Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei” (în bulgară: Калоян Ромеоубиец), a fost țar în Al Doilea Țarat Bulgar între anii 1197 și 1207. El a fost cel de al treilea frate al celor care au restaurat statul bulgar, Petru și Asan, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină. Lui Ioniță Caloian îi revine meritul de a fi reușit să stabilizeze puterea centrală după asasinarea celor doi frați ai săi și totodată de a fi extins granițele țaratului bulgar, asigurându-i poziția de principală putere în Balcani, în principal în detrimentul Imperiului Latin de Constantinopol.

Numele

Supranumele de Caloian (în limba latină, Caloiohannes), tradus ca „Ioan cel Frumos” sau „Ioan cel Bun” derivă din limba greacă: Kaloiōannēs reprezentând o formă devenită standard pentru unii împărați bizantini având numele de „Ioan” (Iōannēs) în perioada comnenă, dar mai ales ulterior. Celălalt nume, Ioniță sau Ioannitsa (Йоаница, Ioannica) reprezintă un simplu diminutiv pentru Ioan. Numele de Ioniță Caloian este cel utilizat de istoriografia română modernă.^[1] În privința bizantinilor, aceștia preferau să îl numească în secret pe țarul bulgar sub porecla de Skyloïōannēs („Câinle Ioan”).

Viața și domnia

Caloian s-a născut în jurul anilor 1168–1169. El a fost fratele mai tânăr și totodată urmașul lui Petru și al lui Ioan Asan I, din cadrul noii dinastii a Asanizilor^[2]. În 1187, în timpul disputelor dintre frații săi și Imperiul Bizantin, a fost trimis ca ostatec la Constantinopol, de unde a reușit să evadeze, astfel încât a revenit în Bulgaria în 1189. După ce frații săi au fost asasinați pe rând de către boierul Ivanko, Ioniță Caloian a reușit să îi îndepărteze pe conspiratori și să devină țar al Bulgariei. Caloian a continuat politica agresivă a predecesorilor săi îndreptată împotriva Bizanțului, mergând până la a încheia o alianță cu asasinul fraților săi, Ivanko, care între timp intrase în serviciul bizantinilor și devenise guvernator de Philippopolis în numele împăratului Isaac al II-lea Angelos. Un alt aliat al lui Caloian a fost vlahul Dobromir Hriz (Chrysos), care stăpânea regiunea Strumica din Macedonia. Coaliția a fost rapid dizolvată, în condițiile în care trupele bizantine i-au înfrânt atât pe Ivanko, cât și pe Dobromir Hriz. Cu toate acestea, Caloian a reușit să cucerească Konstanteia (astăzi, Simeonovgrad) în Tracia și Varna de la bizantini în 1201, precum și cea mai mare parte a Macedoniei în 1202.

 

În anul 1202, regele Imre al Ungariei a invadat Bulgaria, cucerind regiunile Belgrad, Braničevo (astăzi, Kostolac) și Niš, pe care le-a atribuit protejatului său la tronul Serbiei, Vukan Nemanjić). Caloian a răspuns cu un atac rapid în 1203, restaurându-l la putere pe fratele lui Vukan, Stefan Nemanjić în Serbia, după înfrângerea trupelor maghiare. O stare de războio a continuat să persiste între Ungaria și țaratul vlaho-bulgar, fiind nevoie de intermedierea papei Inocențiu al III-lea pentru a se ajunge la un acord.

