Siteul care îi batjocorește pe marii duhovnici, părintele Justin Pârvu și părintele Arsenie Papacioc, afirmă că numai episcopul Artemie mai poate asigura săvârșirea Sfintelor Taine în Ortodoxie

“Astfel, din datorie pentru Biserica lui Hristos, a luat decizia canonică de a hirotoni horepiscopi, pentru a putea întări Biserica.  Acești horepiscopi îl ajută pe episcopul Artemie să hirotonească preoți acolo unde e nevoie, pentru ca Sfintele Taine ale Bisericii să fie în continuare săvârșite.”

(Autorul anonim al siteului blasfemiator)

Întreaga luptă a “acriviștilor” neostiliști pentru a-i convinge pe români că participarea în Serbia nu este o problemă prea gravă, că nu există nicio schismă etc. a fost preluată de către un săituleț pe care colegii de la OrtodoxINFO l-au prezentat în zilele trecute ca defăimător la adresa părintelui Justin, moment în care administratorii siteului au retras blasfemiile la adresa acestuia. Totuși pe site mai există o serie de articole în care marii duhovnici sunt defăimați.

Nu am nicio intenție să polemizez cu cei ce scriu pe acel site, pentru că argumentele pe care le folosesc trădează un amatorism care nu ar trebui să participe la această luptă, așa cum voi demonstra în continuare. Totuși, voi face câteva considerații scurte, cu speranța că voi ajuta la împiedicarea păcălirii în continuare a credincioșilor care au întrerupt pomenirea și au fost atrași în ultimele luni de astfel de retorică neacoperită de niciun argument teologic solid.

Articolul autorului anonim de pe siteul blasfemiator are două scopuri: să demonstreze că cei ce merg pe calea echilibrată a nepomenirii sunt niște trădători care practică “ecumenismul prin învăluire” și să arate că drumul pe care merg “acriviștii” uniți cu episcopul Artemie “în lupta comună contra ecumenismului” este cel indicat. Argumentarea teologică precară este presărată abundent cu izbucniri de ură viscerală la adresa mea și a celor care sunt în același cuget cu mine. De ce atâta ură, nu pot să spun.

“Iconomia” monahului Sava

Pentru a explica poporului neconcordanța dintre spusele monahului Sava din urmă cu doi ani și spusele sale de acum, autorul articolului introduce conceptul de “iconomie temporară” pe care, chipurile, monahul atonit ar fi aplicat-o episcopului Longhin în 2016. În realitate, monahul Sava nu a făcut niciun fel de “iconomie” la Bănceni în 2016, ci a exprimat ceea ce gândea atunci. Atunci când faci iconomie îi spui celui pe care îl păsuiești că greșește, dar că îl păsuiești, nu îl elogiezi și spui că face excelent ceea ce face, că procedează cu înțelepciune, așa cum a spus, din convingere, la acea epocă, monahul Sava despre IPS Longhin.

Chiar dacă am admite faptul că monahul Sava a făcut iconomie până la o vreme, problema de fond este că pentru a aplica acrivia după acea vreme monahul Sava ar fi trebuit să rezolve mai întâi problemele extrem de complexe ale statului ucrainean, de care depinde toată situația bisericească acolo. Înaltpreasfințitul Longhin a explicat foarte bine complexitatea situației din acea țară și rolul mitropolitului Onufrie în păstrarea unității bisericești.

Iconomia “până la o vreme” se stabilește de cel ce o face, în funcție de realitatea cu care se confruntă. Răsăritul a făcut iconomie cu Apusul de exemple mai bine de un secol, până când a aplicat acrivia ruperii legăturilor cu papismul. Sfinții Părinți au făcut în funcție de nevoile pastorale pe care le aveau. Monahul Sava nu a făcut niciun fel de iconomie cu IPS Longhin, pentru că nici nu este nevoie de iconomie în relație cu înaltul ierarh.

