MUGUR VASILIU: Despre „CATOLICISMUL” Mucenicilor IONEL MOTA si VASILE MARIN

RAPORTUL ORBULUI XXXVI

Raport – răspuns

Domnule Romeo, pentru a răspunde la întrebarea Domniei Voastre referitoare la faptul că Moţa şi Marin au luptat pentru apărarea bisericii catolice şi deci a ereticilor, mai întâi trebuie să vă rog să îmi îngăduiţi să fac câteva precizări. Acesta este şi motivul pentru care am preferat acest text, ceva mai lung, unui răspuns telegrafic: este o şansă în plus, pentru mine, să mă fac înţeles. Precizările se referă la legătura Mişcării Legionare cu catolicismul.

Din start trebuie spus este că problema raportului Mişcării Legionare cu catolicismul este diferită de problema raportului Mişcării Legionare cu catolicii, greco-catolicii sau chiar cu evreii. Aşadar, pentru început, avem două probleme: pe de-o parte, raportul cu catolicismul şi, pe de altă parte, raportul cu catolicii.

În primul raport, Mişcarea, prin cuvântul Căpitanului, are o poziţie foarte clară ce vine din definirea legionarismului şi a legionarului, în diferite texte – în care precizează fără echivoc caracterul ortodox şi românesc al organizaţiilor pe care le-a condus, raportând românismul la ortodoxie şi nu invers (aşa cum, în chip insidios şi salvator pentru laşitatea lor, au susţinut şi susţin încă mulţi „creştini ortodocşi”, justificând printr-un filetism inexistent în cazul Mişcării Legionare, propriile lor slăbiciuni şi, la urma urmei, practicarea asumată şi confortabilă a unei orbiri ca opţiune existenţială). La fel de clară apare această problemă şi în scrisul lui Nae Ionescu, care explică foarte limpede că „a fi român” implică cu necesitate apartenenţa la ortodoxie, spre deosebire de „a fi bun român”, care implică doar îndeplinirea datoriilor cetăţeneşti, fără a avea nici un fel de legătură cu românismul (textul l-am publicat în AXA 27 şi poate fi citit online la adresa: http://axa.info.ro/anul-ii/axa-27/item/387-a-fi-bun-roman) – este vorba despre mai multe texte apărute în „Cuvântul” şi preluate de către Mircea Eliade în alcătuirea volumului de jurnalistică al lui Nae Ionescu, „Roza vânturilor”; tot Nae Ionescu, în cursul de Filosofia religiei (disponibil online la următaorea adresă: http://axa.info.ro/curs), arată incompatibilitatea desăvârşită a ortodoxiei cu catolicismul – chestiune care a stârnit mare gălăgie în epocă, dar care nu a putut fi contrazisă nici până în ziua de astăzi. Poziţia profesorului este evidentă şi a fost asumată explicit de către Mişcarea Legionară. Sigur că am putea, pentru mai multă credibilitate, să numim o sumedenie de texte aparţinând chiar lui Ionel Moţa sau lui Vasile Marin, referitor la distanţa şi adversitatea faţă de erezia catolică – volumele „Cranii de lemn” şi „Crez de generaţie” se constituie într-un argument suficient pentru a înlătura orice bănuială că cei şapte legionari, care au luptat pe frontul spaniol, ar fi făcut-o pentru a apăra catolicismul sau a-i ajuta pe eretici.

Ceea ce m-a determinat să scriu aceste rânduri este faptul că alături de întrebarea Domniei Voastre – pentru care vă mulţumesc, fiindcă trebuie să recunosc că am tot evitat acest subiect – mai locuiesc şi alte întrebări, care, deşi în mod evident sunt oneste, pun într-o lumină îndoielnică, lucruri mai presus de orice îndoială şi care se referă tot la primul raport enunţat mai sus. Iată o altă problemă, din proximitate: în scrierea Căpitanului din perioada ultimului proces, „Însemnări de la Jilava”, la un moment dat, Căpitanul vorbeşte despre „Sfântul Anton”; în unele variante ale textului, apare chiar răspicat: „Sfântul Anton de Padova”. Fireşte, lucrul este foarte grav, deoarece după cum bine cunoaştem Anton de Padova nu este sfânt, cel puţin în dreapta credinţă. Sau, mai bine spus, ar fi foarte grav – dacă ar fi aşa…

Fiindcă nu este aşa; corect este textul scris de Căpitan cu formula „Sfântul Anton”, lucru de care am fost asigurat de avocatul care a scos textul (scris pe hârtie de ambalaj) din puşcărie. Însă, nici acum nu e rezolvată problema încă, decât dacă răsfoind presa vremii veţi întâlni mai multe texte cu fotografii – în „Pământul strămoşesc” sau „Bunavestire” , de exemplu – de la sfinţirea Bisericii care este numită şi în acele publicaţii „Sfântul Anton”, de la Curtea Veche, şi la ridicarea căreia au luat parte, prin efortul lor direct şi indirect, şi mulţi membrii ai Mişcării Legionare – şi la sfinţirea căreia au luat parte şi Căpitanul cu cei din jurul său. Acum abia e rezolvată problema: este vorba despre o Biserică Ortodoxă, cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare”, care popular era denumit prescurtat „Sfântul Anton” – dacă nu avem timp să citim textele articolelor, ne ajută doar fotografiile cu mulţi părinţi ortodocşi în odăjdii, în timpul procesiunii. De unde şi până unde s-a ajuns la „Anton de Padova”? Poate de la faptul că însemnările Căpitanului au fost publicate pentru prima oară de către catolici, în Italia? Sau, poate că cel care a făcut ediţia cu pricina era greco-catolic – fiindcă chiar aşa era? Nu ştim, dar ştim ceea ce deja am spus mai sus.

