Ele sunt considerate contribuabili ultraprivilegiaţi şi pot arunca imediat, potrivit actualei legislaţii, eşecul în sarcina Fiscului, deci a celorlalţi contribuabili.
În Romania, ca în orice alt sistem economic organizat, fiscul permite deductibilitatea parţială a pierderii şi scăderea acesteia din baza impozabilă a veniturilor. Cu alte cuvinte, dacă eşti proprietarul unui aprozar din colţul străzii şi ai cumpărat prea multe roşii pe care n-ai reuşit să le vinzi până să se strice, fiscul îţi impută faptul că ai greşit, prin urmare ai administrat defectuos şi atunci îţi recunoaşte pierderea doar într-un anumit cuantum, restul fiind considerat venit şi impozitat ca atare.
Tot în România, băncile sunt singurii agenţi economici în care deductibilitatea pierderii este 100% , şi asta încă de la data constituirii provizionului, care este un instrument contabil prudenţial în care o companie anunţă riscul unei pierderi probabile.
Cum înregistrează o bancă pierderi şi mai ales când şi cât
Cel mai frecvent o bancă înregistrează pierdere atunci când marfa vândută, adică banii, nu se mai încasează.
Marea majoritate a banilor vânduţi se rambursează în rate care cuprind:
Principal – parte din banii împrumutaţi iniţial
Dobânzi – adaosul comercial al produsului vândut
Comisioane – aici e o discuţie, băncile, peste tot în lume, nu includ serviciul prestat în adaosul comercial, ci îl facturează separat, ceea ce deseori crează confuzie şi, uneori, abuz faţă de client.
Penalităţi – instrument care descurajează neplata sau plata cu întarziere de către debitor conform scadentarului devenit aproape nenegociabil, începând cu data acordării creditului.
Conform normativului BNR, băncile sunt obligate să constituie provizion (posibilă pierdere) la înregistrarea a 90 de zile întârziere a unei rate, a liniei de credit etc.
De regulă, banca înregistrează pierderi atât cât este convenabil pentru Contribuabilul Bancă. Provizionul poate fi înregistrat doar parţial, ratele neachitate şi/ sau valoarea nerambursării ajustată cu o valoare de vânzare forţată a garanţiilor, aceasta acţiune fiind una internă, ce rareori sau niciodată face obiectul vreunei verificari fiscale independente, sau total atunci când este „aruncată” în provizion întreaga valoare a creditului, dobânzilor, comisioanelor şi penalităţilor.
Banca devine astfel cel mai privilegiat contribuabil român, trântindu-şi imediat şi fără echivoc eşecul în sarcina fiscului, deci a celorlalţi contribuabili.
„Scăparea legislativă”
Să recapitulăm, ca să nu uitam: Provizion = 100% deductibil, inclusiv venituri nerealizate. Această „scăpare legislativă” poate genera şi încuraja abuzuri, banca fiind în măsură să declare, după voie, un credit neperformant chiar dacă ratele sunt plătite la zi pe criterii de „noncompliance”, sau „contaminare” (termene ce nu trebuiesc, bineînţeles, explicate nimănui, acestea fiind subiectul confidenţialităţii bancare), ori a „nerespectării” anumitor standarde din rapoartele financiare ale debitorului, întâlnite mai mereu, temporar, în cazul oricărei firme.
Cine reglementează modul de impozitare a băncilor
Ministerul Finanţelor Publice, prin Directia Generală de Legislaţie, Cod Fiscal şi Reglementări Vamale, organism puternic intimidat de BM, FMI, BNR etc., este reglementatorul în cazul nostru. Funcţionarilor de acolo li se serveşte argumentul că băncile sunt altceva, domeniu sensibil, fragil, greu de explicat nouă contribuabilor sau funcţionarilor nebancari.
Şi, da, e adevărat, au trecut doar 28 de ani de la liberarizarea economiei româneşti, deci cum am putea fi la fel de pregătiţi ca multiseculara activitate bancară internaţională?
Cine mediază în numele băncilor
Asociaţia Română a Băncilor (ARB) este cea care mediază în raport cu autoritatea de reglementare operaţionala exercitată de BNR şi autoritatea fiscală reprezentată de Ministerul Finanţelor. ARB este condusă în ţara noastră de un reputat bancher, Radu Gheţea, care se află într-un puternic conflict de interese, el conducând o mare bancă comercială (CEC BANK) aceasta fiind integral în proprietatea Ministerul Finanţelor. Situaţia este comparabilă cu două părţi adverse reprezentate în instanţă de acelaşi avocat.