Canonul 45 apostolic interzice rugăciunea cu ereticii condamnați sinodal

Autorul anonim al materialului folosește canonul 45 apostolic exact în aceeași manieră în care “acriviștii” își croiesc toată învățătura. Dacă ar fi citit și tâlcuirea din Pidalion, ar fi văzut că aceasta spune că: “orice episcop sau prezbiter sau diacon dacă numai împreună s-ar ruga, dar nu și împreună ar liturghisi cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiții (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi și el, după canonul 10 al acestorași apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca clericii, să se caterisească. Fiindcă orice cleric va și liturghisi împreună cu cel caterisit (precum unii ca aceștia sunt ereticii, după canonul 2 și 4 al sinodului 3), împreună se caterisește și el, după al 11-lea al Apostolilor”.

Prin urmare, acest canon, ca de altfel toate care opresc împreună rugăciunea cu ereticii, se aplică celor ce slujesc cu ereticii afurisiți, adică condamnați sinodal și excluși din Biserică. Dovadă în acest sens este că sinoadele ecumenice nu au caterisit pe toți preoții și nu au afurisit toate popoarele care nu au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici sau chiar ereziarhi pentru împreună slujire cu ereticii în perioada în care erezia se propaga și nu fusese condamnată încă, în schimb au statornicit un hotar de acum înainte (de la momentul sinodului ecumenic), iar nu de acum înapoi. De la acel moment începea să se aplice caterisirea preoților sau ierarhilor care continuau să slujească cu ereticii condamnați (vezi canoanele 3-5 sin. 3 ec.)

Din acest motiv, afirmația “Nu mai putem acum aplica iconomia, PS Longhin, prin ridicarea sa în rang a demonstrat că este supus ecumeniștilor eretici din patriarhia Moscovei. PS Longhin a continuat să slujească cu ierarhi care practică ecumenismul, deși aceștia, dacă mădularele Bisericii ar fi fost sănătoase și nu bolnave grav de erezie ca acum, ar fi trebuit să fie propuși instantaneu spre afurisire și caterisire!”, nu are nicio acoperire în canoanele invocate, ci doar în gândirea de tip stilist a autorului.

Acoperire nu are nici problema hirotonirii în arhiepiscop, făcută de Biserica Ucraineană, nu de Patriarhia Moscovei, și nici gândirea contrafactuală a autorilor noștri, care vorbesc despre ce s-ar fi întâmplat în condiții normale, uitând că în condiții de erezie vremurile nu sunt normale și, chiar și așa, Sfinții Părinți au făcut distincțiile între erezia condamnată și faza ei de răspândire până când un sinod o biruie și reafirmă cu tărie Ortodoxia.

Canonul 70 se aplică pentru comuniunea de rugăciune cu rabinii

Același lucru se poate spune și despre aplicarea greșită a canonului 70 apostolic în acest articol. Canonul descrie clar faptele pentru care clericul se caterisește pentru comuniunea cu rabinii. Din câte știu eu, mitropolitul Onufrie a participat la un eveniment public organizat de statul ucrainean, nu a slujit efectiv cu rabinii, nu a petrecut cu ei, nu a primit daruri de la ei, nu era în veșminte liturgice. Dacă am aplica acest canon așa cum îl aplică acriviștii, atunci ar trebui să credem că ierarhii români nu mai sunt ierarhi demult (ceea ce “acriviștii” și cred), iar întrebarea s-ar pune: “de unde își au preoția cei ce susțin ca preoți această linie schismatică și care binecuvântează existența acestui site care îl batjocorește pe părintele Iustin?”.

Sfântul Teodor Studitul a făcut distincțiile necesare în privința aplicării acriviei

Pasajele citate în articol din gândirea Sfântului Teodor Studitul argumentează cel mult conceptul de “părtășie la erezie”, nicidecum faptul că trebuie să existe o poziție precum cea pe care o practică “acriviștii”. Dacă acest citat se pune în contextul altor citate din gândirea Sfântului Teodor se va vedea care sunt limitele acriviei. Dau un singur exemplu: “Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi și nu trece mai departe. Nu cumva din neștiință [sfinții] nu au cercetat și nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum. De aceea, nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinții noștri”¹ (s.n.). Exact acest lucru l-au făcut “acriviștii”: abandonând voia sfinților, “acriviștii” îi folosesc pe aceștia pentru a-și justifica radicalismul, ajungând prin cugetări ca cele oprite de sfântul Teodor să se despartă de toți, cum zice sfântul, și să își caute “suflete pereche” prin diverse grupări schismatice din lume.