Papa Inocențiu al III-lea începuse un șir impresionant de schimburi de epistole cu Caloian încă din 1199, invitându-l să se ralieze Bisericii Catolice. Dornic să poarte titlul imperial și să restaureze prestigiul, bogăția și stăpânirile din timpul Primului Țarat Bulgar, Caloian a ridicat în 1202 problema trimiterii de către Statul Papal a coroanei imperiale și a sceptrului care fuseseră purtate de către țarii Simeon I, Petru I și Samuil. În privința aderării la catolicism, Caloian a lăsat chestiunea deschisă, menținând speranțele lui Inocențiu al III-lea; de asemenea, solicita papei recunoașterea titlului patriarhal pentru conducătorul Bisericii bulgare.^[3] Nedorind să ducă până acolo concesiile, papa Inocențiu l-a trimis in Bulgaria pe cardinalul Leon cu misiunea de a-l numi pe arhiepiscopul Vasile de Tărnovo doar ca primat al bulgarilor și vlahilor, iar pentru Ioniță Caloian a rezervat doar coroana regală, cu titulatura de rex Bulgarorum et Blachorum (rex Bulgarie et Blachie), iar nu pe cea imperială. Forțând nota, Caloian i-a răspuns suveranului pontif, mulțumindu-i pentru înoronarea imperială și pentru numirea patriarhului, făcându-se astfel că nu înțelege rangul la care îl ridicase papalitatea. De asemenea, țarul bulgar îl asigura pe Inocențiu al III-lea că este dornic să îmbrățișeze ritul catolic. Între timp, nutrind speranța unei alianțe cu Caloian, împăratul Alexios al III-lea Angelos trimitea un mesaj prin care reunoștea titlul imperial al acestuia și promite, de asemenea, și recunoașterea patriarhală pentru Vasile de Tărnovo.

Imediat după aceea, în contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol de către cruciați, Ioniță Caloian și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I. Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar. Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost percipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.

Împăratul Balduin I a început să supună autorității sale cetățile răsculate ale grecilor și a început să asedieze Adrianopolul. În acel moment, potrivit descrierii cronicarului cruciat Villehardouin, „Ioniță, rege al Bulgariei, a sosit pentru a sprijini Adrianopolul cu foarte mare armată, pentru că el aducea cu sine valahi și bulgari și peste 40.000 de cumani care nu fuseseră niciodată botezați ” (Villehardouin, 92). În 14 aprilie 1205, trupelede cumani ale lui Ioniță au reușit să atragă cavaleria grea a latinilor într-o ambuscadă în mlaștinile de la nord de Adrianopol, țarul vlaho-bulgar provocând cruciaților o înfrângere categorică. Balduin I a fost capturat, iar unul dintre liderii cruciați, Ludovic I de Blois a căzut în luptă. Pe parcursul aceluiași an, Caloian i-a înfrânt pe cruciații demoralizați și la Serres și a capturat Philippopolis (astăzi, Plovdiv), intrând în posesia celei mai mari părți din stăpânirile latine din Tracia și Macedonia.

În pofida faptului că apelase la sprijinul lui Ioniță Caloian și că se bucurase de succesele antilatine ale acestuia, aristocrația bizantină a început în curând să conspire împotriva țarului bulgar. Caloian și-a schimbat tactica de îndată și s-a întors împotriva foștilor săi aliați, provocând adevărate măceluri asupra populației grecești, adoptând porecla de Rōmaioktonos („Ucigătorul de romei”), în contrapartidă față de cognomenul de Boulgaroktonos („Ucigătorul de bulgari”) adoptat la începutul secolului al XI-lea de către împăratul Vasile al II-lea al Bizanțului, în vremea în care acesta din urmă punea capăt existenței primului țarat bulgar.

La 31 ianuarie 1206, Ioniță a obținzut o nouă victorie asupra latinilor în confruntarea de la Rusion, consecința fiind cucerirea orașului Dimotika. În mo repetat, trupele bulgare provocau ravagii asupra Traciei, inclusiv asupra unor orașe importante, precum Herakleia sau Caenophrurion (astăzi, Çorlu), iar acțiunile lor conduceau la evacuarea unor orașe întregi, cum a fost cazul cu (astăzi, Tekirdağ). În timp, Caloian a ajuns să promoveze practica deportărilor de populații, conducând familii întregi în regiunile cele mai îndepărtate ale Bulgariei.