Este însă, la fel de adevărat că, în falsa evlavie populară – de altfel, la fel ca astăzi –, mulţi credincioşi de ocazie îl „cinsteau” pe Antonie de Padova („Sfântul Anton”), pentru simplu motiv că voiau „să le meargă bine”; la fel cum pun astăzi mâna pe „Vasilică” – şi tot „să le meargă bine”; la fel cum îşi distrug sufletele şi merg şi pe la vrăjitoare, după ce tocmai au venit de la liturghie şi tot „să le meargă bine”; la fel cum… şi „tot să le meargă bine”. Dar aceasta sunt anomalii şi nu au a face cu discuţia de mai sus, decât în mod tangenţial-anecdotic.

Pe de cealaltă parte, raportul cu catolicii este unul diferit: Căpitanul a crezut de cuviinţă – adică a hotărât – că oricine crede în idealul românesc, care era idealul Mişcării Legionare, îi poate veni alături. Aşa s-a şi întâmplat: din Mişcare au făcut parte şi catolici şi greco-catolici şi… evrei, chiar. Cu timpul, lucrurile s-au cernut; din păcate, în unele cazuri atât de gros, încât Căpitanul a fost nevoit să dea un ordin, pe 13 ianuarie 1938, după alegerile anulate de către iudeofrancmasonerie – ca urmare a rezultatelor excelente obţinute de partidul „Totul pentru Ţară” – Către organizaţiile legionare Bacău şi Roman, ordin care începe astfel: „Veţi lua măsuri ca nici un catolic să nu se mai poată înrola timp de trei ani de zile în Mişcarea Legionară”. Despre relaţia cu evreii, este suficient să amintim că Doamna Marin – soţia lui Vasile Marin! – era evreică; e adevărat, că ulterior s-a creştinat, în Biserica Ortodoxă – după cum era şi firesc.

Dacă mai adăugăm celor spuse mai sus, faptul deloc de neglijat că, în perioada interbelică, traducerile după Sfinţii Părinţi erau sporadice, iar, pe de altă parte, traducerile din maica Tereza, Ignatio de Loyola – cu celebrele sale „exerciţii spirituale” -, din „Sfântul” Augustin, Francesco D`Assisi sau din cel mai venerat şi aristotelic Toma D`Aquino şamd puteau fi găsite oriunde, în orice librărie; dacă ţinem seama şi de aceast lucru, atunci aveţi cu totul dreptate să vă puneţi mai multe întrebări, decât aţi făcut-o până acum. În aparenţă. Fiindcă, în realitate, faptul că nu erau traduşi Sfinţii Părinţi îi oprea de la lectură pe cei mai mulţi dintre intelectualii vremii – sau, poate mai corect spus: pe cei mai mulţi dintre pseudo- sau semi-intelectualii vremii. Căci intelectualii, cel puţin cei din jurul Profesorului Nae Ionescu şi din Mişcarea Legionară, citeau – cei mai mulţi dintre ei – şi în greaca veche şi în latină – cel puţin. Deci, aici era diferenţa; iar, dacă aveţi curiozitatea, când treceţi pe la Biblioteca Academiei, cereţi Sfântul Ioan Hrisostom, scrieri în original, să zicem în greaca veche – de exemplu – şi veţi vedea trecut pe coperta doi, pe o fişă aplicată, unde erau trecuţi, pe acea vreme, cei care împrumutau sau cereau respectiva carte, numele lor. Sunt chiar ei, care nu erau împiedicaţi de limba originară a textelor să ajungă la Sfinţii Părinţi! Şi aceasta este doar una dintre diferenţele între intelectualii Mişcării şi „ceilalţi”. Iar acest lucru îl puteţi verifica nemijlocit.

Acum, mulţumindu-vă pentru răbdarea de care aţi dat dovadă faţă de precizările de mai sus, am ajuns la nedumerirea Dumneavoastră, pe care aţi formulat-o astfel:

„Am o neclaritate: cât de mult te poţi implica în a ajuta un eretic. Bătălia cu masoneria a fost pierdută de catolici cu multe secole în urmă. Cum se scria în revista AXA, programul teoretic al Renaşterii a apărut „formalizat” după ce o mare parte a lumii catolice era subjugată de mentalitatea renascentistă.

În răsărit, Sf. Grigore Palama şi işihaştii, au ferit poporul de această plagă; „modernizarea” nocivă prin cultură capătă proporţii de masă, abia după programul cultural al revistei masonice „Dacia literară”, de la începutul anului 1840. Revista a fost suprimată de „cenzură” în iulie 1840.