Oare este posibil ca sfântul Teodor să se fi contrazis de la o epistolă la alta? Evident că nu. Nu contrazice cele afirmate în epistola către Teofil atunci când îl vedem numindu-l, în Epistola către Navcratie, “episcop ortodox” pe acel episcop care 1) nu a participat la sinodul eretic, 2) îl numește pe acesta adunare adulteră (în cazul nostru, “sinod tâlhăresc”), chiar dacă de frică îl pomenește pe mitropolitul său eretic. Atât IPS Longhin, cât și IPS Serafim sunt în situația de a nu fi participat la sinod, de a-l fi socotit eretic, de a predica deschis contra lui și a organiza acțiuni concrete care să ducă la condamnarea lui. Cum este numit acest episcop ortodox, dacă el ar fi trebuit să nu aibă nicio legătură cu superiorii săi eretici, așa cum afirmă “acriviștii” neostiliști, folosind un citat scos din contextul său? În pasajul din Epistola către Navcratie interdicția de a nu fi slujit cu ereticii îl privește pe preot: “Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai el [preotul] să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic”? Cum se face că în aceeași epistolă și preotul care pomenește de frică pe episcopul său eretic este numit tot “preot ortodox”, chiar dacă se recomandă să nu se coliturghisească cu el?

Autorul nostru spune că “nu mai merge cu sofisme, ori ești ortodox, ori ești eretic”, o afirmație care, în condiții normale este perfect adevărată. Îl rog însă să explice, în această situație descrisă de sfântul Teodor, episcopul ortodox care de frică îl pomenește pe superiorul său eretic este ortodox sau eretic? Dar preotul ortodox care de frică pomenește și cu care totuși nu trebuie să avem comuniune liturgică?

În epistola către egumenul Teofil Sfântul Teodor îi trasează egumenului comportamentul de principiu pe care trebuie să îl aibă față de o erezie vădită oricine dorește să se îngrădească de erezie, pe când în epistola către Navcratie introduce nuanțări, prin care, printre altele, invalidează aplicarea teoriei vaselor comunicante la situația ereziei dinaintea condamnării sinodale.

Demonstrația că pomenirea de frică înseamnă exclusiv frica de prigoană fizică nu are o bază în scrierile Sfântului Teodor. Acel citat trebuie pus în consonanță cu alte citate. În Scrisoarea 393, Sfinților mei părinți duhovnicești, care sunt alungați pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot și egumen al celor din Studion, bucurați-vă în Domnul, aparținând tot Sfântului Teodor Studitul, avem următoarele afirmații: “unii s-au plecat ereziei de bunăvoie, fără să-i silească nimeni, alții în urma bătăilor, alții numai din amenințare, alții fără de amenințări și chinuri, doar din frică”. Frica nu înseamnă pentru Sfântul Teodor neapărat bătaie, după cum se vede aici. Dacă tot veni vorba de persecutare brutală, oare otrăvirea de mai multe ori poate fi pentru “acriviștii” care scriu acest articol o formă de persecuție, prin care episcopul Longhin trece de mai bine de un an, sau măcar un semnal că totuși sistemul ecumenist îl consideră un adversar de temut? Sau mergând pe această interpretare a scrierii sfântului au tras concluzia că nici părintele Iustin nu a suferit cu adevărat, de și-au permis să îl batjocorească?

Frica despre care vorbește Sfântul Teodor în cazul episcopilor poate să fie și frica de a nu produce, în anumită conjunctură, o pierdere mai mare Bisericii prin oprirea pomenirii decât s-ar produce prin iconomia temporară. Acest considerent îl găsim la sfântul Teodor, atunci când vorbește despre iconomia aplicată de Sfântul Chiril.

Episcopul Artemie nu putea hirotoni fără acordul nimănui din BOS

Canonul 10 Antiohia, pe lângă faptul că spune că “horepiscopul să se facă de către episcopul cetății” (în cazul în care primea hirotonire de episcop, cum se vede clar că au horepiscopii din Serbia, această hirotonie se supunea regulii hirotonirii episcopilor) mai spune și că horepiscopul nu poate hirotoni preoți fără acordul episcopului din eparhia respectivă (în care acei preoți vor activa). De aici vedem o restrângere canonică a rolului horepiscopului. Această restrângere a continuat până când funcția a dispărut, pentru că nu mai era nevoie de ea. De ce era nevoie de o hotărâre a unui sinod ecumenic pentru desființarea ei? Unde a existat o decizie canonică de desființare a altor instituții din Biserica veche, care au încetat de la sine, atunci când nu a mai fost nevoie de ele (diaconițele, proorocii, taumaturgii, catehumenatul)? Unele dintre aceste instituții au dispărut cu totul, altele au luat altă formă, mai apropiată de nevoile vremii.

