Părintelui Stăniloae (p. 10-11).
„Părintele Dumitru Stăniloae este cel mai subtil și profund teolog ortodox contemporan”, p. 5.
În p. 10, autorul spune că îndumnezeirea este „o particularitate a teologiei ortodoxe neopatristice”. Fără ca prin asta să însemne că este o noutate în domeniul teologic.
Autorul va încerca „să surprindă câteva dintre aceste coordonate fundamentale [ale teologiei], pentru a revela atitudinea Părintelui Stăniloae în fața tainei Bisericii, modul său de a o aborda și de a o explica”, p. 11.
Părintele Ș. subliniază faptul că Părintele Dumitru nu s-a ocupat și de teologia canoanelor Bisericii, p. 11, după cum nu s-a ocupat nici de teologia dogmelor Bisericii în mod sistematic ci doar esențializând discuțiile Sinoadelor Ecumenice. Tot la fel nu a introdus, în mod sistematic, teologia liturgică în Dogmatică și nici nu a făcut aprofundări scripturale sistematice pentru a le introduce în Dogmatică. Ci a scris Dogmatică la modul revoluționar într-o perioadă unde mai nimeni nu își traducea sursele patristice pe care le discuta iar traducerea Scripturii, conform edițiilor critice, nici nu era luată în calcul. Tocmai de aceea vedem că el nu dă importanță, în scrierile sale, edițiilor științifice ale Scripturii ci citează din edițiile sinodale românești lipsite de precizie și de fidelitate lingvistică și își rezumă discursul dogmatic patristic la cei pe care el i-a tradus. Tocmai de aceea nu găsim pasaje extinse din Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Augustin de Hippo, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu al Efesului etc, ci din Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Simeon Noul Teolog etc.
Cultul Bisericii nu a fost comentat de Părintele Stăniloae în mod sistematic și nici Viețile Sfinților nu au fost luate în calcul. Pentru că ideea de scriitură dogmatică, în vremea sa, se reducea la discutarea strictă a scrierilor dogmatice, lucru pe care astăzi trebuie să îl depășim.
Partea întâi începe în p. 13 și are titlul: Biserica – adunare a oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi.
Autorul s-a rezumat la citări care au de-a face cu titlul secțiunii și nu consimte cu ideea că datoria sa e aceea de a face o sinteză personală a teologiei.
Un alt titlu: Iconomia trinitară – fondată în comuniunea personală intratrinitară, p. 16.
Din p. 25: Problema lui Filioque.
Nota 57 a cărții este identică cu n. 62.
Din p. 28 începe secțiunea: Relațiile veșnice trinitare și consecințele lor iconomice.
„caracterul de persoană al cuiva nu poate fi separat de existența sa”, p. 31.
Din p. 34: Înfierea oamenilor de către Dumnezeu Tatăl.
Din p. 37: Duhul Sfânt – capătul dinspre lume al lui Dumnezeu.
Din p. 40: Prezența nedespărțită și neconfundată a lui Hristos și a Duhului Sfânt în Biserică.
Duhul Sfânt ne orientează către Hristos ca centru, p. 43, al vieții duhovnicești.
În p. 44, autorul subliniază existența unor texte ale Părintelui Stăniloae „cu un evident caracter triumfalist”. Eu nu le-am citit până acum…pentru că ele nu există.
„Nu există…din perspectiva Părintelui Stăniloae, opoziție sau separare, interval sau succesiune temporală între lucrarea lui Hristos și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică”, p. 47.
Din p. 47: Fără relații de opoziție sau alternanță în cadrul eclesiologiei.
Din p. 54: Critica teoriei celor două iconomii divine ale lui Vladimir Lossky.
Partea a doua a cărții începe în p. 73: Biserica plină de Hristos.
Din p. 76: Noțiunea de taină/sacrament în teologia Părintelui Stăniloae.
Din p. 93: Instituirea și actualizarea Bisericii.
Din p. 97: Raportul dintre Hristos și Biserică: nedespărțire și distincție.