Şi Consiliul Fiscal ar putea avea un cuvânt de spus, dar la o simplă privire putem observa că şi conducerea acestuia este dominată de bancheri.
ANAF nu are specialişti
Din punct de vedere fiscal, băncile sunt controlate de ANAF, prin „Direcţia Mari Contribuabili”. Dar, cum sistemul de raportare este unul distinct, numit IFRS, şi de specializarea în acest sistem este responsabil aproape exclusiv Institutul Bancar Român, aceasta Direcţie duce lipsă de specialişti în domeniu, fiind doar şapte persoane, daca informaţiile noastre sunt exacte, la nivelul întregii ţări.
Ministerul Finanţelor a mirosit, începând cu 2016, că există probleme, dar nu reuşeşte să atinga miezul chestiunii.
În perioada controalelor făcute în anii 2016 -2017, ministerul a realizat că băncile sunt contribuabili ultraprivilegiaţi şi a introdus prin OUG 25/2017, adoptată apoi de Parlament într-o formă uşor modificată, o formulă de deductibilitate plafonată în cazul băncilor. A făcut-o însă parţial şi neinspirat, lăsând băncilor nu o portiţă, ci ditamai ușa prin care se lărgeşte posibilitatea de evitare de către bănci a bazei de impozitare pe profit. În plus, descurajează băncile să-şi lichideze baza de credite neperformante, deci să-şi cureţe bilanţurile cât mai rapid de efectele crizei economice severe prin care am trecut.
Deductibilitatea plafonată
În fapt, noua prevedere introduce deductibilitatea plafonată tocmai în cadrul acţiunilor de lichidare a creditelor neperformante, deci când produc venituri, şi lasă larg deschisă poarta deductibilităţii totale a provizionului, care, după cum am arătat, e virtual, manipulabil şi, poate, chiar subiectiv.
În concluzie, deductibilitatea pe provizion este de sută la sută, iar cea plafonată, adică în cazul în care băncile îşi fac treaba şi produc un venit în pierdere este de doar 30 la sută.
Rezultatul este că băncile şi-au pierdut total apetitul de a-şi limita pierderile prin obţinerea de venituri parţiale obţinute din tranzacţionarea/lichidarea creditelor neperformante, pentru că este mai scump decât să provizioneze!
Implicaţiile macroeconomice
Peste patru miliarde de lei va fi paguba adusă bugetului de stat doar în primele şase luni ale anului 2018. Conform datelor BNR, la sfârşitul lui 2017 volumul creditelor acordate de băncile comerciale se cifrau la circa 400 mld. de lei. Dintre acestea, aprox 6,24% reprezintă credite neperformante.
Taxarea acestora la nivelul constituirii provizionului ar avea ca efect, pe lângă aducerea unei sume substanţiale şi necesare la bugetul de stat, creşterea apetitului băncilor de a produce venituri şi a curăţa bilanţurile.
Contraargumentul care nu stă-n picioare
Ca argument pentru ca lucrurile să rămână aşa, băncile folosesc impactul asupra lichidităţii, dar este fals, deoarece tot statisticile BNR arată că în acest moment raportul credit/ depozit este undeva la 90%, ceea ce arată că băncile sunt cu circa 50 mld. de lei supralichide. Un raport „fardat” al Delloitte&Touche povesteşte care e practica deductibilităţii la nivelul UE în cazul băncilor, dar omite exact esenţa momentelor, perioadelor, precum şi a contextelor în care s-au oferit băncilor deductibilităţi integrale.
Părerea specialistului: O trupă de copii răsfățați, care funcționează pe o piață reglementată sub deviza „piață liberă, concurențială”
Economistul Adrian Câciu, specializat în finanţebănci, scrie, pe blogul său, pe această temă, următoarele:
Băncile, sistemul bancar românesc, sunt o trupă de copii răsfățați, care funcționează pe o piață reglementată sub deviza „piață liberă, concurențială”. Ei au tot ce le trebuie, servite de la sistemul legislativ de reglementare, dar se plâng mereu ca niște babe.