În anii 30, o mare parte a poporului spaniol era otrăvit; procesul începuse cu un secol înainte (Mircea Eliade-„Salazar…”-ed. Scara; există şi-n format pdf).

Problema Spaniei catolice provine din faptul că ei din punct de vedere teologic, se găsesc pe un cadru dogmatic greşit, antihristic – din anumite puncte de vedere antropocentrism practic, iar revoluţia bolşevico-republicană din anii 30, este o consecinţă a dogmatismului Vaticanului.

Mi-aş fi dorit să fi avut mucenici de talia lui Mota şi Marin în războiul civil din Rusia – 1917-1921, în care ar fi fost apărată explicit rânduiala lumii după Hristos: Biserica Ortodoxă şi Monarhia Ortodoxă”.

Mai întâi, chestiunea cu dogma catolică şi războiul civil din Spania este ceva mai complexă – după cum cred că ştiţi, din studiul lui Mircea Eliade pe care l-aţi pomenit mai sus. Apoi – şi aici ajungem chiar la chestiune – Moţa şi Marin nu sunt martiri ai catolicismului ci ai ortodoxiei. Şi aceasta din câteva bune motive. În primul rând, cei şapte care au plecat pe front în Spania, nu au plecat să apere catolicismul, ci – după cum spune Ionel Moţa în Testamentul lăsat lui Nae Ionescu – au plecat pentru că n-au mai răbdat să vadă „cum se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos”. De altfel, grupul format pentru Spania era alcătuit dintr-o parte din elita Mişcării Legionare: preotul Dumitrescu-Borşa, generalul Gh. Cantacuzino Grănicerul, Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre, Gh. Clime şi cei doi, Ionel Moţa şi Vasile Marin. După cum observaţi primul este un preot ortodox, Dumitrescu-Borşa – fapt care cred că are o maximă importanţă şi care, cu siguranţă, a fost asumat de către Căpitan. Cu alte cuvinte, Mişcarea Legionară a hotărât să trimită pe front, în Spania pe unii dintre cei mai de valoare membrii, pentru a lupta nu pentru catolicism, ci împotriva iudeofrancmasoneriei care instrumenta acel front şi care era – în acel context şi moment istoric – un duşman comun pentru spanioli şi pentru români totodată. Căpitanul a văzut în războiul spaniol un debut al luptei mari pe care iudeofrancmasoneria avea să o ducă împotriva noastră – lucru care s-a dovedit perfect adevărat.

Astfel că gestul Mişcării Legionare prin cei şapte, este un semn de înţelegere a situaţiei şi o dovadă clară a poziţiei de nezdruncinat a Căpitanului, faţă de pericolul eminent al luptei iudeofrancmasoneriei împotriva poporului român – care, pentru România, purta numele de bolşevism. Acest fapt a dus la asasinarea lui şi a Mişcării Legionare – fiindcă ceea ce a urmat nu ar fi putut urma niciodată dacă ar mai fi existat Căpitanul şi Mişcarea Legionară; dar a existat – şi astfel a putut foarte bine fi pregătită instaurarea bolşevismului în România, chiar dacă au funcţionat, până în ultima clipă, toate partidele politice şi chiar dacă, până la ultima scenă, am avut monarhie – iată o altă diferenţă între legionarism şi întreaga clasă politică românească în frunte cu Majestatea Sa.

Apoi, nu trebuie neglijate cuvintele Căpitanului – rostite sau transmise prin circulară – cu ocazia plecării celor şapte pe front şi cu ocazia funeraliilor lui Ionel Moţa şi Vasile Marin. Ceea ce se afirmă în acele texte este fără echivoc, la fel cum este întrega activitate a Căpitanului şi a Mişcării Legionare – atât cât a trăit el. Preocuparea constantă a fost aceea legată de Tradiţia poporului român – cu alte cuvinte: credinţa creştin ortodoxă şi cultura românească. Aşa este just să fie judecat, fiindcă acesta este adevărul.

Aşadar, Moţa şi Marin nu sunt martiri ai catolicismului ci ai ortodoxiei, precum sunt toţi aceia care au murit mărturisindu-L pe Hristos, cel în Treime, pe care dreapta credinţă ni-L împărtăşeşte. Şi se cuvine să-i cinstim şi pe Moţa şi pe Marin alături de toţi ceilalţi mărturisitori şi martiri ai neamului românesc, atât din trecutul secol al XX-lea, cât şi din întreaga noastră istorie; împreună cu toţi sfinţii dreptei credinţe – acum şi mereu.

Cât priveşte războiul din Rusia, cred că glumiţi. Fiindcă sacrificiul poporului rus este comensurabil mai mult în victime şi mult mai puţin în martiri, atâta vreme cât – împotriva oricărei previziuni – rezistenţa şi reacţia Rusiei faţă de bolşevism a fost mai puţin decât simbolică. Dar acesta este un alt subiect, despre care probabil vom putea vorbi cu o nouă ocazie.

Încă o dată vă mulţumesc pentru observaţiile Dumneavoastră şi vă invit să recidivaţi.