Autorul îmi dă impresia, cel mai adesea, că a căutat citate pentru diverse teme, că citatele sunt lipite de titluri și că nu are puterea de a gândi sintetic opera lui Stăniloae. Pentru că nu se explică altcumva această discuție fragmentară despre gândirea Părintelui Dumitru decât prin inabilitatea autorului de a fi una cu cel discutat. Dacă l-ar fi asumat la modul personal nu ar mai fi avut privirea unui om din afară.
Ce înseamnă pentru autor că „demersul eclesiologic al Părintelui Stăniloae este unul analogic”?, p. 123. Analogic cu cine? În p. 124 va spune cu cine: cu trupul, al cărui cap e Hristos.
De ce poate părea limbajul Calcedonului „unul static”, când el vorbește despre Hristos Cel viu?, p. 125.
„ideea unei personalități separate a Bisericii, autonome în raport cu Hristos, nu este pe placul Părintelui” Stăniloae, p. 126.
Partea a treia a cărții începe în p. 129: Sfântul Duh – viața Bisericii.
Biserica se fundează la Cincizecime pe un „nou mod comun de gândire”, p. 130.
Sfântul Duh este „creator și susținător al unității în diversitate”, p. 136.
În p. 137 cred că autorul exagerează atunci când spune că Părintele Stăniloae „a depășit” gândirea Sfântului Grigorie Palama în ceea ce privește „dimensiunea eclesială a pnevmatologiei”.
Partea a 4-a începe în p. 145: Raportul dintre Biserica Taină/ Sacrament și Sfintele Taine.
În notele 467, 469 și 470, din p. 158-159, autorul nu a mai tradus notele de subsol, din franceză, așa cum a făcut-o până acum.
Partea a 5-a a cărții începe în p. 167: Iconomia sacramentală.
.
Partea a 6-a: Slujirea preoțească, p. 221.
„Episcopul sau preotul nu poate acționa separat de comunitate, ci împreună cu ea”, p. 238.
Partea a 7-a și ultima începe în p. 253: Biserica lui Hristos – comuniune de persoane umane în Dumnezeu.
Concluziile finale ale tezei încep în p. 301. În care autorul acceptă faptul că nu a fost exhaustiv în abordarea sa, p. 301 dar și faptul că nu a vrut să rezume gândirea Părintelui Stăniloae, p. 302. Dacă non-exhaustivitatea e normală pentru o teză doctorală, cu toate acestea nu poate exista teză doctorală care nu e o sinteză personală a problemei discutate. Pentru că teza doctorală tocmai asta trebuie să arate: că stăpânești problema, că ai înțeles-o în mod personal și că poți fi constructiv în acest plan.
Însă autorul ne spune că el doar a evidențiat anumite „accente…din teologia Bisericii dezvoltată de Părintele Stăniloae…pentru a o pune astfel în dialog cu izvoarele și, mai ales, cu teologia și filosofia timpului său”, p. 302. Accentuările sunt bune la o teză de licență. Căci acolo trebuie să arăți că poți să evidențiezi anumite problematici dintr-o arie anume de cercetare. Însă nu într-o teză doctorală. Pentru că, în fapt, teza doctorală a Ș. este o teză de licență supraevaluată.
Însă cu care izvoare a pus teologia lui Stăniloae în dialog? Cu izvoarele patristice? Cu Scriptura? Și cum ar putea să pună în dialog teologia lui Stăniloae cu teologia și filosofia timpului său, când contextul istoric al lui Stăniloae a apus? Poate că a dorit să îl pună pe Stăniloae în dialog cu prezentul. Numai că autorul nu s-a raportat la niciun teolog din prezent.
Ultima frază a tezei: „Sperăm ca acest studiu să reprezinte o modestă contribuție la prezentarea teologiei Bisericii dezvoltată de cel ce rămâne pentru noi Părintele teologiei românești”, p. 305.
Însă teza sa reușește doar să atragă atenția asupra insuccesului ei marcant: că nu trebuie să te aventurezi să vorbești despre un colos al teologiei dacă nu ai puterea să îl înțelegi și să îl asumi la modul creator. O teză doctorală despre Părintele Stăniloae trebuie să fie o sinteză dinamică și creatoare și nu o evidențiere a unor texte deja vizibile și foarte uzitate.