În schimb, pentru reînființarea ei era nevoie de un acord al sinodului local, pentru că era o problemă care privea întreaga Biserică. De exemplu: sinodul local putea să constate că nu e nevoie de horepiscopi, deoarece există episcopi-vicari și protopopi; sinodul local era cel care putea și trebuia să stabilească jurisdicția lor și funcțiunea lor în contextul bisericesc local, dacă accepta ca ei să fie hirotoniți. De altfel, discuția este lipsită de sens, deoarece mai jos autorii articolului ne arată și pentru ce au fost hirotoniți acei episcopi: nu pentru a-și desfășura activitatea în eparhie ca toți ceilalți episcopi sârbi, ci pentru a hirotoni preoți “acolo unde e nevoie, pentru ca Sfintele Taine ale Bisericii să fie în continuare săvârșite”.

În schimb canonul 9 Antiohia spune că “episcopii nu pot face nimic mai însemnat în eparhie fără de dânsul”, adică fără mitropolitul lor. Reînființarea unei instituții demult apuse este un lucru pentru care sinodul local trebuia consultat, mai ales că acei horepiscopi erau de fapt episcopi în toată regula.

“Iconomia” monahului Sava față de episcopul Artemie

Fascinantă explicația despre cum monahul Sava a aplicat o iconomie temporară: “Monahul Sava nu cunoștea nici el cu adevărat situația episcopului Artemie la acel moment și exista precedentul recent, „Actul de separare al Episcopului Artemie din Biserica Ortodoxă a Serbiei” – scrisoarea Clericilor și Monahilor din Grecia, din 2015. Astfel că și-a revizuit poziția treptat, pentru a nu face o notă discordantă bruscă și a deruta poporul dintr-o dată. Era vorba de a încerca să se discute și cu părintele Theodoros Zisis, și cu ceilalți clerici și monahi anti-ecumeniști din Grecia, și cu PS Longhin. Acest mod de abordare al monahului Sava se numește strategie și discernământ. Ca o voce ascultată de mulți oameni, era responsabil pentru modul în care trebuia să îi informeze, astfel încât nu putea face deviații bruște dintr-o dată. Era în faza iconomiei, am putea zice că a făcut tot ce s-a putut în materie de răbare și pogorământ, pentru ca lupta să se ducă împreună, pentru ca toți să înțeleagă linia generală, care este acrivia Sfintelor Canoane”.

Mărturisesc că nu am înțeles mare lucru din acest pasaj. Ni se vorbește despre faptul că monahul Sava “a aplicat strategie și discernământ”, că în 2016 era “în faza iconomiei”, că ulterior a intrat în faza acriviei sfintelor canoane și s-a dus la o conferință în Serbia, unde a asistat la o slujbă săvârșită de un episcop care și-a hirotonit singur episcopi. Unde e acrivia?

Interesant este însă pasajul în care ne descrie “strategia și discernământul” monahului Sava: “Ca o voce ascultată de mulți oameni, era responsabil pentru modul în care trebuia să îi informeze, astfel încât nu putea face deviații bruște dintr-o dată”. Acest lucru nu l-a priceput preotul Staicu, atunci când s-a grăbit să anunțe cu surle și trâmbițe apropierea de episcopul Artemie. Nu este exclus să fi fost și un risc asumat pentru testarea reacției populare la o viitoare propunere de colaborare cu episcopul Artemie.

Săvârșirea în continuare a Sfintelor Taine ale Bisericii

Cel mai interesant pasaj din toată argumentarea articolului este explicația din care ni se spune că: “Episcopul Artemie a rămas singur și nu a fost sprijinit de ÎPS Serafim de Pireu și alti «lei» prefăcuți, care probabil demult aveau înțelegeri cu ecumeniștii, deși în față se dădeau mari mărturisitori, ducând poporul în eroare… Astfel, din datorie pentru Biserica lui Hristos, a luat decizia canonică de a hirotoni horepiscopi, pentru a putea întări Biserica. Acești horepiscopi îl ajută pe episcopul Artemie să hirotonească preoți acolo unde e nevoie, pentru ca Sfintele Taine ale Bisericii să fie în continuare săvârșite”.