Moartea

 

Caloian a asediat Adrianopolul în două rânduri, însă de fiecare dată a eșuat în încercarea de ocupare a orașului, ca urmare fie a retragerii cavaleriei cumane, fie a contraofensivei hotărâte a împăratului de Constantinopol, Henric I. În 1207, el a încheiat o alianță antilatină cu Theodor I Laskaris, conducătorul Imperiului bizantin de la Niceea. Pe parcursul aceluiași an, trupe ale lui Ioniță l-au atras într-o ambuscadă pe Bonifaciu de Montferrat, regele cruciat al Salonicului, care și-a pierdut viața (4 septembrie 1207). Căutând să profite de pe urma acestui eveniment, Caloian s-a îndreptat cu toate forțele sale către Salonic și a început asediul, însă a fost asasinat de către unul dintre comandanții cumani din armată, Manastăr, la începutul lunii octombrie.

Imaginea

Sursele care se referă la domnia lui Ioniță Caloian aparțin în covârșitoare majoritate celor aflați în taberele adversare lui (bizantine și latine) și, ca urmare, este de înțeles tendința de a încerca să îi construiască o imagine nefavorabilă, accentuând brutalitatea și cruzimea țarului bulgaro-vlah.

În fapt, anii în care Caloian a domnit coincid cu o perioadă de creștere și ascensiune politică a statului bulgar, care și-a extins atât frontierele, cât și puterea și influența în Balcani.

Familia

Ioniță Caloian a fost căsătorit cu Ana de Cumania, membră a aristocrației cumane. După asasinarea lui Caloian, aceasta l-a luat de bărbat pe cumnatul și succesorul său, Borilă.

Ioniță a avut o fiică, Maria de Bulgaria, probabil dintr-o necunoscută căsătorie anterioară. Căsătorindu-se cu împăratul latin Henric I pentru a întări alianța dintre Imperiul Latin și țarul Borilă, Maria a devenit astfel împărăteasă la Constantinopol. Aceeași Maria a fost suspectată că ar fi fost implicată în asasinarea împăratului Henric I, la 11 iunie 1216.

 

Iata si ce amanunte mai aflam din articolul http://ro.wikipedia.org/wiki/Dobromir_Hriz:

Dobromir (sfârșitul secolului al XII-lea și primii ani ai secolului al XIII-lea, supranumit de către bizantini Chrysos (Hriz) (în limba bulgară Добромир Хриз, în limba greacă Δοβρομηρός Χρυσός}}), a fost conducătorul unei formațiuni statale a vlahilor de la sud de Dunăre, în timpul domniei împăratului bizantin Alexios al III-lea Angelos. S-a remarcat în anul 1197, iar ultima mențiune a sa se referă la anul 1202. Formațiunea sa statală este localizată în estul Macedoniei.

Deși era deja căsătorit, Dobromir Hriz a divorțat din rațiuni politice, anume pentru a lua de soție pe o fiică a nobilului bizantin Manuel Kamytzes. La rândul ei, noua soție a fost nevoită să renunțe la soțul său din acel moment. Noua căsătorie a avut loc în 1198. În jur de 1200, Dobromir s-a căsătorit pentru a treia oară, luând de soție pe nepoata împăratului Alexios al III-lea Angelos Theodora Angelina, care fusese deja soția unui rival al lui Dobromir din Balcani, Ivanko, iar ulterior se va mărita și ea pentru a treia oară, anume cu ducele Leopold al VI-lea de Austria.

În 1202, pământurile stăpânite de către Dobromir Hriz au fost cucerite de către țarul Ioniță Caloian, care le va alipi celui de Al Doilea Țarat Bulgar.

Revenind la http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar:

Următorul țar, Borilă (Boris), a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moștenitorul legitim, Ioan, viitorul țar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendințele centrifuge ale boierilor și cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (ulterior a fost numită „catarism”, de la cuvântul grecesc katharos „curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor și a putut să înfrângă o conjurație a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oști din Ungaria, compusă din secui, români și pecenegi și condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borilă, rolul românilor în statul Asăneștilor a început să scadă.