„Old boys” ăștia beneficiază de reglementări care îi favorizează, care le crează o piață captivă, pentru că toți cetățenii României, precum și agenții economici, trebuie să apeleze la plățile interbancare. Aș putea să mă refer aici la reglementările privind plățile electronice sau la reglementările cu privire la interdicția impusă altor actori financiari (persoane fizice sau juridice) de a acorda împrumuturi, cu excepția instituțiilor financiare nebancare. A, dar asta este peste tot în lume.
Sistemul bancar este un sistem de care depinde întreaga economie globală, dar care nu produce prin el însuși, ci trăiește prin ei toți sau noi toți. Şi nu o spun într-un sens neapărat negativ, pentru că astfel, teoretic, ar trebui să existe un control mai bun al banilor, iar fenomene precum spălarea de bani ar trebui să se diminueze sau sa dispară efectiv. În România, statul, reglementatorul, este foarte permisiv cu sistemul. În mai toată perioada de economie de piață, sistemul bancar s-a capitalizat, sistemul economic a sucombat. Și mereu ni se arată că, vai!, că băncile, că pe aici şi pe dincolo, ca sărăcuțele.
Cel mult, o dispoziție tranzitorie
Mai nou, a fost introdusă posibilitatea ca 30% din pierderile acumulate să poată fi deductibile. O lege, care a aprobat o ordonanţă a guvernului, a introdus un amendament care ajută bietul sistem, chinuitul sistem bancar. Din perspectiva amendamentului la care fac referire (pentru că eu cred ca lumea trebuie să știe că aceasta deductibilitate de 30% a fost propusă de un deputat PNL de Constanta, în comisia de buget a Camerei Deputaților), eu consider că o astfel de facilitate privind deductibilitatea plafonată ar fi putut, cel mult, să fie o dispoziție tranzitorie, care să prevadă o deductibilitate pe o perioada determinată de timp, menită să încurajeze curățarea sistemului bancar de credite neperfomante.
Probabil că se simte nevoia (din sistem) să se mai poată face deductibilitate, să se poată trece pe pierderi, să se diminueze provizioanele etc. Dar aici mă întorc la sintagma de „copil răsfăţat”.
„Utilitate publică”
Nu știu cum privesc alții lucrurile, dar eu consider că sistemul bancar este și trebuie să fie un instrument de utilitate publică. Mulți ar sări ca arși când ar auzi o astfel de afirmație. Sintagma “utilitate publică” nu este folosită în înțelesul unui interes statal, sau a unui concept de proprietate publică.
Ea este folosită în înțelesul serviciului în interes public pe care o bancă îl realizează prin alimentarea economiei și a cetățenilor cu fondurile și instrumentele financiare necesare desfășurării activității economice și asigurării necesarului de trai decent. Un sistem în folosul tuturor.
Or, în acest sens, al instrumentului de utilitate publică, chiar cu păstrarea unui randament care să permită realizarea de profit, sistemul bancar trebuie să răspundă nevoilor publice. Iar aceste nevoi se confundă, practic, cu realitatea economică românească: slaba capitalizare, inexistența clasei de mijloc.
Doar plânset şi jale
Eu nu am văzut, în această perioadă, un pas hotărât făcut de banci către societatea românească, în general, și lumea economică, a afacerilor, în mod special. Am văzut doar plânset şi jale. Unii chiar apăreau la proteste. Alții, se foloseau de influenceri să amenințe statul că îndrăznește să spună că e ceva putred cu sistemul. În definitiv, toţi au iesit pe profit, au plătit, iar acum, în primul trimestru băncile raportează profituri cu două cifre.
Nu o să mai spun că aştept de la BNR să intervină. Astept de la piața bancară să revină pe drumul normal. Altfel, se păcălește singură. Nu poți să storci mult de la o economie care încă gâfâie. Pentru că ea va sucomba. Este un non-sens economic. Mai bine dai drumul la oxigen, creezi energie, stimulent, iar banii încep să se învârtă. Apropo de chestiunea asta cu „banii încep să se învârtă”, faptul că BNR a retras prin aprilie din piață vreo 40 de miliarde de lei arată că motorul bancar românesc s-a cam gripat. Și nu, nu s-a gripat din cauze „exogene” cum îi place domnului guvernator să spună, ci din cauza propriei lăcomii.
Vom vedea ce va fi. Din experiența anilor trecuți, am observat cameleonismul sistemului. Și am observat că plânge, dar se adaptează.