Aceste cuvinte ne prezintă un episcop Artemie considerat singurul episcop rămas ortodox în lume, care hirotonește preoți “acolo unde este nevoie”, fără a respecta granițele canonice ale eparhiilor canonice. Mai mult, episcopul Artemie face acest lucru pentru ca tainele sfinte ale Bisericii să fie în continuare săvârșite, arătând că, în viziunea “acriviștilor”, Sfintele Taine ale Bisericii se mai săvârșesc în continuare doar de către episcopul Artemie, cei din subordinea sa și colaboratorii săi mai noi din România. Cum rămâne cu decizia de la Roman care arată că nu se poate vorbi despre dispariția harului în Biserică după sinodul din Creta?

Sinaxa de la Satu Mare va analiza hirotonirile episcopului Artemie

Deși există canoane care arată că este interzisă intrarea unui episcop în jurisdicția canonică a altuia, iar sfântul Teodor Studitul le explică, într-un text pe care l-au citat cu ocazia altei postări, faptul că numai în eparhii cu eparhi condamnați de sinoade pentru că au rămas în comuniunea cu erezia condamnată sinodal se poate interveni ca într-un teritoriu în care nu există autoritate bisericeascca “acriviștii” promit că “La sinaxa de la Satu Mare probabil că se va veni cu exemple din viețile Sfinților în acest sens, pentru a se vedea dacă este corect sau nu să se hirotonească preoți în afara granițelor canonice pe timp de erezie, după cum a afirmat Gheron Sava la conferința de la Arad, din decembrie 2017”. Putem ghici de pe acum în favoarea cui va înclina balanța, dacă aceste exemple din Sfinții Părinți vor fi interpretate în aceeași cheie în care sunt interpretate canoanele în acest articol.

Blestemarea celor care fac “ecumenism prin învăluire”

În același stil, autorii articolului mă blestemă să am soarta călugărilor care au slujit cu Ioannes Vekkos, aruncând în discuție argumentul că Vekkos nu era caterisit la acel moment. Uită însă că era scoasă în afara Bisericii erezia papistă, pe care Vekkos încerca să o impună în Athos printr-o uniune de tipul greco-catolicismului actual, și că acei călugări au fost bătuți de Dumnezeu pentru că au acceptat să iasă în afara Bisericii printr-o acceptare a unirii făcute de Vekkos cu erezia și a slujbelor de tip catolic pe care le aducea Vekkos în Sfântul Munte.

Nu pot spune dacă toate aceste idei sunt însușite de toți membrii grupului Sava-Staicu-Rădeni. Însă unele articole publicate pe acest site au fost preluate în ultima vreme pe siteul preotului Staicu, ceea ce ne lasă să înțelegem că sunt toți în același gând.

Din aceste date observăm că acest șir de sinaxe, de la Atena, de la Satu Mare, din Serbia din nou, par a avea ca scop rezolvarea în ochii poporului (în ochii “teologilor” care au aderat la grupul Sava-Staicu-Rădeni lucrurile par a fi clare) a complicațiilor pe care le prezintă opoziția celor care nu doresc să părăsească în vreun fel calea împărătească a Sfinților Părinți, consemnată în Rezoluția de la Botoșani din 2017 și în Proiectul de Rezoluție din ianuarie 2018, și a problemelor canonice ale episcopului Artemie, pentru a se înainta pe calea colaborării cu acesta.

Dacă este așa, revin cu întrebarea: de ce atâta tevatură, când “acriviștii” puteau face o înțelegere locală cu stiliștii români, de vreme ce au o mentalitate asemănătoare?

Precizare terminologică: folosesc denumirea “monahul Sava”, nu pentru a-l insulta pe Gheron Sava Lavriotul, ci pentru a informa poporul credincios că părintele atonit este un simplu monah, nu este preot, așa cum cred mulți dintre cei ce îl cunosc.

1 Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 49. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 60.