Iata si ce amanunte aflam din articolul http://ro.wikipedia.org/wiki/Boril%C4%83:

Borilă

Boril (în limba bulgară: Борил) a domnit ca împărat (țar) al Bulgariei între anii 1207 și 1218. A fost fiul unei surori necunoscte a predecesorilor săi, Petru, Asan și Ioniță Caloian.

Biografie

Nu rezultă cu claritate dacă Boril a luat parte la complotul soldat cu asasinarea predecesorului său, Ioniță Caloian, petrecută sub zidurile orașului Salonic în 1207. Se știe însă că urmașii legitimi ai țarului ucis, Ioan Asan și Alexandru au fost nevoiți să părăsească țara în momentul în care Borilă a urcat pe tronul celui de Al Doilea Țarat Bulgar, mai întâi printre cumani, iar apoi la curtea cneazului de Halici.^[1] Imediat după înscăunare, Borilă a luat de soție pe văduva lui Caloian, o prințesă cumană, al cărei nume nu este cunoscut, dacă nu cumva este vorba de Ana, menționată în sinodik-ul Bisericii bulgare.

Tenativa lui Borilă de a relua politica externă agresivă promovată de către Ioniță Caloian s-a dovedit a fi un eșec. De la începutul domniei sale, a întâmpinat opoziția membrilor propriei familii. Astfel, fratele său Strez, sprijint de marele jupan al Serbiei Ștefan Nemanjić a supus asediului orașul fortificat Prosek, de unde a lansat periodic expediții asupra Macedoniei. De asemenea, aristocratul Alexei Slav, văr al lui Borilă, s-a declarat independent și a întemeiat o formațiune statală în regiunea Munților Pirin, cu sediul în orașul Melnik. Pentru a înrăutîți și mai multe pozițiile lui Borilă, împăratul latin Henric I al Constantinopolului a administrat o serioasă înfrângere trupelor lui Borilă în 1208, în bătălia de la Philippopolis (astăzi, Plovdiv).^[2] Ca urmare, nordul Traciei și fortărețele din zona Munților Rodopi au trecut în posesia latinilor.^[3] Fie ca o consecință a evoluției conflictului pe plan militar, fie ca un rezultat direct al trecerii la negocierea păcii dintre Bulgaria și Imperiul Larin, în anul 1209 Alexei Strez a primit titlul de sebastokrator (situat imediat după cel de despot în ierarhie) și a devenit aliat al lui Borilă până la moarte (survenită prin asasinat în 1214 sau 1215).^[4] Între timp, Borilă a avut de suportat noi opoziții pe plan intern, concretizate în revolta a patru nobili cumani din zona Vidinului în 1211 (sau 1213 potrivit altor surse).^[5] În fața acestei defecțiuni, Borilă nu putea conta nici pe sprijin extern din partea Serbiei sau a Imperiului Latin, și nici din cea a propriilor săi boieri, împărțiți în diferite facțiuni.^[6] Singurul sprijin la care Borilă putea apela era cel din partea Ungariei. Ca urmare a apelului său, o armată maghiară comandată de contele Ioachim de Sibiu i-a zdrobit pe rebeli și a asediat Vidinul.^[2] În urma acestei intervenții, Borilă a trebuit să recunoască cedarea în favoarea Regatului Ungariei a regiunii Belgradului, ca preț pentru sprijinul acordat.

În 1211, Borilă a convocat un sinod bisericesc în capitala sa, Tărnovo, pentru condamnarea ereziei bogomilice, a cărei influență era din ce în ce mai pronunțată. Cam în aceeași perioadă, Borilă a negociat căsătoria fiicei sale vitrege, Maria (fiică naturală a lui Caloian) cu împăratul latin Henric I, trimițând-o la Constantinopol cu numeroase cadouri. Imediat după acest eveniment, Borilă însuși s-ar fi căsătorit cu una dintre fiicele regelui Andrei al II-lea al Ungariei, însă evidențele pentru această legătură matrimonială sunt sărace. O altă căsătorie aflată în proiectele țarului bulgar este cea dinte fiica sa și fiul aceluiași Andrei al II-lea, viitorul rege Béla al IV-lea al Ungariei; evenimentul, care urma să aibă în 1214, nu a putut fi dus la îndeplinire.

Alianța încheiată cu Imperiul Latin, Regatul Ungariei și Despotatul Epirului, l-a implicat pe Borilă într-un cnflict deschis cu regatul Serbiei, de asemenea încheiat cu un eșec pentru țarul Bulgariei. După moartea împăratului Henric I în 1216 și plecarea regelui Andrei al II-lea al Ungariei în Cruciada a cincea, Borilă s-a aflat în situația de a fi lipsit de sprijin extern consistent. Ca urmare, în 1217 sau 1218, vărul lui Borilă, Ioan Asan a revenit din exil și l-a înfrânt pe Borilă, care se închisese în Tărnovo. După un asediu de circa șapte luni, Borilă a fost nevoit să fugă, însă a fost capturat de către noul țar, Ioan Asan al II-lea After a siege of perhaps seven months, care l-a orbit și l-a închis într-o mănăstire.

Familia

De pe urma primei sale căsătorii, văduva lui Ioniță Caloian, Borilă ar fi avut o fiică, al cărei nume nu este cunoscut și care s-a logoti cu viitorul rege al Ungariei, Béla al IV-lea.

 

Revenind la http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar:

În 1218 a revenit în țară Ioan, prințul moștenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins și l-a orbit pe Borilă și a fost înscăunat țar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), țaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reușind în 1230 să își întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, și din viitoarea Moldovă la Adrianopol și Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreținut relații bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roșii, 6 aur) și cu două labe de lup încrucișate, însemnând : alianță între doi mari suverani, care figurează în infobox^[7]. Relații bilaterale bune a avut și cu împăratul latin din Constantinopol, precum și cu papalitatea.

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-și întărească poziția față de Cruciații din Constantinopol căsătorindu-și fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Balduin al II-lea. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir și Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotnița (pe fluviul Marița, în bulgărește: Клокотница) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier și orbit, dar împăratul Balduin refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecință, acesta își schimbă radical opțiunile politice, înclinând spre o alianță bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relațiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabilește patriarhatul de la Tîrnova (în bulgară Търново, „Tărnovo”). Ioachim I (în bulgară св. Йоаким I, „Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În același an, Țaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan al III-lea Ducas Vatatzes, împotriva Imperiului Latin, al cruciaților, de la Constantinopol.

După moartea soției sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătorește cu Irina Comnena, fiica prizonierului orbit, Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat și onorat.

Șovăielile lui Ioan Asan între tabăra latină și cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimțământul papei, au atacat Țaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 și în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înființează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia și pe nordul Dobrogei.

Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, țaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum și rolul preponderent în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjurație a boierilor, iar apoi și fratele său, Mihail Asan. Penultimul țar din dinastia Asăneștilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256–1258.

Urmări

Penultimul dintre Asănești, Căliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit țari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului țarat bulgar, primul dintre aceștia fiind Konstantin Tiș. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneștilor, Ioan Asan III, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereș) (1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor față de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor față de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Țara Românească și Moldova.

Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. Asta nu înseamnă că valahii (aromânii și românii) i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populații, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanță a slavilor la șes, și a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase și mai păduroase; țărmurile aveau o populație preponderent grecească. Ulterior, despărțirea proto-românilor de către populațiile slave așezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român și istro-român ; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor și istro-românilor din sudul Dunării^[8]. Așadar, etnogeneza bulgarilor și românilor are rădăcini în parte comune, încă vizibile în limbile actuale și în toponimie, chiar dacă istoricii actuali naționaliști, atât bulgari cât și români, încearcă să demonstreze ca cele două popoare au evoluat separat și fără contacte încă din Antichitate…

În istoria modernă și contemporană, Țaratul vlaho-bulgar este puțin studiat și cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice și slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, grecești și turcice (adică în relație directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine)^[9].